În februarie 2017, medicul Lelia Iliescu, șef al noii secții de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI) 1 de la Spitalul Clinic Colentina, ieșea într-o conferință de presă alături de neurochirurgii Ionuț Gobej și Dorin Bica, doi dintre colegii cu care colaborase îndeaproape în ultima perioadă. Într-un sistem măcinat de birocrație, de lipsa banilor și de un exod masiv al personalului, reușiseră să construiască într-un timp scurt o secție de neurochirurgie și una de ATI funcționale la cel mai înalt nivel. De-a lungul anului 2016 au realizat peste 300 de operații prin metode minim invazive, între care unele fuseseră realizate în premieră pentru România. Își propuneau alte 600 de intervenții pentru 2017.

În acea conferință de presă, cei trei cereau ca noul management al spitalului să angajeze suficienți oameni pentru a face față ritmului de lucru și solicitau Primăriei Municipiului București bani pentru dezvoltarea altor secții. Ecoul n-a fost cel pe care-l așteptau, iar în septembrie medicii Gobej și Bica și-au anunțat plecarea de la Spitalul Colentina. Lelia Iliescu a rămas. N-a preluat o funcție administrativă, pentru că asta ar fi dus la moartea secției sale, care funcționează în prezent cu doar patru medici. Vrea, în continuare, să demonstreze că se pot face lucruri și în România, deși îi e tot mai greu. „Îmi dau seama că sistemul medical este într-un stop cardio-respirator prelungit și – dacă nu se iau acum măsuri – va muri”, spune ea.

de Vlad Odobescu

Viitorul României: Cum ați ales meseria asta?

Lelia Iliescu: Am crescut într-o familie de medici, printre cărți de medicină. Mama e cardiolog, tatăl meu a fost medic veterinar

V.R.: Asta înseamnă că vedeați, în același timp, și sacrificiile pe care le făceau, bănuiesc.

L.I.: Da. Mama făcea gărzi și face în continuare. Eu am avut o viață frumoasă pentru că am crescut cu bunica, care nu era medic. Părinții au încercat să-mi arate partea frumoasă a acestei meserii și am fost crescută în ideea aceasta.

V.R.: Partea grea când ați aflat-o, în facultate?

L.I.: Nu, facultatea mi-a plăcut foarte mult. Bine, am avut confortul oferit de părinți că n-a trebuit să trăiesc din banii mei în timpul facultății și al rezidențiatului. Șase ani de facultate alături de cinci-șase ani de rezidențiat sunt o povară. E o facultate care se face la zi, cu un program prelungit, nu poți să-ți iei un part-time sau altceva. Tot acel timp din facultate, petrecut citind medicină, se va vedea în cultura ta medicală. Partea grea am descoperit-o în rezidențiat.

V.R.: Cu ce neplăceri v-ați confruntat atunci?

L.I.: În primul rând, ca rezident vezi că medicii cu experiență nu te tratează ca pe un viitor coleg, ca pe un om care e dornic să realizeze ceva în viață. O iei de la munca cea mai de jos. Râdeam că anul acesta am avut un an foarte plin și că am muncit chiar mai mult decât în rezidențiat. Se fac enorm de multe gărzi: șase-șapte-opt pe lună. Stăteam 36 de ore legat în sala de operații. Rezidenții nu au burse, că nu li se plătesc gărzile. Perioada aceea e momentul în care iei contact real cu sistemul medical. În timpul facultății, cursurile se fac mai mult în amfiteatre, practica este în cursul dimineții, ajungi la vizită, lucrurile sunt mult mai relaxate. Însă în momentul în care tu ajungi să faci, uneori ești lăsat, alteori nu și trebuie să furi meserie. Aici n-ar trebui să se pună problema să furi meserie: trebuie să fii învățat și să vrei să înveți, să-ți dedici timpul învățatului. Pentru că toate lucrurile acestea se vor vedea mai târziu în salvarea vieții pacientului. Cu cât ești mai atent la detalii, cu cât înveți mai bine protocoalele, cu atât șansa ta de succes depinde de pregătirea asta. În momentul de față e un exod masiv către Vestul Europei.  

V.R.: Câți dintre colegii de facultate au plecat?

L.I.: Ne-am întâlnit acum doi ani la un congres de Terapie Intensivă și, dintre colegii mei de an [cu specializarea asta], eram doar doi în România, iar unul e în sistemul privat. Restul de opt erau plecați: Germania, Anglia, Franța.

V.R.: Ce vă spun cei plecați?

L.I.: Nu numai că ne încurajează, ci îmi spun: „Părinții mei au rămas în România. Te rog, dacă au vreo problemă, ajută-i”. Au motivele lor să plece. Acum sunt posturile blocate în România, la ce să vină? Simulările de salariu pe noua lege sunt infernale pentru medici. Nu sunt consumabile, medicamente. În ce țară nu se face o proiecție ca autoritățile să se asigure că vor fi niște medicamente de urgență, esențiale: pentru tuberculoză, citostatice, imunoglobuline? Din cauza taxei de clawback s-au retras foarte multe firme de pe piață cu medicamente de urgență, esențiale. N-avem suficienți epidemiologi, infecționiști… În România nu există nici măcar un program național de spălare a mâinilor, sunt asistenți în România care nu știu protocolul de spălare a mâinilor. Sunt lucruri de bază care în România lipsesc cu desăvârșire. Țara asta a rămas fără educație, rămânem fără justiție, rămânem fără sănătate. Mie mi se pare că acesta e trepiedul societății. Ce se va alege de noi?

V.R.: Într-un sistem cu atâtea probleme, care ar fi prioritățile zero pe care le vedeți, în prima zi ca ministru al sănătății? Vorbim strict ipotetic.

L.I.: Cel mai important lucru e resursa umană. Dacă medicii ar fi liniștiți că au un salariu, că se plătesc utilitățile, că au cu ce să plătească școlile copiilor, lucrurile ar fi mult mai OK. Într-un fel, sistemul îi ține manipulabili. Apoi, importantă ar fi normarea corectă a muncii medicului: să se respecte programul de lucru, să știe când pleacă acasă. Dacă ar scăpa de grijile astea, cred că lumea ar fi mult mai dornică să facă ceea ce trebuie să facă. Ar fi mai degajați, ar veni cu idei. În continuare, importante ar fi proiectele reale de ridicare de noi spitale, care să corespundă normelor. Dar noi tot vorbim, nu s-a ridicat niciun spital public de la zero în România, care să fie conform normelor din 2017-2018. Că s-au făcut aripi, că s-au extins, asta e o altă discuție… Un spital modern nu se face peste noapte, trebuie o strategie care să includă specialitățile de-acolo, poziționarea, populația deservită. Nu arunci un spital la marginea șoselei doar pentru că există un teren disponibil. Aș mai face o listă cu medicamente esențiale pentru sistemul medical, care să fie ferite de aceste variațiuni ale taxei, ale pieței, să fie un fel de trezorerie națională. Și mai e nevoie de o strategie vizavi de infecțiile asociate asistenței medicale. Apoi, bineînțeles că sunt atâtea programe de care trebuie avut grijă, e o muncă imensă. Cum spuneam: în momentul de față suntem într-un stop cardiac. Dacă se mai prelungește mult situația, nu știu dacă se va mai putea recupera ceva. Trebuie să ne gândim la părinții noștri, la copiii noștri, pentru că nu cred că putem emigra cu totul din țara asta, trebuie să facem ceva aici pentru noi.

V.R.: Încerc să caut un motiv de speranță.

L.I.: Încă sunt aici. (Râde) Știu că sună foarte-foarte rău, dar eu sincer nu știu ce se va întâmpla din ianuarie.

„Am crezut că vom fi sfâșiați de ziariști, dar am fost sfâșiați de colegi”

V.R.: Cum a luat ființă secția?

L.I.: Fostul manager Bogdan Andreescu și-a dat seama foarte bine de necesitățile spitalului și de cum poate să crească rangul spitalului și ce servicii poate să aducă. S-a uitat de ce servicii e nevoie în București, ce e-n stânga, ce e-n dreapta. Spitalul acesta era complet deficitar la sectorul Terapie Intensivă. Spitalul e renumit pentru câteva specialități, atât medicale, cât și chirurgicale, însă cazurile sunt extrem de complexe și dacă nu ai un backup de Terapie Intensivă real, atunci nu poți să ai curaj să faci o astfel de intervenție chirurgicală. În trecut erau două secții ATI care sunt și în prezent și care deservesc secția de chirurgia generală și plastică, iar cealaltă – secția de ortopedie. Acestea pur și simplu nu făceau față afluxului celorlalte specialități din spital. Spitalul are 801 paturi pe autorizație.

Aici am lucrat cu trei firme de arhitectură și în cele din urmă proiectul a fost făcut de mine, după ce ne-am consultat. Un design de spital trebuie să fie super-specializat pe partea medicală. E foarte important să fie OK ca spațiu. Spitalele vechi sunt supra-aglomerate, nu prea pot face față. Am preluat săptămâna trecută din UPU Bagdasar, din UPU Pantelimon, din UPU Municipal. Se redirecționează cazurile pentru că nu au capacitate. Toate sunt spitale foarte bune, dar sunt de urgență. Nu poți rezolva totul în urgență. Și atunci ele se redirecționează, iar spitalele de categoria 2, cum e Colentina, ar trebui privite cu încredere, pentru că degrevează sistemul acesta de urgență.

Secția a pornit deci de la o lipsă de paturi de terapie intensivă, de la o creștere a complexității cazurilor și a intervențiilor. Proiectul, care a stat și la baza examenului meu pentru postul de șef de secție, a durat din decembrie 2013 și s-a întins de-a lungul anului 2014. A fost greu, pentru că au fost decalaje mari de timp. Fondurile au venit în mare parte de la Primărie și în mică parte de la Ministerul Sănătății, pentru că noi nu ținem direct de Minister. Restul – salariile, utilitățile și consumabilele – vin din contractul cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

V.R.: A fost mai greu cu aprobările sau cu fondurile?

L.I.: Cu fondurile. Pentru că faci o listă de investiții și lista aceea trece prin foarte multe aprobări și achizițiile se întâmplă exact la sfârșitul anului. Dacă nu prinzi trenul, trebuie să mai aștepți încă un an. Lucrările au început la finalul anului 2013, în 2014 a venit toată partea de birocrație și de fonduri. În ianuarie 2015 am început instructajul, angajările, iar la 1 martie am inaugurat secția.

V.R.: Aș vrea să vorbim puțin despre premiera de anul trecut: prima operație pe creier a unui pacient perfect conștient. Era posibilă fără transformările astea?

L.I.: Nu, este exclus. Nici noi n-am făcut-o în primul an. A fost făcută în 2016, prima. E o intervenție de o complexitate foarte mare. Lumea care ia în derizoriu această intervenție spune: „Ce mare chestie, o faci cu anestezic local…”. Din punct de vedere chirurgical, tehnica trebuie să fie extrem de bine pusă la punct. Aparatura, la fel. În plus, pacientul trebuie să vadă perfect, să vorbească perfect, să fie perfect conștient și perfect cooperant, e nevoie de acuratețe maximă, trebuie să știi când să te oprești.

V.R.: Pacientul devine cumva parte din echipa medicală.

L.I.: Da. E jucătorul cel mai important, de fapt. Trebuie să fii într-o comunicare continuă cu el, important este ca nici timpii să nu fie foarte prelungiți, pentru că pacientul la un moment dat obosește. Nu putem aștepta. Trebuie să aibă o continuitate perfectă, să nu apară probleme. Trebuie ca tot personalul să știe despre ce este vorba, să fie perfect informat, să fie cu temele făcute. Înainte de intervenția chirurgicală se repetă cu pacientul, i se explică foarte bine, se face un profil psihologic. Nu orice pacient se poate preta la o astfel de intervenție. E foarte important profilul său psihologic. Ca lucrurile să pară perfecte, întotdeauna în spate e o pregătire minuțioasă. E ca o piesă de teatru în care toată lumea se mișcă cum trebuie și-și spune replica corectă.

V.R.: Câte intervenții au fost?

L.I.: Două, pentru că atâtea s-au pretat. Adresabilitatea a fost mai mare, însă dintre toate au fost alese doar acestea două. Din ianuarie suntem atât de frământați de toate aceste probleme… Noi, fiind o secție inaugurată în 2015, împreună cu neurochirurgia, eram pe o curbă de acumulare de personal, pe o curbă de învățare a personalului, de formare ca echipă. S-a schimbat în ianuarie conducerea, noi am semnalat problemele apărute. Situația a durat cam opt luni, a mers totul din rău în mai rău, fără a se scoate la concurs posturile, sau dacă au fost examene ele au fost inactivate sau anulate din diferite considerente legale. După aceea a urmat celebra demisie a celor doi colegi, care a fost irevocabilă. Secția de Anestezie – Terapie Intensivă a rămas, împreună cu alți doi neurochirurgi și alți doi chirurgi cu specializare în chirurgie spinală. Ne-am continuat drumul cu o nouă conducere. Noul manager a fost deschis la problemele noastre, însă ne lovim de probleme birocratice: din septembrie până acum nu s-a reluat niciun concurs, nu s-a scos un alt concurs pentru asistenți, pentru medici.

V.R.: Deci problema ține mai degrabă de birocrație sau de fonduri?

L.I.: Până în momentul de față pare că e vorba doar de birocrație. În momentul apariției acestei ordonanțe cu privire la blocarea posturilor în sistemul public, cred că va fi vorba și de fonduri în cele din urmă. Într-un spital, cele mai multe fonduri sunt alocate salariilor. Lucrăm la limita de supraviețuire, ceea ce e tot mai obositor, tot mai epuizant. Încerci să-ți faci indicatorii, pentru că altfel nu rămâi la suprafață. Noi trebuie să arătăm că suntem eficienți. Cum să fim însă eficienți când nu avem nici jumătate din personalul care ne trebuie?

VIDEO: Conferința de presă din februarie 2017

V.R.: În momentul în care ați ieșit în conferință de presă, care a fost reacția colegilor?

L.I.: Am crezut că vom fi sfâșiați de ziariști, dar am fost sfâșiați de colegi. Noi am semnalat atunci niște probleme valabile la nivel național. Lipsa de personal e o problemă la nivelul întregii țări. Normarea medicilor și a restului personalului medical este iarăși o problemă națională. La fel, lipsa plăților orelor suplimentare. În Codul Muncii e prevăzut că orice muncă peste durata normală a programului reprezintă ore suplimentare și se compensează cu ore libere în următoarele 60 de zile calendaristice. Dacă nu se poate, atunci se vor plăti. Nicio șansă. Pentru că noi suntem foarte puțini, ar însemna că există zile din lună fără program operator sau fără oameni în Terapie Intensivă. Și atunci se ajunge la această imposibilitate. Anul trecut adunasem peste 1 100 de ore de muncă în Terapie Intensivă, peste cele 60 de zile. A rămas fără soluționare până în zilele noastre.

V.R.: Având în vedere că-s probleme prezente la nivel de sistem, ce justifică reacțiile celorlalți medici?

L.I.: E un punct foarte sensibil pentru mine. Eu cred că sistemul medical din România te îngrădește atât de mult birocratic, încât unii aleg plățile informale. Am colegi care mi-au spus: „Am doi copii acasă, trebuie să-i cresc, să le asigur un viitor”. Alții pleacă în străinătate. Pe lângă aceștia, sunt foarte puțini oameni care sunt liberi să spună ceea ce gândesc și să-și asume responsabilitatea, pentru că de fapt despre asta e vorba. Sunt cazuri izolate, restul sistemului sanitar balansează între celelalte posibilități. În momentul în care apari public că ești de acord cu ceva, sigur vor apărea pacienți care vor spune că de fapt ești pătat. Este părerea mea personală. Mă așteptam sincer la un protest masiv după acea conferință, dar răspunsul a fost destul de limitat. (…) Ni s-a spus după aceea că am adus o imagine proastă spitalului. Și noi am replicat: Cum am adus noi o imagine proastă din moment ce adresabilitatea noastră crește? Nu te lasă netaxat. Surpriza noastră neplăcută a fost că n-am fost susținuți de colegii noștri din România. Colegii noștri care au plecat în străinătate, în schimb, ne transmiteau că „voi sunteți ultima speranță pentru sistemul medical din România”.

Dacă o echipă de medici n-are un echilibru, o liniște că lucrurile vor merge așa cum și-a plănuit, n-are cum să dea rezultate. Ești într-un sindrom de burnout continuu, te macină tot felul de mici probleme pe care în străinătate nu le simți. Nu-ți poți face meseria dacă n-ai toate materialele. Sunt sute de materiale în ATI și pentru fiecare trebuie să inițiezi o licitație, un acord cadru. Sunt lucruri pe care-ți pui semnătura.

V.R.: În septembrie, cei doi medici și-au anunțat plecarea. Bănuiesc că ați fost întrebată de foarte multe ori cum de-ați rămas în spital. Numele dumneavoastră a fost pomenit atunci în discuția dintre medici și primar, pentru postul interimar de director medical.

L.I.: Poziția de director medical interimar însemna moartea acestei secții, pentru că noi funcționăm cu patru medici, dintre care doi suntem doar cu contracte pe perioadă nedeterminată, iar două colege au contract pe perioadă determinată. Avem mari emoții cu privire la prelungire. Să iau o funcție administrativă în spital ar fi însemnat oprirea activității. Lucru care a fost înțeles. Eu totuși îmi doresc să demonstrez în continuare, cu toate că acum îmi dau seama că sistemul medical este într-un stop cardio-respirator prelungit și – dacă nu se iau acum măsuri – va muri. Eu sper că putem să demonstrăm că și în România se poate și tot mă încăpățânez să demonstrez că se poate. Motiv pentru care, după ce-au plecat ei, pentru că ceilalți colegi ai mei nu aveau atestate de management sanitar, am solicitat inclusiv funcția de coordonator al blocului operator de la neurochirurgie, astfel încât situația să aibă o cursivitate și fără Ionuț și Dorin. Acolo trebuie o atenție foarte mare pe partea de sterilizare. Erau șapte asistente de bloc operator și au rămas doar patru în momentul de față. Era foarte rău în ianuarie 2016, acum este critic. (…) Multă lume zice că pacientul nu are timp să protesteze, pentru că pacientul moare. Dar toată lumea are pe cineva. Cum se iese în stradă pentru legile justiției, ar trebui să se iasă pentru sănătate. E ca atunci când se murea de febră tifoidă, mureau milioane de oameni în Europa. Sper ca poporul român să se trezească și să lupte pentru sănătatea lui. Când nu avem niște drepturi, trebuie să luptăm să le dobândim.

V.R.: Cum arată o zi de lucru aici?

L.I.: Ziua de lucru începe la 8 dimineața. Am reușit să respectăm ziua liberă de după gardă, un lucru nemaipomenit. Măcar atât. Era o mare problemă, pentru că stăteam câte 30-36 de ore în continuu în spital. E un lucru care se întâmplă în majoritatea secțiilor din București, pentru că toată lumea spune că nu are continuitate. Ideea de bază a fost crearea unui nucleu care să fie echivalent: toate să ajungem cam la același nivel de pregătire, astfel încât să ne putem preda activitatea una celeilalte în siguranță. Apoi, trăim doar din salariu, fără plăți informale. Am făcut un program de lucru potrivit căruia cine este de gardă în ziua respectivă e arondat Terapiei Intensive și răspunde la toate consultațiile interdisciplinare din ziua respectivă, cine e după gardă merge acasă, iar celelalte persoane intră la fiecare sală de operație.

Până să plece cei doi colegi, aveam intervenții care depășeau ora 12 noaptea. Acum încercăm să ne limităm la ora 15, tot ce depășim e problematic. E însă o vorbă în medicină: Știi când începi operația, nu când o termini. Toate lucrurile astea nu fac decât să ne angoaseze și să nu ne lase să ne desfășurăm activitatea decât foarte greu. Trebuie voință, tenacitate, și foarte multe sacrificii în viața personală. Scria o colegă că de la 40 de ani apare confirmarea profesională, până atunci sunt sacrificii. Eu am simțit că de la 40 în sus sacrific mai mult. O colegă îmi spunea că în ultima lună n-a reușit să-și plătească rata la bancă. Sunt meserii în care poți uita grijile de la serviciu când ajungi acasă. Mie îmi sună telefonul și la 3-4 noaptea, sunt cazuri speciale. În plus, când ai o strategie, îți ocupă mintea, te gândești ce poți face. Nu știu cum te poți duce acasă și să uiți complet. Bineînțeles că toată familia se plânge că ești cu capul în altă parte, dar așa e când ai un țel.

V.R.: Cum s-a resimțit momentul plecării celor doi medici?

L.I.: A fost foarte mult de muncă, în ultimele două luni cred că n-am apucat să vorbesc cu colegii. Doar că a fost sentimentul imediat de după primul consiliu medical că a rămas aceeași mentalitate veche. Parcă a murit o parte din mine. Poate că până atunci lumea a crezut că sunt foarte tânără și că am fost împinsă de la spate într-o poziție. Dar am reușit să supraviețuim birocratic și mai ales profesional, am dovedit că putem face ce știm cu toate problemele astea. Și cred că lumea a început să vadă.

***Despre prima operație pe creier a unui pacient perfect conștient***

CITAT: “Nu orice pacient se poate preta la o astfel de intervenție. E foarte important profilul său psihologic. Ca lucrurile să pară perfecte, întotdeauna în spate e o pregătire minuțioasă. E ca o piesă de teatru în care toată lumea se mișcă cum trebuie și-și spune replica corectă.” Lelia Iliescu, șefa secției ATI 1 din cadrul Spitalului Clinic Colentina

Articol de Vlad Odobescu

Fotografii din arhiva personală a Leliei Iliescu