Ea este Cezara-Lucia Vlădescu. Ea are treizeci şi doi de ani şi este pianistă de la trei ani. La opt, a primit Premiul Uniunii Criticilor Muzicali din România. Ea a fost unul dintre copiii-minune ai pianului, dacă nu aţi obosit să auziţi această expresie. Ea nu a avut copilărie. A cântat zeci de mii de ore la pian. Muzica ei este acum parte a patrimoniului mondial, după cum veţi afla dacă veţi avea răbdare să parcurgeţi, totuşi, acest articol până la esenţă.

După ce a terminat clasa a VIII-a în România, la Liceul „George Enescu”, a fost admisă direct la Universitate, la Facultatea de Muzică din Karlsruhe, în Germania. Dintre toţi examinaţii, ea a primit cel mai mare punctaj la acea admitere.

Are şi cetăţenie germană, dar nu a renunţat la cea română. Stă mai mult în Germania, dar vine destul de des la Bucureşti, la sora ei. Cezara este sora actriţa Letiţiei Teodora Vlădescu, căreia îi spune Dodo. Ei, lui Dodo, îi cântă adeseori  şi tot ei i-a dedicat şi primul său CD. Sunt lucruri care pe Cezara o revoltă aici, la noi, dar după ce se va săvârşi ar vrea să fie incinerată iar cenuşa să fie presărată peste Târgovişte, acolo unde s-a născut.

Cezara este fiică de muzicieni, succesul ei este global, a făcut sală plină la Carnegie Hall, în New York. Spectatorii s-au ridicat în picioare şi au aplaudat-o minute în şir, aşa cum se şi cuvinte în faţa unui miracol. Ea a ajuns acolo după ce a câştigat un concurs. Cezara a câştigat multe concursuri la viaţa ei. A fost laureată chiar şi la Festivalul de Jazz de la Montreux, căci domnişoara Vlădescu se ocupă, mai nou, şi cu jazz-ul.

Cezara urmează să scoată în perioada următoare trei CD-uri. Ea nu pierde timp în mediul virtual, compune, studiază zilnic. Pianul, înaintea tuturor, desigur. Dar şi chitara. Îşi lucrează şi vocea. Ea are degetele mici, atipice pentru o pianistă, este o minionă redutabilă, poartă o perucă dintr-un păr roşu, păr care i-a aparţinut până în anul 2009. Pare teribil de excentrică, dar aşa par toţi artişti adevăraţi. Cezara e un om liniştit, modest într-un înţeles superior al termenului, şi are enorm de mult bun-simţ. Nu-i place să vorbească despre: viaţa personală, bani şi nedreptăţi. Dar cui îi place? Ea este. Cezara-Lucia Vlădescu.

Domnişoara Cezara-Lucia Vlădescu?

Exact.

Pianistă, înțeleg. E adevărat?
Da.

Cum ai ajuns dumneata pianistă?
Am învățat de mică. (râde)

Cât de mică erai?
Nu, nu, stai puțin, să corectez!

Nuanțează!
Părinții mei erau amândoi profesori de pian și mama mea mă lua cu ei la orele pe care le dădeau.

Cezara învață pe ascuns să cânte la pian

Unde predau ei?
La Târgoviște, la Școala Populară de Artă. Și eu, fiind un copil mic și gelos, îmi doream foarte mult să apăs și eu pe acele clape. Și părinții mei nu voiau acest lucru, și atunci elevii lor m-au învățat. Și la unul dintre examenele de semestru, trimestru – ce era atunci – am apărut eu, fără ca ei să știe. Aparent, de-abia puteam să vorbesc la acea vârstă, dar…

Câți ani aveai?
Trei ani. Dar m-am aplecat, am spus eu ceva acolo, m-am așezat la pian cu ajutorul persoanelor din jur și am cântat și eu trei piese pentru examen.

Ce aveai în repertoriu atunci?
Nu mai știu. A trecut o viaţă de atunci. (râde)

În ce an ești născută?
’84. Pe 1 ianuarie, deşi se pare că adevărul e că sunt pe 31 decembrie 1983, dar m-au trecut în acte în 1984…

Eşti născută la cumpăna dintre ani.
Da. Și, cum povesteam, după micul concert părinții m-au ajutat și mi-au dat lecții directe.

Au fost impresionați de această primă reprezentație a ta?
Da.

Ai cântat bine atunci?
Da. Ca întotdeauna (râde).  Mai ales că a fost din proprie inițiativă, din convingere. Bineînțeles că în anii de mai târziu…

… a trebuit să faci și eforturi?
… nu că n-aș fi studiat, dar una este să studiezi câteva ore și alta este să faci numai acest lucru.

Tu așa ai făcut – numai pian?
Da.

Aveai trei ani, ai avut acest prim concert cu public, ai fost aplaudată, ce s-a mai întâmplat?
Am fost aplaudată, am studiat apoi cu părinții mei, în prima clasă ne-am mutat la București…

Când erai în clasa I?
Da, în al treilea trimestru. După Revoluţie.

Cezara și Târgoviștea şi gloanțele Revoluției

De la Revoluție îți mai aduci aminte ceva?
Da.

Ce?
Eram la Târgoviște…

S-a tras mult în Târgovişte.
Da. Și îmi aduc aminte că eram sub pat și auzeam gloanțele.

Și ați venit la București.
Am venit la București.

Ai tăi s-au mutat cu serviciul aici?
Da.

Tot profesori?
Nu; mama mea la Radio, tatăl meu la Operetă. Și am continuat cu studiul la pian.

La ce școală?
La liceul „George Enescu”. Crescând și înaintând în vârstă, au început să-mi placă și alte lucruri, cum ar fi: îmi plăcea foarte mult să dansez; dintotdeauna mi-au plăcut hainele, îmi plăcea să stau în fața oglinzii și să mă deghizez, să mă îmbrac. Deja începeam să am pasiuni pe care prototipul clasic al unui artist-pianist nu le are. Și deja atunci au început să…

Să apară conflictele?
Da, conflictele și problemele, mai ales că, până când am plecat eu din România – și până acum vreo zece ani, cred –, încă se mai preda conform sistemului rus comunist, în stilul ochelarilor de cal: aveam, de exemplu, părul foarte lung și blonduleț, așa; la orele de pian nu aveam voie să port părul desfăcut.

Era o disciplină foarte strictă.
Da; și, pe de altă parte, n-am fost niciodată un copil-rebel. Era vorba de un minim, dar nici acel minim nu mi se îngăduia…

Și câte ore pe zi repetai la pian?
Nu știu, dar știu că îmi cam ocupa toată ziua, adică mergeam la școală, îmi făceam lecțiile, eram printre cei mai buni, aveam medii de zece, învățam din proprie conștiință – îmi plăcea să știu, îmi plăcea să fiu cea mai bună. Îmi plăceau și alte lucruri. Îmi plăcea să cânt, îmi plăcea să apar la televizor, în diferite emisiuni. Deci deja începeau să-mi placă și acest gen de lucruri. Și de fiecare dată erau interzise, astupate de orele…

…de pian.
Da. Și atunci am început eu – deja – să nu mai fiu eu. Nu neapărat să nu mai am plăcere să studiez, dar îmi doream să mai fac și altceva.

Acum ai recăpătat plăcerea de a cânta la pian?
Aa, de atunci s-au schimbat multe lucruri, este o eternitate de atunci! Apoi am plecat – la paisprezece ani – în Germania.

Deci până la paisprezece ani ai stat în România, ai urmat liceul „George Enescu”.
Da. Am plecat în clasa a IX-a. Am terminat opt clase aici.

Da. Și în clasa a IX-a unde ai ajuns?
În Karlsruhe, Germania.

Cezara a fost primită la facultate la 14 ani

La un liceu de muzică?
Nu. Direct la facultate! Nivelul meu era de facultate de muzică, nu de liceu!

Deja la facultate, deci.
Da, și în același timp făceam și școala, liceul, pe care era obligatoriu să îl urmez, ca să pot frecventa și facultatea. Nu se poate altfel.

Ai făcut-o conform școlilor germane, aşadar. Ai început cu clasa a IX-a germană…
Da. Chiar am avut norocul de a fi acceptată la unul dintre cele mai bune licee din Karlsruhe.

Și te-ai descurcat tu, așa mică, și la liceu și la facultate – în același timp?
Acum îmi dau seama că da!

Știai să vorbești germană?
Unul dintre multele lucruri bune pe care le-a făcut mama mea a fost că m-a dus, de când eram mică, la diferite activități. Am făcut lecții de germană, de italiană; am făcut Școala Populară de Arte de la Târgoviște; am făcut balet foarte mulți ani; lecții de pictură, lecții de teatru. Cred că nu exista domeniu din artă la care să nu fi luat meditații. Am luat meditaţii şi la limba germană – de la trei ani, când au văzut că am plăcere față de artă și față de cultură; s-au gândit ce se poate alege din toate, și așa am făcut și meditații la germană. Doar că germana era singurul lucru la care eu nu puteam să avansez sau făceam progrese foarte lente – și din cauza faptului că nu puteam să am în mod regulat meditații. Și, de exemplu, dacă făceam lecții două săptămâni, de două ori pe săptămână, și apoi nu mai făceam o lună, că aveam concerte, uitam și o luam de la capăt.

Cezara a avut primul concert la Palatul Cotroceni

Începeai deja că ai concerte?
Da, am avut concerte de la început.

Cu elevii de la liceul de muzică?
Și nu numai. Primul concert pe care l-am avut la București a fost chiar concertul pentru fostul președinte Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni (râde).

În ’92, după ce a câştigat alegerile?
Cred că da. Atunci a fost primul mare concert.

Și îți plăcea să dai concerte?
Da.

Ce-ți plăcea cel mai mult?
Nu știu, îmi plăcea să cânt! Adică nu voiam să am concerte pentru public sau pentru rochie, ci pentru că îmi plăcea să cânt! Știi, când am cântat la Palatul Cotroceni am simțit ceva… foarte real. Nu ştiu cum să îţi explic. Era foarte multă lume, pentru că s-a transmis în direct pe TVR – și am vrut doar să mă așez la pian și să cânt! M-a deranjat faptul că există o înregistrare cu acest concert, în care pare că aș fi fost ajutată să mă urc pe scaunul de la pian…

Și nu e adevărat?
Și nu e adevărat, pentru că în momentul în care a ajuns doamna care voia să mă ajute să mă urc pe scaun, eu de fapt deja mă așezasem! Învățasem de mică să nu aștept ajutor, ci să mă descurc singură – lucru pe care l-am avut de aplicat când am ajuns în Germania. Și am ajuns în Germania, am intrat și am făcut la școală…

Aveai paisprezece ani.
Da. Și mi-a fost groaznic de greu la început, din cauza limbii; nu înțelegeam nimic. La școală m-au salvat muzica, limbile străine și matematica, chimia, fizica – pentru că ei erau, după sistemul lor de învățământ, în urmă faţă de mine.

Tu deja aveai parcursă materia.
Da, eu deja făcusem. Și m-a salvat acest lucru timp de doi ani de zile, pentru că de-abia în clasa a XI-a am început să facem lucruri noi – adică am început eu să am probleme la școală. Dar am terminat, am luat Bacalaureatul.

Cezara începe să gândească în limba germană

Te descurcai și în germană, între timp.
Eu nu mi-am dat seama când am învățat germana, n-am luat meditații acolo, dar ajunsesem să am un vocabular mai dezvoltat decât cel pe care îl aveam în română. Deci eu, când redactez scrisori oficiale sau trebuie să port un anumit gen de discurs, mă descurc mai bine în germană. Ajunsesem deja, la sfârșitul clasei a XIII-a – am făcut treisprezece clase –, să mă descurc mult mai frumos în germană. Dar e normal, cred.

Acolo ai fost singură pe lume?
Nu, mama mea a fost cu mine, la început.

Cât a stat cu tine?
Doi ani-jumate, poate trei. Dar ea mai pleca, eu rămâneam singură…

Și, între timp, cu facultatea cum era? Acolo făceai doar muzică.
Acolo făceam doar muzică. Eu făceam doar pian și teorie. La teorie eram o grupă de patru copii, mai era cineva la vioară și cineva la violoncel și cineva la trompetă – deci tot așa, studenți cu un nivel înalt. Eu și la teorie aveam deja nivelul mai înalt decât al lor. De aceea, la teorie n-a trebuit să mă mai duc. Am făcut doar pian.

Concertai și acolo?
Da.

În baza școlii sau individual?
Individual. Și la școală eram obligată să fac două concerte pe an.

“Veniți la concertele unei pianiste-copil-minune din România!”

Dar cum ajungeai să concertezi? Cum se întâmpla, aveai un agent?
Nu, s-a dus vorba. Deja de la bun început am avut niște concerte mai importante și s-a dus vorba. Dar n-am avut manager și, mai târziu, până acum trei ani de zile, mi-am făcut eu toate concertele, la modul că eu trimiteam scrisori, eu sunam, eu întrebam…

Și câștigai și bani din concertele astea?
Da.

Mulți, pentru un adolescent?
Da, foarte mulți bani. De când m-am mutat acolo, m-am întreținut singură, toți banii mei au fost din munca mea, din muzică; plus că din clasa a XII-a am început să iau meditații pentru școală. Și astea au costat foarte mult. Știu că în ultimii ani de școală mai toți banii mei s-au dus pe meditații.

Și ai terminat și cu școala germană, ai luat Bacalaureatul german…
Da. Și am intrat full time la facultate.

Asta e o facultate foarte bună pentru pianiști?
Da, e una dintre cele mai cunoscute facultăți.

Cum se numește?
Este Facultatea de Muzică din Karlsruhe, profesorii de aici sunt cunoscuți în toată lumea. Și nu doar profesorii de pian.

Și câți ani de facultate ai făcut?
Cinci ani.

Cum e Karlsruhe, e un oraș mare?
Nu, e mic și nu e frumos.

Și te-ai obișnuit – tot acolo locuiești?
Da, tot acolo.

Cum e, cum a fost viața de zi cu zi în orașul ăsta german?
Eu am încercat, ca orice alt european, să mă integrez…

Și ai reușit?
Am reușit, dar integrarea n-a fost chiar integrare, a însemnat să las mai mult de la mine decât ar fi normal. Germania trăiește sub această politică foarte deschisă străinilor și pro-integrare…

Și nu e așa?
Nu este așa.

Te-au exclus din societatea lor?
Nu pe mine personal, dar…

Vedeai treaba asta în jurul tău, cu alți oameni care veneau din Europa de Est?
La mine se vede că nu sunt nemțoaică… Cânt intri într-un restaurant… Deja zâmbesc, acele bisericuțe pe care le fac copiii la școală cu diferitele găști, în Germania le fac oamenii mari – sunt est-europenii cu est-europenii, turcii cu turcii, și nemții cu nemții.

Nu se amestecă între ei.
Nu. Dar pentru mine a fost bine că am plecat din România, fiindcă pur și simplu aici nu aveam cum să progresez în ritmul în care am progresat în Germania. Prima oară când am plecat în străinătate a fost momentul în care mi-am dat seama cât de diferit este totul la noi, în România. Plecasem la Viena.

Și ți-a plăcut la Viena.
Când am văzut ce este acolo – mi-am dat seama că eu îmi doresc foarte mult să trăiesc într-un asemenea oraș și într-o asemenea țară. Și, indiferent cât de greu mi-a fost acolo – și mi-a fost! – nu am făcut niciun pas înapoi. Acum îmi dau seama, de-abia la o vârstă mai înaintată văd limpede, cât de greu mi-a fost.

În România vii doar în vacanță.
Da. De-abia anul trecut am stat mai mult, pentru prima oară…

Cât ai stat?
Am stat vreo trei luni de zile.

Trei luni consecutiv sau în total?

Am stat din septembrie până la sfârșitul lui decembrie; am mai fost plecată în perioada asta, dar am stat mult. De obicei vin și stau pentru zece zile.

Cezara are cetățenie germană, dar nu a renunțat nici la cea română

Ce te deranjează la România, ce nu-ți place?
Oamenii sunt înverșunați pe stradă, au o răutate și o tristețe în gesturi, în comportament, funcționează după niște legi pe care eu nu le-am mai întâlnit în altă parte.

Tu ai și cetățenie germană?
Da.

Și ai și cetățenie română?
Da.

În Germania cum ești percepută?
Ca străin – și nu e vorba numai de Germania –, nu cred că vreodată vei fi perceput altfel decât din țara unde te-ai născut. Un român poate să stea jumătate de viață în altă țară, tot român rămâne… În ochii lor sunt tot româncă.

Ce lucruri îți plac în România?
În România? Mâncarea îmi place foarte mult!

E mai bună decât în Germania?
Da! Mult mai bună!

Ce-ți place să mănânci?
Totul.

Ești gurmandă?
Da.

Și în Germania nu găsești sărmăluțe.
Nu prea.

Cezara fuge des în Franța să mănânce bine

Acolo ce mănânci? Cârnați?
De foarte multe ori mă duc la Strasbourg, în Franța, că e doar la șaptezeci de kilometri, și mănânc acolo.

Cu ce te duci?
Cu mașina.

Conduci?
Da.

De când?
De când n-ar fi trebuit să conduc, de foarte mică! N-am condus ilegal pe stradă, dar am mai condus pe câmpuri (râde).

Și în Franța ce mănânci?
Specialități franțuzești.

Alte lucruri care îți plac în țara în care te-ai născut?
Îmi place foarte mult când găsesc o persoană plăcută cu care să stau de vorbă; îmi place foarte mult, pentru că este singura conversație reală pe care pot să o port, de fapt.

“În România e totul mult mai uman.”

În Germania nu ai parte de așa ceva.
Nici în Germania, nici în Franța, nici în alte țări nu găsești, pentru că oricât de mult aș fi fost eu plecată, nu s-au rupt chiar toate…
…legăturile.
Toate legăturile și toate atributele de româncă din mine, deci pot susține o discuție cu un român – chiar și genul de glume, și înjurăturile… În România e totul mult mai uman.

Îți place apropierea asta?
Da, îmi place.

Tu ai plecat în ’98, acum e 2016 – ai aproape douăzeci de ani de când ești plecată. Cum s-a schimbat România, de când te-ai întors în țară și ai văzut schimbările?
Într-un sens a fost, cu fiecare an care trecea, mai rău.

În ce sens?
Eram în România când s-a întâmplat tragedia din clubul Colectiv. M-a terminat!  Corupție generalizată. Deci mită, șpagă există peste tot în lume, să ne prefacem că nu există ar fi un lucru ridicol. Dar la un asemenea nivel ca în România…. Problema este că aici nu e numai la un nivel înalt. Practic, nu se mai poate face nimic fără șpagă! Nu se poate construi o societate sănătoasă așa, dacă totul se poate rezolva prin mită…

Simți că e sufocantă corupția în România?
Da.

Ai ieșit pe stradă, să protestezi după ce s-a întâmplat la Colectiv?
Nu. Am stat acasă și am tăcut, pentru că pe mine mă depășea subiectul. Eu stau prea puțin în România, și n-am putut să înțeleg totul în această situație, am stat doar și m-am uitat la reacții. Mă gândesc la cât de dureros trebuie să fie pentru supraviețuitori, pentru familiile victimelor…

Ai cântat și tu în locuri din astea mai puțin sigure, de-a lungul vieții tale?
Nu. Niciodată.

Cezara refuză să participe gratis la festivaluri

Ai văzut că aici artiștii sunt nevoiți să ajungă și în astfel de locuri, neavând suficient de multe scene.
Aici se obișnuiește și ca la festivaluri să cânți și să prestezi pe degeaba.

Ți s-a cerut asta?
Da.

Și ai refuzat?
Da. Bineînţeles!

Și un onorariu decent cât e pentru un pianist?
Nu pot să discut despre asta.

Dar poți să trăiești liniștită din aşa ceva?
Da, fără probleme.

Acum tu din ce trăiești?
Din concerte și din drepturi de autor.

Te difuzează la radio, în Germania?
Da. Chiar și la postul național.

Ai avut și șlagăre, cum se spune în România?
Nu. Muzica pe care o fac eu nu merge în direcția asta. Nu cred că e posibil un hit, cu ceea ce fac eu – cel mult, piese care să fie ascultate de iubitorii de muzică.

Ce muzicieni preferați ai tu, Cezara?
Din muzica clasică?

De unde vrei tu.
N-am  avut muzicieni preferați, și ăsta a fost un lucru bun – aceste lipsuri ale mele din cultura muzicală. Ele mi-au permis să nu caut să imit pe cineva. Nici nu aș fi putut să îmi fac o cultură muzicală foarte complexă. Nu exista pe atunci, când am plecat eu, downloadat-ul ilegal, nici n-am avut calculator, abia la douăzeci-și-ceva de ani mi-am luat primul calculator! Și atunci, nici nu am ascultat muzică – lucru care acum, pentru faptul că și eu compun, mi se pare că a fost bun, fiindcă ți-am spus, nu am….

… nu ai influențe.
Nu am influențe și tot timpul stau cu o spaimă, o întreb pe sora mea dacă i se pare că un anumit fragment seamănă cu ceva, pentru că sunt terorizată de faptul că, fără să-mi dau seama, ar putea să semene cu ceva – nu numai din muzica pop, ci și din muzica clasică. Orice lucru care există în muzică – și tehnic – este o derivație de la muzica clasică. Și atunci, trăiesc cu această spaimă.

Cezara și cel mai important om din viața ei: Dodo

Sora ta are această cultură muzicală, ea poate să-ți spună?
O are mai bună decât a mea.

Care e relația cu sora ta? Sunteți cele mai bune prietene?
Da.

Noi îi spunem Letiția. Tu cum îi spui?
Dodo. De la Teodora, celălalt prenume al ei.

E cel mai important om din viața dumitale?
Da.

Cum vezi dumneata viitorul? Te gândești la viitor?
Nu.

Trăiești așa, de la zi la zi?
Da.

Şi așa a fost mereu?
Nu, dar de când eram mici și eu, și sora mea am avut acest fel de a fi foarte visătoare și ne-am dorit foarte multe lucruri și chiar și lucrurile puține pe care ni le-am dorit nu s-au îndeplinit, și dezamăgirea a fost mult prea mare. Și atunci am învățat – nu că mi-am propus – să nu mă gândesc la ce fac mâine, să mă concentrez asupra muncii mele.

Cezara poartă o perucă din fostul ei păr, roșu aprins

De ce porți acest păr roz?
Nu e roz. E roșu! Pentru că-mi place.

De când îl ai?
De când mi-am tăiat părul.

Așadar, e o perucă făcută din fostul dumitale păr?!
Așa este.

Și când s-a întâmplat una ca asta – tăierea părului?
În 2009.

Ce te-a apucat să îți tai părul, în 2009? A existat vreun motiv anume?
Da. Am încercat să-l vopsesc de șapte ori – adică l-am decolorat și l-am vopsit de șapte ori – și mi-a căzut. Și atunci, ce a căzut am păstrat, am pus într-o punguliță…

Și acum porți propriul păr de altădată?
Da.

Și există vreo tehnică specială de întreținere a lui?
Da, îl spăl și îl îngrijesc, ca pe un păr normal (râde).

Acum ce culoare are părul dumitale de dincolo de perucă?
Acum are o culoare incertă, nu l-am mai vopsit de foarte mult timp și este jumate culoarea mea naturală, jumate – un blond trecut prin multe experiențe.

Un blond târziu.
Da. A fost alb anul trecut, a fost interesant. A fost tare să am părul alb.

Cezara știe că pare excentrică, dar crede că nu e

Cezara, ești excentrică?
Nici măcar nu știu ce mai înseamnă, în ziua de astăzi, a fi excentric. Fiecare om e excentric, în felul lui; la unii se vede, pur și simplu, un pic mai mult în afară.

La tine crezi că se vede mai mult?
Eu cred că nu sunt deloc așa cum sunt percepută.

Dar cum ești? Ești un om liniștit, de felul tău?
Cred că da. Dar au fost situații în viața mea în care m-au apucat nervii, și nu era bine să fie cineva în jurul meu.

Ai ieșit un temperament vulcanic, eşti aprigă la mânie?
Da. Dar prefer, pentru binele meu, să fiu în general…

…zen?
Zen, calmă.

Ce relație ai cu religia?
Am fost foarte credincioasă…

Ai crezut în Dumnezeul creştin? În Dumnezeul dogmelor? Sau, mai mult, aşa, abstract?
Abstract, dar mă duceam la biserică, mai ales la început, în Germania. Îmi era foarte greu și plângeam și mă rugam, dar nu știam, de fapt, de ce plâng și la ce mă rog. Dar, după aia…

Era o biserică românească?
Nu. Era biserica de lângă școală.

Cezara obișnuia să se roage într-o biserică pustie

Înțelegeai ce spunea popa ăla?
Nu, nu era niciun popă, veneam singură. Nu mă duceam la slujbă, mă duceam să mă rog; când nu era nimeni, mă duceam și stăteam singură în biserică. Dar după aia nu m-am mai dus… Mi-am pierdut puțin credința, iar acum mi-a revenit – tot așa, la modul abstract. Am fost întrebată de curând dacă mai cred – din cauza diferitelor situații din viața mea – în dreptate, în justiție.

Şi? Mai crezi?
Mi-am dat seama că în ziua de azi se întâmplă atât de multe lucruri rele, încât nici măcar nu mai poți să le atribui unei karme și unei justiții; se întâmplă, pur și simplu, lucruri rele. Așa că sunt confuză, dar tot cred că există un Dumnezeu sau ceva. Nu mă interesează ce există după, ce sens are viața, de ce s-a întâmplat asta, dar vreau să cred că există ceva acolo, Sus.

Cezara a făcut sală plină la Carnegie Hall. A primit standing ovation

Câți oameni se adună, de obicei, la un concert de-al tău?
Depinde, de la sală la sală. De exemplu, când am cântat la Carnegie Hall, la New York, am umplut sala. Am cântat și la 5000 de locuri, și la 8000, și la 20 de locuri…

Există un festival sau un concert la care te întorci așa, cu nostalgie, care să-ți fi plăcut foarte mult?
Există două: există concertul la care am cântat la Carnegie Hall…

Asta în ce an a fost?
În 2007, cred. Nu mai știu exact, stau prost cu memoria anilor – acum nouă sau poate că zece ani de zile.

Și acolo cum ai ajuns?
Am câștigat un concurs și, ca premiu, am cântat la Carnegie Hall.

Și ai ieșit bine?
Am fost foarte impresionată. Eu voiam numai să cânt bine – şi am primit standing ovation! Încă nu mă cunoștea nimeni. Una este când se știe de tine, și atunci oamenii vin deja cunoscându-te și îți sunt mai apropiați; dar când te duci așa, în New York, unde nu te ştie nimeni… Eram concentrată, pur și simplu, să cânt foarte bine…

Cu vârsta, Cezara are emoții tot mai mari înaintea concertelor

Mai ai emoții înaintea concertelor?
Da, cred că din ce în ce mai mari.

De ce?
Cred că mi-e frică să nu eșuez în fața mea.

O să vină o zi când n-o să mai cânți la pian?
Doamne ferește! Sper că nu. Cred că atunci aș pica într-o gaură neagră, nu aș mai fi eu.

Ce altceva ți-ar plăcea sau ai ști să faci, dacă n-ai mai cânta la pian?
Nimic altceva.

Pianul e tot?
Pianul a ajuns să fie tot.

Poți să te ocupi de haine și de alte lucruri.
Mă ocup deja.

Ai o linie vestimentară a dumitale?
Am început să lucrez, e unul dintre următoarele mele proiecte, dar pianul nu se compară cu nimic!

În continuare studiezi?
Acum și mai mult.

Cezara s-a apucat de jazz și a reluat chitara

De ce?
Pentru că, pe lângă muzica clasică fac și jazz, pe lângă jazz fac și cântat, și m-am luat din nou de chitară. Cântam la chitară acum zece ani, dar m-am oprit din cauza mâinii.

Adică nu merge mâna de chitară cu mâna de pian?
Cel puțin la mine, nu prea merge – și din cauză că am mâinile foarte mici. Eu n-ar fi trebuit niciodată să fac pian oricum, așa că nu e o glumă.

Adică pianiștii au degetele lungi şi dumneata – nu prea!
În orice caz, pianiştii nu au degetele așa de mici ca ale mele. Pentru distanța dintre două sunete, parcursă fără niciun fel de efort de un om – chiar și cu o mână mai mică –, eu trebuie să fac un efort.

Când ai devenit conștientă de treaba asta?
De la început am fost, pentru că eu mulți ani de zile am cântat și a trebuit să-mi fac repertoriul în așa fel încât să includă piese potrivite mâinii mele. Mi-a fost întotdeauna clar acest lucru, dar nu m-a oprit.

Și acum ai reluat chitara.
Da.

Și ce vrei să faci cu chitara? E doar o pasiune?
Nu mă apuc să devin chitaristă, dar îmi doresc foarte mult să cânt la chitară, în piesele mele scriu și solo pentru chitară…

Compui doar pentru tine sau și pentru alți artişti?
Doar pentru mine.

De când compui?
De când eram mică, dar nu am avut posibilitatea de a-mi prezenta lucrările. Am început cu muzica clasică. Am poftă să cânt în continuare! Aș vrea să cânt foarte multe piese, vreau să cânt și la pian și la chitară…

Și cu jazz-ul cum e? De jazz când te-ai apucat?
Mai serios, de vreo opt ani de zile; de jucat, așa, mă jucam de când eram mică. Dar serios am început de când am ajuns în Germania, pentru că școala avea o formație de jazz, în care m-am înscris. Îmi face foarte mare plăcere, este total diferit de sentimentul pe care îl încerc în muzica clasică; e un alt gen de interpretare. Acum chiar a trebuit să iau o pauză, pentru că am studiat mai mult și, tot așa, de la chitară m-a durut mâna și trebuie să am grijă.

Care sunt necazurile de sănătate ale unui pianist? Dureri la încheieturi? La cot? O tendinită, poate?
Am avut multe probleme mai mulți ani de zile, când am început să cânt piese cu întindere mai mare, dar am învățat cum să mă comport în asemenea situații. De mână, de spate… Dar, într-adevăr, durerile cauzate de chitară m-au luat pe neașteptate și a fost și o înverșunare a mea, pentru că m-am enervat că toți anii în care studiasem chitara s-au dus pe apa sâmbetei… Dar, în orice caz, ca pianist pot să spun că, dacă Doamne ferește, vreodată îmi luxez degetul, nu voi mai putea niciodată să revin…

S-a terminat cariera dumitale?
Da.

Cezara e obligată să stea departe de bucătărie

Și tu n-ai avut niciun accident de genul ăsta.
Nu. Singurul lucru pe care l-am avut a fost că eu a trebuit să stau foarte departe de bucătărie…

Să nu te frigi sau ceva.
Da (râde). Dar oricum nu mi-ar fi plăcut să petrec mult timp în bucătărie.

Nu?! Îți place să mănânci, dar mâncarea gătită de alții?
Da, dar fiind obișnuită cu pianul, vreau ca totul să fie la un nivel foarte ridicat…

Ești perfecționistă.
Știu că n-o să ajung niciodată la acest nivel în bucătărie! (râde)

Dar chestia asta cu perfecționismul o pretinzi și de la alții, sau doar de la tine?
În ce mod, la alții?

Adică te întâlnești cu un cetățean, un bucătar, și acela îți dă să mănânci  sarmale, și dacă sarmalele nu sunt foarte bune, ce faci? Te enervezi pe el, că nu e un bucătar foarte bun?
Dacă merg la un restaurant unde pot să am anumite pretenții, da. Sunt pretenţioasă, da.

Ai mulți prieteni în Germania?
Nu. Am vechi prieteni, pe care i-am avut toată viața mea, și…

Sunt din liceu, din facultate, din prima tinereţe?
Da.

Și oamenii ăștia ce fac? Sunt și ei muzicieni?
Dintre prietenii mei, în afară de unul singur, care nu are nicio legătură cu muzica, ceilalți au făcut și ei muzica și acum lucrează în domeniu. Dar eu nu sunt cu ieșirile; e destul de greu, pentru că nu prea vorbesc lucruri personale, și atunci…

Nu vorbești tu sau nu vorbesc ei?
Nu vorbesc eu. Nu, pentru că unul dintre lucrurile bune care s-au întâmplat odată cu toată această pierdere a copilăriei și prestația pe scenă de când eram mică este că m-am obișnuit cu bârfe, cu priviri urâte și cu a se vorbi negativ despre mine.

Tu ai fost cea invidiată. Ai avut și tu oameni pe care i-ai invidiat?
Nu. Am apreciat dacă s-a întâmplat să văd că cineva interpretează într-un alt mod decât al meu și îmi place mai mult.

Și ți s-a întâmplat asta des?
Da; nu știu dacă des, dar s-a întâmplat. Nu dețin eu acum adevărul absolut.

Când erai în școli, ai participat la concursuri, olimpiade? Ai luat premii?
Da.

Și ce-ai făcut – mai ai diplome, medalii?
Sunt pe undeva. Dar nu ştiu pe unde. Sunt multe. Douăzeci, treizeci…

Cezara și muzica ei sunt în patrimoniul mondial

Și a fost vreuna mai importantă – la nivel simbolic – pentru tine, atunci?
M-am bucurat când am câștigat premiul care a dus la faptul că am apărut în filmul ”Music Making History” și că sunt în patrimoniul mondial – mă bucur pentru asta.

Ce înseamnă să fii în patrimoniul mondial? Cine te-a băgat pe dumneata în patrimoniul mondial, pe la UNESCO, pe acolo?
Când am cântat la Montreux, regizorul filmului m-a plăcut foarte mult și m-a așteptat după ce am terminat, iar eu eram în toate părțile – plânsă, alergam – și m-a rugat dacă poate să-mi ia un interviu.

Și ți l-a luat.
Și mi l-a luat.

Și ce se întâmplă? Care-i treaba cu filmul ăsta? – nu știu foarte multe despre el.
Este un film care se numește ”Music Making History” – un film despre istoria festivalului de la Montreux, în care sunt incluse cele mai apreciate prestații care au existat de când a început festivalul. Și nu știu dacă mi-am meritat locul acolo, dar am fost apreciată și pusă alături de mari legende ale muzicii…

În ce an ai luat premiul ăsta? Recent?
2012. Nu mai e chiar așa recent.

Și mergi în fiecare an la Montreux?
Nu, am fost doar atunci.

Și de ce nu te-ai mai dus și a doua oară?
În următorul an mi-am făcut CD-ul și n-am avut cum. Acum sunt ocupată, iarăși, cu alte lucruri… La mine vor fi trei CD-uri în curând…

Tu câte CD-uri ai scos până acum?
Doar unul.

În 2013?
Da, în 2013.

Și s-a vândut bine?
Da.

Ai avut un contract cu o casă de discuri?
Nu, l-am făcut eu.

Independent?
Independent, da.

Și acum urmează să mai scoți și altele?
O să fie un CD de muzică clasică, unul de jazz și unul cu muzică mai diversă – cu influențe de chitară și rock.

Dar muzică românească, așa, cânți la duș?
Nu (râde). Când cânt, încep cu vocalize – oricum trebuie, că acum și pentru CD-ul de jazz, dar și la celelalte o să intervin și prin voce, așa că fac în fiecare zi vocalize.

Și vecinii de aici, de la bloc, cum suportă vocalizele?
Sunt obișnuiți cu sora mea!

Și ea face?
Da.Mult!

Cezara ar vrea să locuiască în Florența

Și în Germania stai tot la bloc – sau într-o căsuță?
Într-o casă.

Și, e scumpă viața în Germania? Au venit refugiații sirieni, ce se întâmplă? Sau n-au ajuns până la voi în oraş?
N-au ajuns până acolo…

În ce regiune stai? În ce land domiciliezi?
Baden-Württemberg.

Care e atitudinea oamenilor de pe stradă față de problemele astea ale omenirii: refugiaţii, crizele umanitare?
Păi nu sunt deloc încântaţi că vor veni.

Nu e un entuziasm popular, zici.
Nu, pentru că în Germania te obișnuiești să poți merge noaptea pe orice stradă…

Evenimentele acelea de la Köln, din noaptea de Revelion, au fost discutate amplu?
Da.

Asemenea lucruri nu se mai întâmplaseră?
Nu, în Germania poți să mergi liniștit și nu te fură, nu te hărțuiește nimeni… rareori mai auzi de câte un incident – și de multe ori, din păcate, cauzat tot de cetățeni din Europa de Est. Ăsta e unul dintre lucrurile bune la germani – ai siguranță, liniște și omenie.

Ai călătorit mult prin lume, cu muzica?
Da.

Știi în câte țări ai fost? Ai făcut un bilanț al vieții?
Cincisprezece, poate douăzeci.

În Europa mai mult?
Nu neapărat, în Africa, în America… N-am fost în Asia.

Și unde ți-a plăcut cel mai mult?
Îmi place foarte mult în Italia. Pe la sfârșitul vieții, mi-aș dori să trăiesc fie la Florența, fie în Elveția.

Ești bogată, Cezara?
Nu prea vorbesc despre aspectele financiare, și nici despre cele personale, ţi-am spus.

Cezara e fericită fiindcă a acceptat că nu e fericită

Dar ești fericită? Asta pot să te întreb?
Aa, nu! Dar sunt fericită pentru faptul că am acceptat că nu sunt fericită.

Dar ai fost?
Da, când eram mică și nu știam nimic din răutățile vieții, doar – cel mult – geloziile de la concerte.

Erai foarte invidiată?
Nu la modul să am probleme, dar prima oară când am fost pe scenă – de fapt, a doua oară, dar mă refer la prima dată când am avut public –, când am fost prima balerină la spectacolul de dans, îmi amintesc că la repetiții nu-mi ieșea o piruetă de la sfârșit. Pe scenă mi-a ieșit; am fost foarte încântată că m-am concentrat. Mi-aduc aminte că mama mea, după concert, a venit la mine, s-a așezat și eu mă sprijineam de ea, ascultam ce îmi spunea, iar privirea mea s-a dus înainte, pur și simplu; și am văzut că mama unei fete se uita la mine cu niște ochi răi. A fost prima oară când am văzut o privire urâtă la cineva, când eram mic copil. Și cred că m-am speriat puțin, pentru că nu mai văzusem o asemenea privire, dar atât de încântată eram de faptul că am fost eu mulțumită de mine, încât n-a mai contat. Și, din acel moment, același gen de privire l-am întâlnit de multe ori în viața mea.

Ai aruncat-o vreodată și tu – privirea asta?
Nu în viaţa profesională (râde). În momentul în care întâlnesc pianiști la ale căror concerte îmi face plăcere să mă duc – am amici care sunt pianiști și merg la concertele lor –, mă bucur enorm. Să fiu invidioasă că are altul mâna mai mare sau că altul nu trebuie să studieze așa de mult cât o fac eu? Nu!

Cum a câștigat Cezara publicul la Montreux

Ai menționat mai devreme două concerte care ți-au rămas și mi-ai povestit doar despre unul.
Carnegie Hall și – al doilea – Montreux.

Montreux?
Da, pentru că a fost prima mea prestație oficială, la Montreux, în domeniul jazz-ului. Și tot așa, am venit din necunoscut, am început cu o piesă care este printre cele preferate de mine, cu care sora mea îmi recomandase să nu încep – era o piesă mai lentă, nu poți să începi cu o piesă de zece minute…

N-ai ținut cont însă de Dodo, ai făcut ce ai vrut tu, ca orice artist adevărat!
N-am ținut cont; am luat la cunoștință, m-am gândit, dar sentimentul meu mi-a spus că este piesa cu care vreau să încep. Și, la fel ca la Carnegie Hall, lumea nu aștepta să intre Cezara-Lucia Vlădescu… Într-adevăr, lumea se uita la mine, că aveam părul roșu și o diademă care sclipea, dar toți chicoteau, așa cum eram obișnuită – adică nu sunt obișnuită numai cu norișorii de aur, am trăit diferite situații în viața mea. Dar știam că mă duc acolo și îmi văd de treabă.

La spectacolele lui Dodo vii în țară, când are premiere?
Da.

Și ești mândră de ea?
Foarte.

O mai cerți, când nu face roluri bune? Ai avut ocazia?
N-am avut niciodată ocazia să o cert.

Cezara ar fi vrut să trăiască acum 40 de ani

Ce vrei să te faci când te faci mare, Cezara?
Fotomodel.

Nu e cam târziu? Nu eşti prea minionă?
(râde) La douăzeci de ani e deja prea târziu, în viața asta, pentru orice – nu numai pentru a deveni fotomodel! E o nebunie; trebuia să mă fi născut și eu acum vreo patruzeci de ani!

Era o epocă mai bună pentru tine?
Din punct de vedere artistic, da.

De ce?
Pentru că, cel puțin din punct de vedere medical cred că, dacă nu mă omoară nimic altceva, mă omoară durerea că se ascultă oribilităţile care se ascultă.

S-a degradat peisajul muzical global?
Da, global. E vorba de întregul sistem; adică sunt oameni care decid asupra carierei altora, sunt oameni care nu își cunosc suficient profesia, se plâng toți de faptul că nu mai fac vânzări de CD-uri, dar, în momentul în care lumea este prostită cu muzica de la radiouri, şi nimeni nu mai caută ceva de valoare…

Nu cred că nimeni, ci totul e nișat; muzica bună nu mai e pentru mase. Maselor le rămâne muzica proastă.
Da. Iar eu nu sunt vreo sofisticată din asta care să vrea să asculte toată ziua doar muzică clasică la radio… Vreau să spun că mie îmi place foarte mult muzica pop, chiar şi a anilor ’90 – Backstreet Boys, Britney Spears…

De pe vremea noastră.
Da. Eh, până în ziua de astăzi, eu nu am mai întâlnit muzică pop așa de bună ca la sfârşitul anilor ’90.

Nu se mai face. Degradarea e totală.
Își dădeau silința oamenii, acum e vorba de un hit și atât.

Monosilabic, așa – două vorbe care să rimeze între ele, și aia e. Pentru un succes comercial, ai fi dispusă la vreun compromis de genul ăsta?
Eu în continuare încerc, în viața mea, să fac anumite lucruri analizându-mă pe mine și încercând să înțeleg de ce le-am făcut, ce sunt dispusă să fac și ce nu vreau să fac; și toate lucrurile despre care mi-am spus că nu o să le fac niciodată le-am făcut – și nu vorbesc acum de niște lucruri imorale sau ilegale, dar, pentru conștiința mea, m-a speriat că am fost în stare să le fac. De aceea, am învățat că, de fapt, nu știu foarte bine ce aș fi dispusă și ce nu aș fi dispusă să fac, dar sper în continuare să nu fiu nevoită să fac vreun compromis – un compromis la modul fatal, căci compromisuri fac în fiecare zi a vieții mele, ca să pot să supraviețuiesc atât uman, cât și profesional.

Cezara și zecile de mii de ore la pian

Acasă unde e pentru tine, Cezara?
M-am mutat de atât de multe ori atât la Târgoviște, cât și la București, dar și în Karlsruhe și la New York și în Franța, încât nu mai am unde să mă simt cu totul acasă, dar cel mai bine îmi e la New York.

Bunici mai ai în România?
La Târgoviște și la Moreni. De-aia am fost foarte fericită anul trecut, că măcar am reușit să stau cu ei – cât n-am stat cu ei timp de aproape douăzeci de ani, am stat acum. Mi-am liniștit sentimentul de vinovăție, la nivel personal. M-am gândit deseori că, dacă Doamne ferește!, mi se întâmplă ceva, şi nu mai pot să fac muzică…

Ce-o să fie?
Am trăit toată viața singură, departe de trecutul de acasă, departe de bunicii mei, cu care sunt într-o foarte bună legătură, și credeam că, fără muzică, n-aș avea nimic la nivel personal… Mi-am dat seama în acest an că, de fapt, nu mai am regrete, că lucrurile se schimbă și copilăria rămâne copilărie; ceea ce nu am trăit eu în copilărie nu mai pot să trăiesc ca adult.

Fără munca aceasta continuă n-ai fi ajuns, totuși, pianista care ești. Există și această parte a monedei.
Chiar dacă trăim în niște zile în care foarte multe lucruri se întâmplă pe șpăgi, pe mită, pe favoruri, schimburi sexuale și bani, eu cred că se vede la orice om – mai ales din domeniul artei – cât de mult a muncit el în viața lui.

Ai idee câte ore ai cântat la pian de-a lungul vieții dumitale?
Nu.

Zeci de mii?
Probabil. Nu contează, oricum, pentru că tot timpul trebuie studiu. Dar încrederea mea dintotdeauna a fost că, datorită faptului că am muncit, știu că această muncă nu mi-o poate lua nimeni. Nu poate nimeni să mă facă să mă simt prost, în afară de propria conștiință. Dacă eu am cântat, să zicem, o dată prost – și s-a întâmplat…

… cum ai trecut peste?
N-am trecut. Nu te aștepți la așa ceva, este un șoc – de ce am greșit acolo?, de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat?

Ești aspră cu tine la critică?
Da. Dar, repet, și dacă cineva este încântat de modul în care am cântat și mă felicită, dar eu nu sunt mulțumită, n-am cum să mă bucur…

Cezara nu mai caută perfecțiunea

Ești des nemulțumită?
Cred că mai tot timpul, dar nu la un mod atât de înverșunat; întotdeauna este ceva ce nu a ieșit așa cum mi-am dorit, nu există perfecțiune – la nimeni.

Dar ai crezut, când erai mai tânără, că perfecțiunea există? Ai căutat-o?
Da.

Când ți-ai dat seama că nu există?
Încerc să-mi aduc aminte momentul… Când am cântat o piesă în două feluri diferite și n-am știut care…

…e mai bună?
A fost inițial întrebarea mea: Care e mai bună? După aia mi-am dat seama că nu știu care îmi place mai mult, de aceea am cântat în două feluri.

Ce relații ai cu lumea virtuală?
Te referi la Facebook?

De ce nu?
Consider Facebook-ul, din punct de vedere profesional, un lucru extraordinar…

…pe care îl folosești?
Pe care îl folosesc, dar nu într-un mod personal. Am avut de la început, am vrut să văd cum este, dar nu a fost ceva care să-mi placă.

Care e cea mai mare plăcere a dumitale?
În afară de cântat? (râde)

Cântatul e? Până la urmă, nu e așa rău, faci ceea ce îți place, nu mulți oameni au șansa asta.
Da, corect… Nu știu câți oameni pot face ceea ce își doresc cu adevărat, dar nici n-am stat vreodată să mă gândesc la ceea ce voiam să fac, ca om matur. Am făcut pian de când eram mică, am făcut muzică de atunci, dar într-adevăr a fost un moment în viața mea în care am crezut că nu mai vreau să fac mereu asta…

Și cum l-ai depășit?
Mi-am dat seama că, de fapt, vreau. La Montreux, atunci a fost momentul: când am venit, nu mă cunoștea nimeni, m-am așezat, am cântat piesa pe care mi-a recomandat sora mea să nu o cânt și când, în plină desfășurare, s-a lăsat liniștea… Atunci am ştiut: vreau să cânt la pian toată viaţa!  

Unde ți-ar plăcea să fii înmormântată, Cezara Vlădescu?
Aș dori să fiu…

…incinerată?
Incinerată, da, ăsta e cuvântul.

Și unde să îți presărăm cenușa, în cazul improbabil în care îți vom supraviețui? Te-ai gândit la asta?
Da. Momentan, ar fi Târgoviște că, dacă ar fi zic unde mi-am petrecut cel mai mult viața, ar fi Karlsruhe, și nu vreau acolo! (râde).

CITAT: „Eu cred că se vede la orice om – mai ales din domeniul artei – cât de mult a muncit el în viața lui.” Cezara Vlădescu, pianistă

Credite Foto: Pierre Bader, Andrei Runcanu, Lukas Lohner