Cristina Hurdubaia. Omul care ajută oamenii

- - 41- 1819 vizualizari

Acum, la final de an, când ne dorim cu toții să fim mai atenți la cei din jur, până și cei mai robotizați dintre noi, Viitorul României o prezintă pe Cristina Hurdubaia. Probabil ați auzit de ea, e fata cu Copacul cu haine, copacul acela unde s-au strâns tone de haine și nu numai pentru oamenii străzii, eveniment ajuns în doi ani, la cea de-a noua ediție, care se desfășoară chiar în această sâmbătă în centrul Bucureștiului și unde și-au anunțat prezența pe Facebook peste 2.000 de oameni.

Iar asta e departe de a fi singura acțiune caritabilă de amploare pusă la cale de Cristina Hurdubaia. Ea a fost acolo după Colectiv, apoi a făcut un întreg festival în sprijinul unor copii care s-au luptat cu cancerul, iar în această iarnă a strâns scrisori pentru Moș Crăciun, sute de scrisori, și a avut grijă ca fiecare scrisoare să fie adoptată de cineva și rezolvată, și tot ea este responsabila cu ceasurile bune în emisiunea Starea Nației, de pe TVR. Cine este Cristina Hurdubaia și cum reușește? Născută în Vaslui, a fost mai întâi jurnalist, și nu unul oarecare, ci dintre aceia care au semnat reportaje grele, au mers în leprozerie și cine mai știe unde, până într-o zi în care a ales să trăiască altfel, așa cum prea puțini aleg să trăiască: făcând în fiecare zi cel puțin o faptă bună. Își anunță acțiunile în online și reușește în timp record să mobilizeze nenumărați oameni. Cum face? Căci dacă e timpul ca măcar acum, la final de an, să (re)învățăm să fim oameni, să privim spre cei mai buni! 

de Alina Vîlcan

Dragă Cristina, îți propun să începem cu începutul… De unde vii tu, cum ai crescut, cât din educația din familie se reflectă în ceea ce faci azi?

Vin din Moldova, Vaslui, adică din cea mai săracă zonă din țară. Vin dintr-o lume în care pe timpul comunismului, cel mai mare copil fiind dintre cei patru, mergeam săptămână de săptămână la tot felul de cozi: la carne, la lapte, la pâine, la cinema, peste tot. Am avut o educație simplă, cu cei 7 ani de-acasă, de fapt 6, că eu am intrat în clasa I la 6 ani și două săptămâni. Acasă am învățat de la mama că atunci când ai și altul nu are, trebuie să-l ajuți. Așa că n-o să uit niciodată în viața asta a mea ziua în care, vreo 6 ani chiar să fi avut, mama a dat din casă ultima sticlă de ulei unei vecine care avea un praznic, eu am plecat bucuroasă să i-o duc, mirată de bunătatea mamei. Și noi ce facem? Că nu mai avem ulei vreo două săptămâni. Avem untură, ne descurcăm, a spus mama. În drumul meu spre vecină, cum țopăiam eu pe scări, am scăpat sticla de ulei și praf s-a făcut. Am plâns mult de ciudă, chiar și când mama a găsit o altă sticlă de ulei la altă vecină. Ăla a fost un moment care mi-a marcat viața.

Ai fost mulți ani jurnalist. De unde te știm din presă și cum ai descrie acum acei ani?

Am fost și uite că m-am întors în presă cumva, la Starea Nației.

Am lucrat în presa locală o perioadă, apoi am ajuns, fără să-mi propun vreodată, în București. În presa locală trecusem toate pragurile, lucrasem pe toate domeniile, ajunsesem redactor-șef la 21 de ani, luasem tot felul de premii naționale, eram bine, până într-o zi când mi s-a spus că putem continua doar dacă ne apucăm de șantajat oamenii de afaceri. Așa că mi-am luat boceluța și m-am cărat în București.

Am lucrat cu mare, mare drag la Cotidianul, în perioada Academia Cațavencu. A fost cumva prima mea școală în presa națională, chiar dacă înainte lucrasem și la Jurnalul Național. Aici am cunoscut cei mai buni jurnaliști pe care putea să-i aibă atunci (și-acum) presa națională, drept pentru care mă-nchin și-acum în fața lor. Apoi am migrat la Realitatea TV, care era în același trust. Luasem un premiu pentru anchetă de la Clubul Român de Presă și Mihai Tatulici a văzut știrea la ei și m-a chemat acolo. Acolo am învățat cu ce se mănâncă televiziunea, deși mai lucrasem înainte într-o televiziune națională. Am făcut anchete, reportaje și documentar TV. Reportajul de suflet a fost, rămâne și va rămâne: O zi printre leproși. Documentarul la care am lucrat mult și intens a fost despre cutremurul din ’77.

 Dacă nu mă înșel, ai făcut și PR. Ce ai promovat, pe cine, mai faci asta, tu din ce trăiești?

Nu am trăit niciodată din PR în adevăratul sens al cuvântului,. PR-ul cultural a fost o formă de pauză mentală. Obosisem de atâta presă, de atâtea investigații și de-atâtea reportaje, de criza economică care mi-a tăiat salariul cu barda de m-a lăsat fără casă, așa că m-am apucat de nițel pionierat în zona de cultură alternativă, în special în muzică. Am început cu Subcarpați, cu care am crescut împreună, ei erau la început, eu eram la început. Apoi, în timp, am făcut PR pentru Șuie Paparude, Vița de Vie și multe, multe, multe alte trupe mai mari sau mai mici, mai des sau mai rar. Am câștigat și ceva bănuți din asta, dar cu banii ăia nu puteam plăti nici măcar chiria pe lună. 70% dacă nu mai bine am făcut voluntariat. Cu drag. Chiar dacă uneori aveam doar 50 de lei în buzunar pe lună. Satisfacția umplerii unui club sau a unui loc precum Arenele Romane a fost mai mult decât aș fi avut buzunarul plin de bani. Între timp, m-am lăsat de partea asta, mai ajut pe ici pe colo câte o trupă mică, pentru că nu mai am timp.

Ești Țărăncuță la Muzeul Țăranului. Ce presupune asta? 

La Muzeul Țăranului am ajuns prin cioc-cioc la ușă. Bună ziua. Am venit și eu să fac un festival. Tocmai intrasem la facultatea de Etnologie, de la Universitatea București, și visul meu de ceva ani era să fac un festival antropologic. Și am primit o șansă și l-am făcut. Așa am ajuns acum la a treia spre a patra ediție a Festivalului Internațional de Film Antroplogic Culese din Balkani, care e un proiect cu multe filme documentare, concerte, laboratoare antropologice și tot felul de alte evenimente conexe, cu intrare liberă, la început de fiecare noiembrie. E sufletul meu. Am avut noroc că oamenii de la MȚR au avut încredere în mine. Am început prin voluntariat, apoi am ajuns colaborator la Departamentul de PR sau la Arhiva de Imagine, unde mi s-a dat pe mână pagina de Facebook de la muzeu și de la club, după care am început să mă implic în tot felul de evenimente, tot pe zona de promovare. Sau să le creez. Între timp am terminat și Etnologia și eu sper ca la un moment dat să fac și cercetare. Nu știu, nu îmi mai fac planuri, le las să curgă de la sine.

Uite, la anul dau drumul la două proiecte: în fiecare ultimă zi de luni din fiecare lună vom avea câte un film documentar la Cinema Muzeul Țăranului. Apoi, duminica seara, vom avea filme românești la Clubul Țăranului. Cu intrare liberă. Am făcut niște teste și au ieșit bine, chiar foarte bine.

Dar, dincolo de toate, ești responsabila cu faptele bune. Mai ții minte cum ai început să te implici în astfel de cazuri, cum ai început să ajuți? Și apoi, spune-ne cum a apărut Copacul cu haine…

Asta cu faptele bune e dintotdeauna, eu am un grad de empatie foarte dezvoltat și un spirit civic ieșit din comun de când mă știu. Așa m-oi fi născut. Altfel, după povestea cu casa pierdută din cauza crizei economice, momentul Colectiv m-a trezit la viață, dintr-un somn adânc. Mai făcusem tot felul de lucruri – am strâns bani pentru o jurnalistă bolnavă de cancer, am schimbat niște articole din Codul Penal ce îngrădeau libertatea de exprimare și tot așa, dar aplicat, nu toată ziua, bună ziua ca acum. Și s-a întâmplat tragedia Colectiv și mi-am zis: OK, dacă stăm toți și așteptăm cu mâinile în sân ca să facă alții, o să ajungem în prăpastie cu toții. Așa că m-am implicat în Colectiv. O săptămână, două, cinci, 6 luni, un an, timp în care am ajutat victimele, am ajutat părinții victimelor, am organizat lună de lună comemorări, am pierdut nopți, zile, sesiuni la facultate, am plâns, am empatizat. Și, într-o zi de ianuarie din 2016, un ger fiind cumplit afară, am intrat în casă, la căldură, și nu știu ce m-a apucat: Doamne, oare ce or face acum oamenii străzii? Cum s-or descurca pe gerul ăsta? Și în acea clipă a luat naștere Copacul cu haine. Timp de o săptămână am stat în Cișmigiu câteva ore pe zi, strângeam haine pentru oamenii străzii și li le dădeam lor. Nu m-am gândit niciodată că o să ia atâta amploare, încât să strâng în fiecare sezon zeci de tone de haine, alimente, jucării, rechizite, cărți.

Știu doar că în acea primă acțiune, într-o bună zi au venit în Cișmigiu, unde e acțiunea, 11 oameni fără adăpost. S-au așezat la rând și au așteptat cuminți să primească haine. Eu îi tot încurajam să ia mai multe. Nu, doamna Cristina, știți câți oameni mai sunt în situația noastră numai în București? Vreo 5.000. Așa că luăm câte puțin, ca să ajungă la toată lumea.

Săptămâna aia a fost marcantă pentru mine. Oamenii au adus haine în neștire. Dacă acum postam pe Facebook că e nevoie de o pereche de ghete mărimea 40, în 20 de minute venea cineva cu ghetele.

Așa a început.

Apoi am continuat, dar am trecut la alt nivel. Am început să le cer oamenilor să aducă alimente, jucării, rechizite, iar oamenii au adus fără să crâcnească orice am cerut.

Am avut și noroc. Pentru că la acea primă acțiune din iarnă, cum stăteam eu cuminte în parc, în frig, în noapte cu oamenii fără adăpost, au trecut pe acolo doi oameni frumoși: uite, noi suntem de la CSR Group, dacă vreodată ai nevoie de ceva, de mașini, de depozit, dă-ne un semn.

Și le-am dat de fiecare dată, acum suntem la pachet, alături de alți, nu mulți, oameni frumoși care vin de fiecare dată și ajută. Aș scrie care sunt, dar mi-e frică să nu uit pe cineva. 

   Și, dincolo de Copacul cu haine, ce-ai zice de o scurtă incursiune prin toate acțiunile caritabile pe care le-ai derulat?

Pf, sunt prea multe. De la Copacul cu haine, care în nici doi ani a ajuns la ediția a noua și s-a extins în multe orașe din țară și în câteva comunități de români de afară, până la apeluri pe Facebook: oameni buni, e nevoie de o mașină de spălat pentru familia cutare. În 10 minute s-a găsit. Oameni buni, e nevoie de rulotă pentru doi bătrâni din satul nu știu care. Într-o săptămână am strâns banii și am cumpărat rulota. La Clubul Țăranului se strâng cărți pentru copiii nevoiași, au cerut cei de la Oamenii Patrimoniului pentru biblioteca de la biserica fortificată, s-au strâns și ideea a rămas. Cine vrea dă doneze cărți, e un cufăr acolo. Sunt multe, multe, nu cred că mai e vreo zi în viața mea în care să nu strig după ajutor. Și de fiecare dată se rezolvă, nu mă lasă Dumnezeu așa, strigând în aer. Pentru că există oameni care se mobilizează, empatizează și, ce e cel mai important, au încredere în mine și pentru asta eu le mulțumesc.

Așadar, iată-te în pragul celei de-a IX-a ediții a Copacului cu haine…

A noua ediție e acum, sâmbăta asta, strângem de toate pentru oamenii străzii și pentru copiii nevoiași. S-au anunțat vreo 15.000 de oameni, evident că n-or să vină toți, dar iarna nu strângem niciodată mai puțin de 12 camioane. Cine vrea detalii, să intre pe pagina de Facebook Copacul cu haine, găsește acolo toate informațiile.

Și, pe lângă toate astea, ești și responsabilă de Ceasuri bune la Starea Nației. Despre ce e vorba?

Păi într-o zi m-a sunat Dragoș Pătraru. Auzi, dacă tot ai tu atâția copaci la cap, nu vrei să facem o rubrică de fapte bune? Că eu tot mă gândesc la asta de ceva vreme. Cum să zic nu? Am început cu un pilot, voluntar, ca să testăm lumea. Într-o lună ne-am lămurit, oamenii sunt încă frumoși. Acum nu mai fac față la mesaje, câteodată îmi vine să fug în lume. Fac reportaje numai despre copii nevoiași care merită o șansă, care învață bine, care merg la competiții, care n-au avut norocul de a putea trăi decent. Ultimul caz e de săptămâna trecută, despre un băiețel, Radu, de 12 ani, pe care l-am găsit într-o cocioabă de a plâns sufletul în mine. În nici o săptămână s-au strâns 10.000 de euro, am găsit o rulotă în care să stea cu ai lui peste iarnă, o firmă s-a decis să ajute la reconstrucția casei… Eu n-am făcut decât să scot bagheta magică din buzunar. Cred că e important să faci asta cu suflet, să crezi în ceea ce faci, să transmiți oamenilor din empatia și emoțiile tale, altfel n-ai cum, oamenii simt dacă ești sincer. Și când simt că ești sincer, reacționează cu bunătate.

În această iarnă, de la tine am aflat și de #AdoptămScrisoriPentruMoșCrăciun. E primul an în care ai făcut asta, cum a fost?

Aaaa, aici a fost o adevărată aventură. (Râde.) Într-o dimineață, am găsit în mail-ul personal o scrisoare de la o doamnă profesoară care îmi cerea ajutorul. „Avem în sat 315 copii care nu i-au scris niciodată lui Moș Crăciun. Sunt săraci și nu știu la cine să apelez.” Am luat foc, pentru că eu știu în câtă sărăcie trăiesc sute de mii de copii în țara asta, îi văd și îi simt și plâng pentru ei în fiecare săptămână. Și am postat plină de năduf pe Facebook: „Ia uitați ce am primit. Ce să-i spun eu acum doamnei profesoare, că eu nu sunt de la Ministerul Oamenilor Nevoiași?”. Și cineva, un om bun, a zis: hai că iau eu două dintre scrisori, ba nu, iau 10, și încă cineva a zis la fel și tot așa. La a treia persoană, mi-a picat fisa și ad-hoc am mai găsit ceva de făcut, că n-avem eu destul pe cap: #AdoptămScrisoriPentruMoșCrăciun.

S-au adoptat imediat, apoi am mai primit alte peste 700 de astfel de cereri de la tot felul de ONG-uri care ajută copiii nevoiași. Când am trecut de 1.000, am zis STOP, gata, am și eu treabă și lumea rămasă fără scrisori s-a supărat. A fost o muncă titanică, chiar dacă eu am repartizat doar scrisorile pentru cei 315 copii. Primește scrisorile, curierul nu le lua, caută soluții, au ajuns cu microbuzul, stai, citește-le, împarte-le, 3 zile a durat, de mi se făcuse și rău fizic. Dar la anul, din toamnă, tot dau drumul la ediția a doua a acestui proiect, l-am și gândit deja.

Dar Caritabil Fest ce este? A fost doar în 2017 sau va merge mai departe?

Un alt proiect ad-hoc. Pe 1 iunie am avut un nou Copac cu haine, unde am încercat să mobilizez dascălii și părinții să îi îndemne pe copii să doneze haine, alimente, jucării, rechizite, la școală, la grădiniță și apoi să vină în grupuri la Copacul din Cișmigiu. A ieșit și asta, a fost o bucurie imensă, copiii au venit cu sufletul deschis, au adunat de toate la școală, la grădiniță. Și când organizam acțiunea asta, mi-a trecut prin cap să organizez și un concert caritabil pentru 3 copii care au scăpat de cancer. Și am început să întreb vreo 15 trupe, în ideea că mi-or răspunde vreo 3 măcar. Și nu zic că au răspuns cam toți, da, cu câteva excepții, care nu puteau, nu că nu voiau. Hurdubaia, cum să zicem nu? Păi tu nu ne-ai ajutat? Păi tu nu faci ațâtea lucruri bune? Găsisem locul – în Expirat – Halele Carol – patronul Andrei Soșa a fost deschis din prima, el m-a încurajat să fac asta, pentru că eu avusesem ideea la început, apoi mă lăsasem păgubașă, de frică că n-o să reacționeze nicio trupă. Și când am primit răspuns de la toate, m-am îngrozit: Aolio, ce mă fac acum, că-s multe… Iese de un Caritabil Fest. (Râde.) Și Andrei zice: A, ce bine sună, așa să rămână. Eu glumeam, dar așa a rămas. Evident că îl continui. Pe 1 iunie 2018 avem a doua ediție. Am și cauza deja.

Ce te motivează în tot ceea ce faci?

Nu știu. Să nu râzi de mine. Chiar nu știu. E așa, o forță interioară pe care nu o pot explica. Când tu în fiecare zi încerci să faci lucruri și vezi că-ți ies mereu, e greu să te oprești. Nu știu ce să zic, eu zic să-l întrebi pe Dumnezeu, poate aflu și eu cu ocazia asta…

Interacționezi cu nenumărați oameni care vor să ajute. Ce mesaje sau gesturi te-au impresionat în mod deosebit?

Sunt multe, dar unul mi-a rămas în cap pe vecie. O familie de pensionari de la țară, cu pensie mică, s-a dus și a făcut un credit pentru o familie cu 4 copii de la oraș, care n-avea televizor. Avem rata de 70 de lei pe lună, e mult pentru noi, dar copiii ăia merită un televizor.

Am plâns mult atunci.

La un Copac a venit la mine un băiețel cu o girafă mare de pluș în mână, încrâncenat și supărat că trebuie să își dea jucăria. Eu i-am zâmbit și i-am spus că girafa aia o să ajungă la un copil care poate n-a avut niciodată o jucărie a lui. În clipa aia, băiețelul s-a luminat brusc, mi-a întins girafa și mi-a spus: Doamna, doamna, să dați girafa mea unui copil care n-a avut girafă. M-am topit și am plâns după un copac.

Printre atâtea fapte bune, cum trăiești în viața de zi cu zi, cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Ce e aia o zi obișnuită? (Râde.) Păi dacă eu nu fac o faptă bună într-o zi, nu pot dormi, pe cuvânt. În rest, filmez, montez, răspund la mail-uri, la mesaje, caut soluții, uneori plâng, zilnic mă bucur. Și merg la teatru și la film. Din când în când, ajung și la dans contemporan și alte evenimente culturale, fără de care eu n-aș putea trăi. Altfel, sunt un om normal, cu bune și rele. Azi sunt bine, mâine mai pic, mă ridic, o iau de la capăt. 

Spune-ne o poveste, cea mai frumoasă întâmplare pe care ai trăit-o de când faci ceea ce faci.

Aseară m-a oprit pe stradă o tânără care avea emoții și mi-a spus: Te știu de pe Facebook, ești genială. Ești genială, mulțumim că exiști. Și să nu te superi pe noi. Știu, uneori nu înțelegem, uneori nu avem timp să înțelegem, dar să nu te oprești.

Mi-au dat lacrimile, mai ales că avusesem o zi grea. Astea sunt întâmplările care îmi dau putere. Astea mici, fără de care n-am putea trăi.

Obosești vreodată? Și atunci când obosești ce faci? Care e secretul tău? (Am zice că abia de avem timp să ne ocupăm de noi înșine, tu cum ai timp să te ocupi de atâția alții?)

Eu? Niciodată. (Râde.) Am o baghetă magică, cum să obosesc? Mai obosesc, dar din ce în ce mai rar, pentru că am atâtea de făcut, încât nu am timp să mă gândesc că obosesc. Am zile când la ora 8.00 seara cad lată și dorm lată până a doua zi. Timpul și energia mi le dă Dumnezeu.

Ce le-ai spune acelora care ar vrea să facă un gest caritabil în acest decembrie, dar nu știu de unde să înceapă?

Că bunătatea se înmulțește. Și că lenea nu face casă bună cu empatia. Și că dacă te apuci de ceva, apoi te ții de treabă până la capăt, nu cedezi, nu capitulezi. E greu, dar satisfacțiile sufletești sunt enorme.

Ce te deranjează cel mai tare la România în care trăiești, ce te revoltă? Ce ți-ar plăcea să facă autoritățile și nu fac? Ai apelat vreodată la autoritățile statului să te ajute în vreunul din demersurile tale?

Eu încerc să evit autoritățile, încă n-am ajuns la nivelul în care să am încredere că putem face ceva împreună. Încă. Dar într-o zi o să fac și pasul ăsta, pentru că altfel nu putem înainta. Mă deranjează inerția oamenilor, ridicatul din umeri, nepăsarea, mă deranjează că nu-și pun întrebări, că nu caută răspunsuri, că nu înțeleg că rolul nostru ca oameni nu e doar de a merge la serviciu și de a face copii. Rolul nostru ca oameni e mult mai profund. Iar profunzimea asta, care e sufletească, nu vine dacă tu nu o cauți. Sau te naști cu ea.

Au fost și dăți când ai vrut să ajuți și pur și simplu nu ai reușit? Când te-ai simțit depășită de situație?

Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat asta. Dar cred că au fost și nu-mi amintesc. Am o voință ceva de speriat, nu mă las până nu rezolv. NU EXISTĂ NU SE POATE. EXISTĂ DOAR NU SE VREA.

Te-ai gândit vreodată să pleci definitiv din România? Ce te ține aici?

O, daaa. M-am apucat și de învățat germana. (Râde.) De multe ori m-am gândit în ultimii doi ani, până într-o zi când mi-am dat seama că n-aș fi capabilă să fac asta. Păi dacă plecăm toți, cine mai rămâne în țara asta frumoasă? Păi nu-i păcat? Eu am decis să lupt până la capăt. Chit că mi-e greu, că ușor nu mi-e.

Pentru că la rândul tău ești o sursă de inspirație pentru alții, pe tine cine și ce te inspiră? De la mari personalități care îți plac, la oameni de la care înveți…

Maica Teresa e universul meu. Mereu am fost fascinată de ceea ce a putut femeia aia să facă. Până am aflat că ea e născută pe 26 august, dar a fost botezată pe 27 august și pentru ea nu a existat o altă zi de naștere, nu conta că s-a născut pe 26, ci că a fost botezată pe 27.

Ei, eu sunt născută pe 27 august. E doar o întâmplare, dar pentru mine contează enorm. De câte ori pic, mă gândesc la câte a făcut Maica Teresa. Nu, nu mă compar cu ea, Doamne ferește, dar gândul că ea a putut să miște o lume întreagă îmi dă putere să mă ridic. Adică dacă un om ca ea a mutat munții, eu nu pot rezolva 3 cazuri sociale pe săptămână? Mi-ar fi și rușine să nu încerc măcar.

Cum să fim mai oameni decât suntem? Unde greșim? (Până la a nu mai vedea ce se întâmplă lângă noi – cazul crimei de la metrou).

Greșim că uităm să fim oameni. Uităm să ne bucurăm de lucrurile mici. Câți dintre voi vă bucurați de un apus frumos, de o plajă pustie, de o pădure tomnatică, de un copil care râde? Câți dintre noi vedem pe stradă oameni pentru care un covrig înseamnă toată mâncarea lor pe o zi? Ei, când o să învățăm să ne bucurăm de toate astea și o să învățăm să ne uităm în jurul nostru, o să învățăm și ce e empatia. Până atunci vom fi doar niște egoiști, cărora ne va trece viața pe repede înainte, până va veni o zi în care ne vom întreba: Ce naiba am făcut eu în viața asta?

Tu ce-ți dorești de acest Crăciun?

O baghetă magică cu mai multă putere. (Râde.) Ca să îmi facă ziua de 48 de ore și să am timp să fac multe fapte bune.

În concluzie, ce satisfacții și ce planuri ai la final de 2017?

Este cel mai intens an din toată viața mea de 41 de ani. Și nu glumesc, uneori am impresia că plutesc.

Articol de Alina Vîlcan

Fotografii din arhiva personala Cristina Hurdubaia

41 recommended
comments icon 1 comment
1819 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan