Un articol de Alex Nedea

Unul din cei mai mari reciclatori din Europa se află în România, ţara cu cea mai mică rată a reciclării. Povestea lui arată că dacă ai un plan şi un vis nu ai nicio scuză dând vina pe ţară.

La Buzău, românul Constantin Damov a reuşit să înalţe de la zero o întreagă uzină care transformă gunoiul în aur. „Deşeul este o resursă naţionala regenerabilă. Atâta timp cât vor trăi oameni în România vor fi deşeuri generate de acei oameni. Iar industria de reciclare reprezintă o şansă uriaşă pentru România pentru că înseamnă creştere economică fără consum de materii prime naturale”, ne povesteşte Damov din hala de producţie în care îi face cea mai valoroasă materie: fibra sintetică poliesterică. E un material sintetic pe care sunt şanse mari să îl purtaţi chiar acum în timp ce citiţi această poveste. E mai comun decât bumbacul, din el se fac haine şi încălţăminte de tot felul, cu el se tapiţează maşinile de lux, de la tavan până la fetele scaunelor şi podea. Fibra aceasta o găsim în scutecele de unică folosinţă ale bebeluşilor, în pilotele cu care ne învelim sau în pernele pe care dormim. Materialul acesta nu e o invenţie recentă. Îl producea România şi înainte de 1990, dar direct din petrol, otrăvind mediul înconjurător.

Astăzi, Damov a reuşit să depăşească industria ceauşistă producând fibra din bidoane de plastic. Salvează de la groapa de gunoi PET-urile în care se vând băuturile răcoritoare, apa plată sau berea. Apoi le toacă, le încălzeşte şi le face miliarde de fire mai subţiri de zeci de ori decât un fir de păr.

El e unul din românii vizionari care au înţeles încă din anii 90 că sticlele de plastic care invadaseră deodată piaţa românească vor crea la un moment dat o problemă şi ea va fi din ce în ce mai greu de gestionat. Aşa că şi-a făcut la Buzău o mică firmă care colecta recipienţi de plastic. Astăzi firma pornită de el a ajuns să recupereze câteva zeci de mii de tone pe an. Cam un miliard şi jumătate de recipienţi. Vă imaginaţi cum arată toate aceste PET-uri, necompactate, puse la un loc? Cam cât Casa Poporului, cea mai mare clădire din Europa.

La poarta fabricii lui Damov e tot timpul un şir de tiruri de câteva sute de metri care aşteaptă să descarce în curtea unde oriunde te uiţi vezi munţi de astfel de recipienţi. Toată lumea îl caută pentru că a devenit repede cel mai mare colector de recipienţi din Europa Centrală şi de Est.

„Tot ce vedem aici este o resursă colosală de care noi ar trebui să ţinem seama”, spune şi arată către şirurile de baloturi de PET-uri din fabrică. „Plasticul în general este petrol în formă solidă. Sunt atâtea războaie în toată lumea pentru petrol iar noi, după o utilizare de o zi, aruncăm PET-ul la gunoi. Asta nu ar trebui permis, este o greşeală să trimitem petrol la groapa de gunoi”. Însă la noi chiar asta se întâmplă. Deşi fabrica lui a ajuns la o capacitate de procesare a unei cantităţi suficiente cât să valorifice toate PET-urile care sunt aruncate în România, în realitate doar o mică parte din ele ele ajung să fie reciclate. Restul sfârşesc ori la depozitele de deşeuri de la marginea localităţilor, ori aruncate aiurea prin pădurile sau pe malul apelor ţării.

„Noi importăm astăzi peste 50% PET-uri din ţările care ne înconjoară: Croaţia, Bulgaria, Polonia. Ba chiar ajungem să aducem şi din Marea Britanie, Germania sau Franţa. România e plină de PET-uri, dar nu şi le captează”. Nu şi le captează în primul rând pentru că firmele de salubritate renunţă să facă sortarea deşeurilor. Nici nu au de ce atâta timp cât legislaţia nu îi sancţionează suficient, aşa cum se întâmplă în restul Europei. Mai apoi nu ne colectăm bidoanele şi pentru că lipseşte infrastructura. Nu există suficiente tomberoane speciale pentru depozitat deşeurile reciclabile. „Cetăţeanul chiar dacă este educat să recicleze tot nu o poate face în România. E la fel cum ai face o campanie de educare a bucureşteanului să parcheze frumos şi toată lumea spune «Haideţi să parcăm frumos!», dar vine întrebarea: «Unde?»”. Dintr-o analiză internă reiese că 90% dintre orăşenii întrebaţi dacă ar fi dispuşi să recicleze au răspuns afirmativ. „Facem curat în alte ţări şi ne uităm cu neputinţă la situaţia din România în care deşeurile în loc să ajungă la noi, ajung la groapă”, oftează Damov.

Astfel am ajuns să devenim importatori de gunoaie pentru reciclat, deşi suntem printre ţările fruntaşe la producţia anuală de gunoi. Cifre de la Institutul Naţional de Statistică arată că în ultimii zece ani cantitatea de deşeuri din material plastic importată de firme ca ale lui Constantin Damov a crescut de două sute de ori de la nici 270 de mii de kilograme la 56 de milioane. O creştere tot de 200 de ori mai mare o înregistrăm la importul de doze de aluminiu de bere sau de suc. Astfel s-a ajuns la o situaţie incredibilă: deşi stăm pe un munte de gunoi, toată industria de reciclare este frânată de lipsa materiei prime locale.

Și asta s-ar putea să ne coste pe toţi. Pentru că Uniunea Europeană a impus tuturor membrilor ca până în 2020 să se recicleze jumătate din gunoiul pe care îl aruncă cetăţenii la tomberon. Dar noi mai avem doar doi ani până să ne expiră termenul limită şi abia dacă sărim de un 8%, fiind pe ultimul loc în UE. Asta înseamnă că ne vor paşte amenzi de sute de mii de euro pe zi. Vom fi pedepsiţi, în loc să câştigăm o industrie care care, dacă ar creşte la potenţialul maxim, e estimată să ajungă la venituri de 2 miliarde de euro anual şi să creeze 400 de mii de locuri de muncă. Cam cât să dea de lucru la toţi şomerii României.

Dar Constantin Damov a preferat să nu se uite cum îşi pune singură piedică ţara şi s-a ocupat să nu îşi pună el frână propriei afaceri. A făcut alături de ceilalţi acţionari ai grupului investiţii continue. Astăzi are de pildă o linie care extrage praful de mercurul din tuburile de neon folosite care îi sosesc din toate colţurile Europei „Mercurul este un metal greu extrem de periculos şi care nu trebuie lăsat să aibă acces la mediu. Are capacitate de penetrare foarte mare, poate ajunge în sol şi de acolo în alimentele pe care le consumăm”. Potrivit studiilor, mercurul în organismul nostru atacă sistemul nervos central şi sistemul cardiovascular. La capătul liniei de tuburi de neon cei din fabrică au lipit o imagine cu piciorul unui om care a călcat accidental pe un neon, desculţ fiind. Piciorul i-a putrezit acolo unde mercurul a apucat să penetreze ţesuturile.

Un material mai puţin periculos pe care Constantin Damov îl recuperează e cuprul. Printr-o ţeavă curge continuu granule de cupru pe care o maşină specială îl extrage din cablurile aparatelor electrice şi electrocasnice recuperate. Un sac de cupru care se umple cam în 2 ore e vândut cu 7000 de dolari. „E unul din cele mai scumpe materiale pe care noi le scoatem din fabrică. Materialul iese cu o puritate de 99,99 la sută, este la fel ca şi cuprul electrolitic, adică material de cea mai bună calitate. Noi nu poluăm. O dată s-a făcut destul rău mediului prin extragerea lui din mediul natural. La noi impactul cu mediul natural nu există”.

Businessul lui Constantin Damov a fost repede reperat pe piaţa mondială. Mai întâi a venit Banca Europeană pentru dezvoltare şi a decis că e extrem de rentabil să cumpere acţiuni din afacere. Iar acum au sosit polonezii. Un grup de investiţii de la Varşovia a cumpărat afacerea românească a cărui potenţial nici nu era greu de prevăzut. Se estimează că reciclarea este a doua industrie după IT ca rapiditate de dezvoltare. „În toată lumea industria reciclării creşte astăzi cu o viteză uluitoare. şi în România, după câteva bâlbâieli suntem convinşi că aceste lipsuri pe care le avem în sistem vor dispărea şi România va intra în rândul ţărilor care îşi industrializează deşeul, nu şi-l înmormântează”.