Claudiu Mitcu, regizor de film documentar: “Mergem înainte evoluând incredibil de rapid pe partea tehnică”

- - 56- 1528 vizualizari

Claudiu Mitcu (41 de ani), regizor consacrat internațional. El a făcut filmul documentar „Rețeaua”, despre criza citostaticelor. În acest an ne-a dat „Procesul”, care documentează cazul lui Mihai Moldoveanu, fost ofițer al armatei române, condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o. Mitcu este și în spatele festivalului DokStation, festival de documentare dedicate muzicii. Este și producător de filme, fiind fondator al casei de producție WeAreBasca.

 

Scumpe Claudiu Mitcu, de când nu ai mai dat barba jos? O mai dai vreodată? Om la patruzeci și unu de ani, umbli cu barbă până la genunchi. Îți place ție așa, tolstoian? Nu ai și tu vecine la bloc să te boscorodească? Tot așa purtai și la Mineriadă? Te-au prins minerii?

E un inceput bun de interviu (n.r. – râde). Am fost cam nebărbierit din liceu. Sincer, azi nu mă gândesc deloc la barbă, dacă o dau jos sau nu. Porecla mea din liceu era “Călugăru’ ”,  aveam părul lung și barba, era imediat după revoluție, studiam într-un oraș mic de provincie (Caracal), atunci era ieșit din comun. Azi interacționez cu oameni care mă cam știu de ceva timp, nu prea mai contează cum arăt.

Dragă maestre, ai un film documentar nou pe piață – Procesul. Care e povestea Procesului?

Cu vreo patru ani în urma primesc un telefon de la Ileana Bîrsan, îmi spune că a găsit un caz controversat. Este vorba despre procesul lui Mihai Moldoveanu, fost ofițer în armata română; am început să citesc despre acest caz și apoi mi-am dat seama că vreau să fac documentarul ăsta. I-am propus Ilenei să-l facem împreună și așa a luat naștere acest film. În acest film am pus la dispoziția spectatorilor toate informațiile la care am avut noi acces, în final fiecare trage concluziile.

Cum a fost primit acest documentar, comparat și cu succesul fulminant pe care l-ai cunoscut cu Rețeaua?
Documentarul Procesul a avut avanpremiera la TIFF, în vară. A fost un fel de vizionare cu public și a fost primit foarte bine. (filmul are nouăzeci de minute iar publicul a stat la discuții cu Mihai Moldoveanu și cu noi peste două ore după fiecare proiecție). În acest moment e trimis la mai multe festivaluri internaționale, așteptăm să vedem ce se întâmplă. Fiecare film are propria viață, nu știu ce să spun comparativ cu Rețeaua. Pot să spun că Maria a fost cel mai vazut film al meu (e și filmul la care țin cel mai mult, film care e achiziționat de Muzeul Civilizației din Quebec).

Cam care e starea documentarului românesc, astăzi? Te întreb, fiindcă dumneata ești și producător de film și ai o vedere de ansamblu asupra chestiunii. Cum stăm?      
La documentare stăm nesperat de bine, în fiecare an sunt cel puțin două-trei documentare cu o vizibilitate foarte mare în țară și în afara ei, în ultimii zece ani au apărut foarte mulți autori de film documentar. Temele alese sunt din ce în ce mai diverse. Au apărut cateva festivaluri de film documentar alături de “bătrânul” Astra de la Sibiu.

Te ocupi și să aduci documentare de peste graniță la noi în țară, la București, să le vedem și noi. Cum merg festivalurile de gen?   
Împreună cu Ileana Bârsan, Ilinca Micu, Cristian Busuioc și Alina Tarbă facem Dokstation, festival de documentare muzicale. Este un festival tânăr, anul ăsta a avut loc a doua ediție. Au fost prezentate filme despre nume grele din muzica internațională, Nick Cave, Rolling Stones, David Bowie, unde am avut săli arhipline, la filmele mai nișate am avut 20-30 de spectatori în săli.  Șansa ca documentarele să fie văzute în România este să fie în festivaluri, dacă sunt bagate în cinema e jale. Mai avem treabă pe partea asta. Din pacate nu există săli de cinema în care să se dea constant filme documentare și astfel să se cultive acest gen (de fapt azi nu sunt săli de cinema și punct, la mall e alt target).

E la fel ca la actori – nu mai avem noi documentariștii de altădată? Tu revendici o filiație cu școala românească de documentar? Sau cum? Și, până la urmă, maestre, de unde ați apărut voi – noul val de regizori de documentare? Cine v-a învățat să faceți?
Mi se pare că fiecare perioadă este cu generația ei, cu subiectele ei. Doar timpul poate să hotărască dacă generația actuală înseamnă ceva pentru istoria documentarului românesc. Legat de istorie aș aminti în primul rând de un nume mai putin cunoscut – Paul Călinescu, cel care a obţinut premiul pentru filmul documentar «Ţara Moţilor» în 1939 la Festivalul de Film de la Veneţia, apoi filmul “Cântecele Renaşterii”, din 1969, regizat de Mirel Ilieşiu, a câştigat primul şi singurul Palme d’Or pentru documentar al cinematografiei din România, apoi aș aminti de Titus Mesaroş, de Bose Pastina. Azi mi se par reprezentativi pentru filmul documentar Andrei Ujică, Alecu Solomon, Florin Iepan, regizori cu cărți impresionante de vizită, regizori cu stiluri diferite, cu teme diferite. Apoi e un val de care vorbeai tu, un număr de 7-8 nume care fac constat documentar și care contează. După cum spuneam mai devreme, timpul va cerne numele. Ce e important, anual se fac 10-15 documentare din care cel puțin 3 sunt foarte bune. De învățat, fiecare cred că a pornit de undeva, frumusețea în zilele noastre este că ai la dispoziție toate mijloacele necesare să faci documentar, tehnica a avansat foarte mult, dacă ești la momentul și în locul potrivit cu un telefon faci minuni. Mi se pare că la filmul documentar principalele calități sunt comunicarea și sinceritatea. Dacă ai păcalit o dată se afla și se vede clar în film.

Dumneata te-ai născut la Caracal. Cum s-a răsfrânt acest amănunt biografic asupra vieții? 
Am avut o copilărie fericită, cu cheia la gât. Eram cel mai mic din gașca mea, ieșeam în fața blocului și colindam prin tot orașul până noaptea târziu, ne prindea miezul nopții constant. Aveam 10 minute de desene animate pe zi, alergam la alimentară iarna când venea mașina cu portocale luam rația de pâine și ajungeam cu ea acasa pe jumătate pentru că o împărțeam cu prietenii pe drum. M-am bucurat de o libertate pe care o poți avea în copilărie doar într-un oraș mic. La 14 ani am plecat pentru prima oară singur la mare, de fapt am plecat cu gașca: cu Urlătoarea, Porcu, Piticu, cu Chichi… cred că asta este ce m-a definit într-o oarecare măsură, relaxarea, libertatea, am umblat mult, am cunoscut mulți oameni, cred că de aici ușurința de a comunica cu oricine.

Cum a fost viața dumitale înainte să devii faimos cu Rețeaua. Ia descrie-ne-o un pic? Pe unde ai învățat carte, ce-ai învârtit? 
Nu am fost faimos nici înainte și nici după filmul Rețeaua. Am terminat liceul in Caracal, liceul Ioniță Asan, liceul ăla bun din oraș. Cred că în liceu eram mai faimos decât acum (n.r. – regizor). Am dat la facultate să scap de armată, nu aveam foarte clar ce vreau să fac cu viața mea. Am luat la ASE, dar nu mi-am prea văzut colegii, decât în iarnă la examene, aveam constant 3-4 restanțe. Din anul întâi m-am angajat la TVR monteur, am lucrat la Cerbul de Aur, Mamaia, Ora G, am colaborat cu mai multe case de producție din acea vreme, am montat reclame, videoclipuri, până în 2004 când împreună cu câțiva prieteni am facut WeAreBasca.  În acest moment am vreo 8 sau 9 filme scoase, toate au avut o viață normală, Rețeaua a fost la fel de vizibil internațional ca toate celelalte, dar în România, având în vedere subiectul tratat (criza citostaticelor) a ajuns la un număr foarte mare de oameni care s-au regăsit, au empatizat, s-au emoționat vizavi de subiect, și probabil de aici amploarea așa de mare. Filmele mele de dinaintea Rețelei au tratat subiecte diverse, însă pentru mine la fel de interesante; Circul vesel– despre una din primele familii de artiști de circ din România, Australia- prima participare a formației de fotbal a homless-ilor români la campionatul mondial al homless-ilor, care s-a ținut  în Australia, un film despre un cuplu gay, altul despre ultimele clipe din viața bunicii mele, filmul Nisipuri, despre bâlciul la care mergeam în copilărie, sau despre o beție filmată într-un cimitir- Paștele Blajinilor.

Ce planuri de viitor ai, Claudiu Mitcu? Cu ce ne vei răsfăța în perioada următoare?
Azi lucrez la un film despre o firmă de pompe funebre, despre repatrierea cadavrelor din colturile Europei (împreuna cu Mihai Mincan),  scriu la un film despre cutremur cu Ileana Bîrsan și Ilinca Micu, mă documentez despre formația Savoy, aș vrea să debutez cu un film despre ei în documentarul muzical… cam asta fac, pe lângă producție de film și festivalul Dokstation, căruia deja începem să îi pregătim ediţia a 3-a.

Dar lumea, lumea încotro merge ea așa, toată?
Mergem înainte evoluând incredibil de rapid pe partea tehnică și degradându-ne latura umană.

Tu ești și tată. Ți-ai dori ca fiica ta să crească în România? Dacă da, de ce?
Mi-aș dori să crească în Romania din motivul egoist că vreau să o am aproape, iar eu aici rămân deocamdată. Dar simt că o să plece.

 

CITAT: La documentare stăm nesperat de bine, în fiecare an sunt cel puțin două-trei documentare cu o vizibilitate foarte mare în țară și în afara ei, în ultimii zece ani au apărut foarte mulți autori de film documentar. Temele alese sunt  din ce în ce mai diverse.” Claudiu Mitcu, regizor

Fotografii din arhiva personală Claudiu Mitcu

56 recommended
comments icon 0 comments
1528 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »