S-a desfășurat în aceste zile (7-10 septembrie), la București, Bucharest International Dance Film Festival (BIDFF), un eveniment al filmelor de dans, fondat în urmă cu trei ani de coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu și de producătoarea de film Anamaria Antoci. Simona s-a născut la Slatina, pe 10 septembrie 1987, împlinește, iată, tot în aceste zile, 30 de ani.

A studiat Regie de Film, la Universitatea Media și, în paralel, Coregrafie la UNATC. În 2013, înființa Tangaj Dance, colectiv artistic cu care a realizat până acum patru spectacole, care aduc împreună arta și știința, și pe care le-au jucat în București, în țară, dar și la Viena, Linz, New York sau Istanbul. Tot din 2013 face și filme de dans, ca Silent Places, sau Sonder, cu care a mers prin festivaluri internaționale. În 2014 a beneficiat de Bursa DanceWEB în cadrul festivalului ImpulsTanz, iar la finalul lui 2016 primea Premiul CNDB pentru contribuția adusă dansului contemporan din România.

Cum ai crescut, cum ai ales coregrafia și regia?

Am crescut frumos, copil cu cheia la gât, liber să exploreze natura și să se joace în fața blocului. Am ales regia și mai apoi coregrafia, nu am putut să renunț la niciuna și am găsit modalități prin care să mă folosesc de amândouă. Îmi place să fiu în spatele camerei și în culisele scenei, ambele presupun o muncă de creație cu oameni, în echipe diverse și într-un mediu dinamic.

Ce îți amintești din anii de facultate, ce te-a influențat în ceea ce urma să faci mai departe?

Cel mai mult m-au influențat colegii mei, cei alături de care am petrecut nopți de repetiții și de discuții. De la ei am învățat cele mai multe lucruri și ei m-au inspirat în căutarea mea continuă de a lucra cu corpuri de o frumusețe stranie.

Îți amintești cum ai hotărât, împreună cu Anamaria Antoci, să creați Bucharest International Dance Film Festival?

Cred că a fost ideea Anamariei să facem un festival, eu plănuiam platforme mai mici de prezentare și eventual co-producții. Eram la o discuție cu un operator cultural care ne-a întrebat ce vrem să facem și Anamaria m-a surprins zicând că vrem să facem un festival. În momentul în care s-a concretizat în cuvintele ei am știut că s-a fixat în mine ideea asta și că urmează să o punem în practică la timpul potrivit.

Povestea unui festival al filmelor de dans 

În România, filmul de dans e un segment destul de nișat, pe care v-ați propus să îl aduceți mai mult în fața publicului. Ce le-ai spune celor care încă nu au descoperit acest tip de film?

Filmul de dans nu este atât de nișat în lume cum s-ar crede. Unele dintre primele filme făcute sunt cu dans. Era o vreme în care oamenii experimentau foarte mult, iar dansul îți dă voie să experimentezi. Pe cei care nu au văzut încă un film de dans i-aș încuraja să vină și să vadă, căci tot misterul și frumusețea dansului sunt amplificate de puterea cinematografiei.

Ce e cel mai greu atunci când faci un festival de film de dans la București, ce e cel mai frumos?

A fost greu să facem publicul să înțeleagă ce înseamnă filmul de dans și să atragem finanțări ca lucrurile să se întâmple așa cum ne-am propus. Cel mai frumos lucru este atunci când vezi artiștii mulțumiți și emoționați pentru că lucrarea lor este expusă bine și, mai ales, să-i simți cum intră în contact cu noi comunități.

Ce s-a schimbat de la prima ediție până acum? Cum a evoluat festivalul?

S-a dezvoltat mult la nivel de programare. Am reușit să adunăm filme pe care la prima ediție nu ni le-am fi permis, publicul s-a schimbat pe parcurs, fiind mult mai numeros, evenimentele din cadrul festivalului sunt din ce în ce mai diverse, la fel ca și locațiile și tipul de parteneriat pe care îl accesăm.

Focusul BIDFF este pe competiția internațională de scurtmetraje. Din acest an, însă, există și o competiție românească de scurtmetraje. Ce v-a făcut să o introduceți și ce vă doriți să aducă?

Încă de la prima ediție am spus că ne interesează să coagulăm o comunitate de creatori, care să producă filme de dans. Acesta este rolul competiției naționale, alături de atelierele care oferă informații valoroase despre procesul de creație și de producție al unui film de dans.

Ce am văzut în această ediție, a treia, de BIDFF?

Am numit tema festivalului The Age of the Strange, un concept sub care trasăm o punte între un trecut incert și un viitor probabil. Pe 7 septembrie, La Cinema Elvira Popescu,  am deschis festivalul cu La Danseuse, un film de ficțiune care speculează relația complicată dintre două femei care stau la baza dansului contemporan: Loie Fuller și Isadora Duncan. Apoi ne-am deplasat la DESCHIS Gastrobar, unde am văzut o selecție cu 8 filme de dans recomandate de cinci dintre cele mai populare festivaluri de film de dans din Europa, SUA și America de Sud. A doua zi de festival, 8 septembrie, a cuprins un double bill: Performance-ul Dignity to the unsaid, semnat de Alex Mirutziu, în cadrul expoziției No Blood Bank Included și Competiția Națională, amândouă la Muzeul Național de Artă Contemporană. Pe 9 septembrie, în Parcul Carol, de la ora 15:00, a rulat spectacolul Hasta Donde, realizat de compania spaniolă Sharon Fridman, și apoi ne-am mutat la Cinema Elvira Popescu pentru a ne bucura de două calupuri de filme internaționale, selectate în competiția oficială. De la 18:30 până la 22:00 am explorat libertatea și limitările ei, sistemul informațional și reîntoarcerea la gândirea intuitivă, regăsirerea venerației într-o lume care inhibă emoția și dorința de atinge perfecțiunea. Publicul și-a putut vota favoritul. În ultima zi de festival, de la ora 17:00, la POINT Cultural Hub, am intrat în laboratorul lui Wim Vandekeybus, prin WIM, un documentar realizat chiar de sora artistului Lut Vandekeybus, care s-a bucurat de un mare succes internațional. Am încheiat festivalul cu spectacolul Caida Libre, prezentat de Compania Sharon Fridman, la Centrul Național al Dansului București, de la 19:30, care ne-a ghidat într-o călătorie a supraviețuirii și eliberării prin dans.

Cum se pregătește un astfel de eveniment? Cum lucrați pentru a-l face posibil?

Genul acesta de festival presupune muncă în echipă, nu orice fel de echipă, ci una cu aptitudini pluridisciplinare. Este nevoie de oameni care să dețină cunoștințe în mai multe domenii, să fie pregătiți să rezolve situații de criză, să aibă simț artistic, dar în același timp cunoștințe tehnice. Este un festival care nu s-ar putea realiza dacă în echipă nu ar fi oameni foarte bine pregătiți, care se documentează tot timpul. De la proiecția unui film, până la panotarea unei expoziții sau organizarea set-up-ului unui spectacol, această echipă trebuie să facă față. BIDFF crește de la an la an și trebuie să ții pasul cu el.

Din ce se finanțează un asemenea festival? Statul român sprijină acest tip de inițiativă? Cum este în cazul vostru?

BIDFF a fost finanțat de stat încă de la prima ediție printr-un proces de aplicație la fonduri culturale. În fiecare an facem aplicații în speranța că vom obține fonduri. Până acum am reușit. Anul acesta suntem finanțați de Administrația Fondului Cultural Național, ARCUB și Primăria Capitalei prin programul București Oraș Participativ și Centrul Național al Cinematografiei. Suntem sprijiniți de Institutul Cultural Român, încă de la prima ediție, și de Ambasada Spaniei și Ambasada Israelului, cu care am colaborat și anul trecut. Avem sponsorizări de la Colorgrade, Țiriac Auto și Crama Histria. Pentru mine sunt foarte importanți partenerii și pot să spun că fără sprijinul Centrului Național al Dansului București, al Muzeului Național de Artă Contemporană, Institutului Francez și implicit al Cinematografului Elvira Popescu, hub-ului cultural POINT, spațiilor Gallery și DESCHIS Gastrobar acest festival nu s-ar fi putut întâmpla. În completarea lor se adaugă partenerii media, din ce în ce mai numeroși. E o schemă de parteneriate pentru care muncim din greu în fiecare an, trebuie să le câștigi încrederea și să le dovedești că meriți încrederea acordată.

Cum vezi interesul generației tinere pentru acest tip de eveniment? Aveți și voluntari care vă ajută? Cum ai descrie publicul BIDFF?

Generația tânără este curioasă, greu de satisfăcut, informată și implicit deschisă la nou. Cred că avem un public interesat, un public cu care adesea port discuții care mă surprind prin profunzimea lor. Mie îmi place publicul din România, cel puțin publicul evenimentelor pe care le organizez, e un public cald și prietenos. Sunt principalii mei critici, îmi place să obțin feedback de la ei. Anul acesta le dăm putere de vot. Au posibilitatea de a-și alege preferatul. Sunt extrem de curioasă dacă preferințele mele se întâlnesc cu preferințele lor. Avem voluntari care ajută BIDFF, Brigada de Voluntari sprijinindu-ne în acest sens.

Coregrafie și alte provocări 

Care sunt principalele provocări pe care le întâmpină un coregraf în România anului 2017?

Chiar recent am avut această discuție cu un alt coregraf din România, e o discuție pe care, inevitabil, o purtăm des. Nici nu știu de unde să încep… poate de la a nu fi înțeleasă arta coregrafică în sine, căci nu, nu suntem acei oameni care „fac dansuri”, suntem o mână de artiști care cred nespus în ceea ce fac și se sacrifică zilnic pentru ideile pe care le susțin. Trăim într-un sistem în care este aproape imposibil să te bucuri de ceea ce faci, pentru că nu sunt bani, nu sunt spații, nu e sprijin logistic, dar cu toate astea suntem o comunitate care face lucruri mari cu resurse puține. Nu ne plângem atât de mult, precum alte domenii și încercăm să ne conectăm cu exteriorul, în condițiile în care a devenit foarte greu să ne conectăm cu noi înșine. Dansul din România încă este o mișcare de rezistență. Poate nu e neapărat un lucru rău căci ne obligă să ne folosim creativitatea la maximum, dar, cu siguranță, nu avem încă un mediu propice în care să ne dezvoltăm la adevărata noastră valoare. Sistemul din România ne impune să fim mercenari, într-un fel, unii chiar devin asta, alții se zbat foarte tare pentru direcția lor artistică. Sper să ajung vreodată să creez într-un sistem sănătos, în care să mă simt în siguranță. Deocamdată mă simt provocată să creez un context în care să pot să exist ca artist.

Ce ți-ai dori să se schimbe pe plan cultural în România?

Mi-aș dori să se înțeleagă mai bine statutul artistului independent în România, să avem posibilitatea să ne dezvoltăm frumos într-un sistem care ne oferă demnitate.

Ce artiști străini a adus BIDFF la București în acești ani și ce ne poți spune despre principalul invitat de acum? De ce Sharon Fridman?

Sharon e aici pentru că ne „vorbește” despre supraviețuire, despre comunitate și importanța contactului în interiorul unui grup. În afară de Sharon îl avem pe Wim Vandekeybus văzut prin ochii surorii sale, îl avem pe Tomer Heyman care ne povestește cum documentează destine incredibile și alți regizori și coregrafi, din toate colțurile lumii, din Slovenia până în Taiwan, care vin să discute cu publicul despre filmul lor.

Ce modele din lumea dansului ai avut de-a lungul timpului, de la cine ai învățat, cine te inspiră acum?

Nu am avut modele și nici nu vreau să devin un model pentru nimeni, am avut oameni care m-au inspirat, precum artiștii cu care am avut ocazia să mă întâlnesc și să fac proiecte, oameni care m-au uimit prin puterea lor creativă și personalitatea lor sinceră și, adeseori, umilă.

Unde te putem vedea în această toamnă, unde să meargă cei interesați de proiectele tale?

Mă puteți vedea prin corpurile cu care lucrez în spectacolul Counterbody la Centrul Național al Dansului București, în fotografii alb-negru pe peliculă în proiectul Exposing Movement, jucându-mă cu poezia în dansliteratură (proiect organizat de Fundația „Gabriela Tudor” și curatoriat de Cosmin Manolescu și Andra Rotaru) și cu spațiul real și virtual în Spații Vii.

Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Nu există noțiunea de zi obișnuită pentru mine, fiecare zi e diferită, asta face parte din viața artistului independent. Pot face repetiții pentru un nou spectacol, mă pot afla la filmările pentru un nou film, la birou, organizând un nou proiect sau făcând un decont, în sala de dans susținându-mi cursurile, într-un alt oraș, dintr-o altă țară prezentându-mi ideile, sau mergând pe bicicletă la o întâlnire cu un prieten drag.

Ai luat vreodată în calcul ideea de a te muta din România?

În fiecare zi, dar sunt aici, pentru că, dincolo de toate problemele, insist să fiu aici.

CITAT: “Dansul din România încă este o mișcare de rezistență. Poate nu e neapărat un lucru rău căci ne obligă să ne folosim creativitatea la maximum […]”. Simona Deaconescu, coregrafă, regizoare, cofondatoare BIDFF