Trecând prin centrul Bucureștiului, pe Edgar Quinet, la numărul 7 dai peste Meșteshukar ButiQ, un spațiu care adună laolaltă obiecte realizare de meșteșugari romi din comunități tradiționale – de la căldărari, la argintari, până la rudari. Vezi aici inele din argint sau cupru, haine cu motive florale, mături expuse-n geam, coșuri împletite, linguri și scune de lemn și câte și mai câte.

Toate sunt lucrate manual, toate sunt utile și toate sunt gândite astfel încât să poată fi integrate în cotidianul nostru modern. Obiectele acestea au fost expuse în anii din urmă la Romanian Design Week, așa cum și la Stockholm Design Week au fost expuse, și la Viena Design Week. MBQ este un business social, scopul său e acela de a schimba mentalități luptând cu prejudecățile, dar și de a produce bani care să se întoarcă în comunitățile tradiționale de romi.

Și nu a fost ușor. Pentru ca obiectele produse de romii care nu și-au uitat vechile îndeletniciri să aibă căutare azi a fost nevoie de o nouă viziune, de o regândire a produselor, de redesign. MBQ colaborează cu designeri străini de top, precum austriecii Peter Weisz , aceasta fiind în trecut senior designer al gigantului Calvin Klein sau creative director al unor branduri de renume precum Georg Jensen și Swatch.

Astfel de designeri au devenit, în timp, principalii susținători ai buticului de pe Edgar Quinet care și-a propus să ducă mai departe tradițiile rome, fără povești siropoase, ci pur și simplu făcând din ele un business, unul de succes. Căci, iată, e primăvara lui 2017, sunt numai doi ani de când magazinul se deschidea, iar viitorul sună promițător. Obiectele realizate de romii din România vor traversa țări, vândute în chiar magazinele IKEA, căci brandul suedez își propune să susțină astfel meșteșuguri de tradiție, iar primele două țări selectate în acest proiect sunt Iordania și România.

Așa se face că unii dintre meșteșugarii aleși de MBQ lucrează acum la primele lor colecții pentru IKEA. Viitorul sună global, ai spune, întrecând parcă imaginația. Despre cum au fost posibile toate acestea, ne vorbește în rândurile care urmează Andrei M. Georgescu, reprezentantul Meșteshukar ButiQ. Să-l lăsăm pe el să depene povestea!

 

IDEEA

Cum a apărut Meșteshukar ButiQ?

Andrei M. Georgescu: Ideea inițială a apărut prin 2010 și a fost al lui Ciprian Necula, activist rom, care se identifica ca fiind dintr-o familie de fierari. El nu e fierar, e doctor în antropologie. Dar bunicul lui a fost fierar. Și când a murit bunicul lui a avut un fel de revelație; el încă se identifica ca fiind dintr-o familie de fierari, deși nu mai era niciun fierar în familia lui.

Antropolog fiind, a realizat că odată cu bunicul lui a dispărut și bucata asta de identitate a familiei sale și și-a pus problema dacă acest lucru se întâmplă în toate familiile de romi din România, pentru că mulți se identifică printr-un meșteșug al familiei – de fierari, de căldărari, de argintari, de rudari, de împletitori etc. Se identifică ei, personal, prin meseria pe care o practică familia. Și cum meșteșugul dispare ușor-ușor peste tot, căci nu ne confruntăm noi în România primii cu dispariția meșteșugurilor, nu trebuie decât să ne uităm la vecinii de la Vest…

Cu cât te duci mai mult spre Vest, cu atât mai puțini meșteșugari există, și ajungi în țări precum Marea Britanie sau altele unde nici nu a fost o tradiție puternică pe meșteșug, să nu mai existe deloc, fiindcă industrializarea a început acolo devreme, în secolul XVIII. Ideea aceasta a dat naștere întregului proces.

 

PRIMII PAȘI

Ce a făcut, concret, Ciprian Necula?

A.G.: Prima reacție a fost să încerce să mapeze comunitățile de meșteșugari – unde mai există, ce fac acei oameni, cum o duc, mai trăiește sau nu meșteșugul, trebuie intervenit sau nu. A început împreună cu SPER (Stop Prejudecăților împotriva Etniei Rome, proiect guvernamental, implementat de un grup de tineri sub coordonarea lui Ciprian Necula).

SPER derula deja proiecte de patru ani, lucra cu copiii romi, îi lua din comunități vara și îi ducea în fel de fel de tabere, erau copii care nu plecaseră niciodată din satul în care locuiau; să îi duci la mare, să se întâlnească cu alți copii din toată țara, să facă teatru, să afle lucruri despre istoria lor era mare lucru.

În fine, atunci Ciprian și cei de la SPER au scris un proiect pe finanțare europeană, prin care să încerce să mapeze comunitățile de romi și să intervină pe partea de resurse umane (nu pe cea de infrastructură), pentru că era vorba de un program pe resurse umane, unde banii de obicei se dau pentru conștientizare, evenimente, studii, formare pentru oameni. Au pornit în 2010, au început cu studiul care azi există în varianta ștințifică, dată către universități, se folosește de exemplu la SNSPA, dar și în varianta user-friendly, pentru toată lumea, disponibilă în engleză și română (https://issuu.com/romanobutiqstudiu/docs/studiuromanobutiq), cu fotografii de Sorin Onișor.

În studiu este prezentat fiecare grup de meșteșugari, sunt vreo 11 comunități, în care mai târziu am mers și noi, am discutat cu meșteșugarii de acolo… Odată cu studiul acesta a apărut o nouă idee, pentru că întrebați dacă mai rezistă meșteșugul și dacă fiii lor vor să-l învețe, meșteșugarii ziceau: „Păi nu prea vor, pentru că nu reușim să vindem”. Nereușind să trăiască decent din asta, normal că un copil care vede că părinții nu se descurcă financiar nu va vrea să învețe aceeași meserie, nimeni nu funcționează așa. Atunci a apărut ideea asta: hai să facem noi o platformă socială, unde să vindem produsele meșteșugarilor romi.

Tot atunci a apărut și numele de Meșteshukar ButiQ, pentru că proiectul inițial se numea Romano Butiq, dar și ideea de a face un site pe care să vindem produsele lor. Eu lucram cu ei, eram parte din proiect, dar nu m-am ocupat de MBQ încă de la început, deși mi s-a propus de prima dată când i-am cunoscut pe Ciprian Necula și pe partenerul lui, Khalid Inayeh, pentru că Ciprian a venit cu ideea, iar Khalid, un arhitect român de origine palestiniană, care e de foarte mult timp în România, aici a și studiat, a venit cu mijloacele financiare pentru a pune în practică tot acest proiect; chiar dacă iei finanțare de la UE, îți trebuie și o co-finanțare și îți trebuie mulți bani în avans, până se decontează cheltuielile. Dar atunci nu am înțeles, sincer, ce voiau. Pe mine mă cooptase în proiect Oana Țoiu, care a fost și secretar general de stat în guvernul Cioloș, foarte cunoscută și ea pe partea asta de activism social, dar eram aici inițial să fac evenimente în acest proiect – concerte, întâlniri în toată țara, în asta aveam experiență. Pur și simplu, nu știam cum se vând scaune, porți metalice și ce mai ziceau ei.

Eu vândusem evenimente, așa că am zis: nu, îmi pare rău, o să fac evenimente. Și s-a ocupat altcineva la început de acest business. Victor, căci așa îl cheamă pe colegul meu care și azi se ocupă de producție, a fost primul care a început să lucreze cu acești meșteșugari, printr-o relație strict comericală: tu faci aceste produse, eu te plătesc și le vând mai departe.

CUM FUNCȚIONEAZĂ

Meșteșugarii sunt plătiți când livrează produsele sau când se vând la MBQ?

A.G.: Când au predat produsul au încasat banii. Cu unii dintre ei avem un deal că sunt plătiți cel târziu după două săptămâni, ceva de genul ăsta, dar indiferent dacă se vând sau nu. Ei nu-și asumă riscuri. Cei mai mulți dintre ei sunt și foarte vulnerabili financiar. În plus, modul în care lucrăm este că noi dezvoltăm produsele. Iar dacă nu se vând, asta e, sunt ale noastre. Pentru că primul concept, de care tocmai am povestit, nu a mers.

Să iei produsele meșteșugarilor și să le pui pe o platformă online, inclusiv să mergi la clienți, să încerci să vinzi, nu funcționează. Și nu pentru că nu ai avea oamenii potriviți, persoana care a încercat aici să facă asta era un om cu mare experiență în marketing. Numai că publicul nu vrea produse tradiționale făcute de meșteșugari. Asta e realitatea.

Ce s-a întâmplat e că a fost nevoie de o regândire, de un redesign al produselor, chiar dacă unele sunt extrem de asemănătoare cu cele tradiționale. Trebuie să faci ceva, să schimbi ceva, să te uiți la cum sunt folosite produsele respective azi, mai sunt folosite, nu mai sunt… În magazin, nu avem nimic inutil, pe care să îl cumperi de dragul produsului sau ca să faci un bine; toate obiectele sunt gândite să se poată folosi, să se poată integra în lumea modernă de azi, unde ai lucruri de la IKEA, de la Mobexpert, altele mai vechi, și să poți integra și obiectele făcute de meșteșugari. Ideea aceasta a venit în 2013, când deja rămăsese Victor Dulgheru, cel care se ocupa de partea de producție. Mă rog, apăruse cumva dinainte, dar nu mai erau resurse. Dar pentru că și Calid și Ciprian credeau în idee, nu au vrut să o abandoneze și au încercat să găsească pe cineva care să preia totul, să-l transforme într-un business social independent și să-l dezvolte.

Și atunci mi-au propus din nou. Deja înțegeam bine produsele, cunoscusem o grămadă de meșteșugari, pentru că făcând evenimentele respective mergeam în comunități și stăteam cu ei, pe mulți dintre ei i-am avut angajați în acele evenimente, făceau ucenicie la minut, lucrau cu vizitatorii, veneai tu și stăteai cu un argintar, îți arăta cum se face o brățară și apoi o cumpărai sau plecai cu ea acasă.

EVENIMENTELE

Unde se întâmplau?

A.G.: În toată țara, de obicei în piețele publice din marile orașe. Se promova practic meșeteșugul local. Am fost în Cluj-Napoca, în Craiova, în Constanța și pe litoral, în Iași, în București și am făcut evenimente cu meșteșugari din fiecare zonă. Inițial mergea cineva și făcea maparea în comunitți, pentru studiu, apoi selectam 4 meșteșugari, pe care-i aduceam în centrul orașului și aveam mai multe expoziții. Expoziție de obiect, cu obiecte vechi, care arătau evoluția meșteșugului. Expoziție foto, cu fotografii de Sorin Onișor în toate comunitățile. Am cumpărat pe atunci multe obiecte vechi. Ne gândeam că ar fi tare să avem un magazin, dar nu erau nici resurse financiare, nici cine să se ocupe de asta.

 

PRIMII ANI DE MBQ

Și totuși, a apărut un magazin…

A.G.: Și în 2013 am preluat eu MBQ și, împreună cu Victor de la producție, că doar noi eram atunci, am zis: OK, hai să mergem la cât mai multe evenimente. Am mers la toate târgurile posibile din București, ca să strângem ceva bani, și am început să lucrăm pe partea de rebranding – am schimbat felul în care ne prezentam, logo, site etc.

Ușor-ușor am început să ne desprindem de organizație. Magazinul, din start l-am creat ca fiind independent, și l-am deschis în 2015. Dar primii ani, până atunci, au fost doar de căutat resurse și desginerii potriviți, care să vrea să facă asta. Le-am scris unor suedezi, despre care citisem într-o revistă că au fost prin America de Sud și au făcut niște chestii superfaine, apoi în Africa de Sud, în Vietnam… Fix asta era și ideea lor – să reinterpreteze meșeșugul tradițional. Și i-am chemat aici. Ei au fost primii. Nu au ieșit niște produse care chiar s-au vândut, dar au ieșit niște produse mișto, care au fost expuse și la Romanian Design Week 2015, și la Stockholm Design Week, în același an, și care ne-au inclus în zona asta de design, pentru că nu eram văzuți la vremea respectivă ca unii care pot să facă ceva diferit.

PRIMIELE COLABORĂRI CU DESIGNERI. Iar ei erau doi designeri de obiect…

A.G.: Da, Mattias Rask și Tor Palm de la Glimpt Studio (http://glimpt.se/?page_id=1315). Ei au făcut o masă din cupru, unul dintre primele elemente conceptuale pe care le-am realizat la MBQ. A fost o muncă de două săptămâni să facem masa aia. Abordarea noastră a fost că nu lucrăm cu designeri care trimit schițe, care zic: uite, fă tu asta. Nu, trebuie să vină și să vadă. Să stea și să producem împreună. Am luat voluntari de la Arte, de la Arhitectură, de unde am găsit, să stea cu designerii în comunități. Cei doi au stat o lună în România, undeva lângă Târgu Mureș, și lucrau în trei comunități. În fiecare zi se duceau cu mașina într-o comunitate. A fost debutul în zona de redesign, ceva foarte la modă acum. Anul trecut, la Romanian Design Week, a fost tema centrală. Și, în paralel, am reușit să găsim și un alt designer care ne-a ajutat să facem acel rebranding la care ne gândeam, dar n-aveam mijloace… O cheamă Nadja Zerunian, am început să lucrăm cu ea în toamna lui 2014, efectiv pe produse, și continuăm să lucrăm și azi. Nadja e din Austria, e fostul creative director de la Georg Jensen și Swatch, e superhuge, în lumea designului interior, din categoria celor pe care îi găsești în The New York Times…

 

UN DESIGNER DE TOP

Nu e costisitor un astfel de designer?

A.G.: Cu ea a fost cam așa: aplicaserăm la Fundația ERSTE din Viena pentru finanțarea acestui proces de redesign. Și ei au zis: OK, venim în România să ne întâlnim. Când au venit, au adus-o pe Nadja Zerunian ca expert în evaluare. Ea trebuia să ne evalueze ideea. Revenise recent în Viena după ce stătuse în SUA, vreo 15 ani la Calvin Klein, ca senior designer, apoi în Elveția și în Norvegia, cu brandurile de care ziceam mai sus, acum abia ce se întorsese în Viena, era proaspăt revenită acasă.

Nu știa ce vrea să facă, nu voia să mai lucreze în corporații. Am avut un mic-dejun la Novotel și m-a întrebat dacă nu ar putea să se întoarcă și să o ducem în comunitățile cu care lucrăm, să vadă ce se întâmplă și ce produse sunt. S-a întors repede, după patru zile, a stat o săptămână și am dus-o în aproape toate comunitățile, în toată țara, am făcut un tur, a văzut vreo șapte-opt tipuri de meșteșug și a zis că vrea să lucreze și ea cu noi și ar vrea să facă bijuterii, dacă se poate.

DE LA CALVIN KLEIN LA MBQ

Și de atunci Nasja Zerunian se ocupă de bijuterii la MBQ?

A.G.: Și nu numai. 80% din produsele MBQ au designul semnat de ea. Bineînțeles, niciodată ideea cu care vine de acasă nu se transformă complet în realitate, e transformată în funcție de tehnica meșteșugarului, de experiența noastră… Dar ea a zis: fac eu prima colecție de bijuterie.

Cu ea am aplicat la un mic târg, Accent se numea, am apărut în ceva reviste, iar apoi ne-am dus la Dan Pierșinaru și i-am zis: uite, avem ideea asta, colecția asta, crezi că merită la Autor? Și a zis da. A fost supercool colecția. Asta se întâmpla în mai 2015, iar în iunie 2015 a fost Romanian Design Week, pentru care am făcut o colecție cu designerii din Suedia. Marele noroc a fost că în vara lui 2014, când noi deja aveam OK-ul de la ERSTE că ne dau banii, am avut mai mult curaj și am hotărât să aplicăm și la un ajutor de minimis la stat, să deschidem un magazin.

Și s-a finalizat și asta, și am deschis magazinul, bineînțeles, cu împrumuturi de la toată lumea, Și de la Nadja, și de la mama, și de la soră-mea, și Calid a pus toți banii pe care-i avea la dispoziție. Am băgat vreo 20.000 de euro în magazinul ăsta atunci, iar banii de la stat vin tot timpul cu mare întârziere.

 

EDGAR QUINET 7

Cum ați ales locul?

 

A.G.: Am căutat vreo două luni. N-a fost ușor. E greu să găsești spații decente, cu prețuri rezonabile și cu proprietari rezonabili. N-am fost fixați pe zona asta, dar voiam zone unde să existe turiști, să fie un loc accesibil, să nu fie nevoie să vii cu mașina, dacă îi zici cuiva unde ești, să zică: am drum pe acolo peste 3 zile. Am început să căutăm spații în zone ca Unirii, Universitate, Romană, Victoriei, a durat ceva, dar până la urmă am găsit locul ăsta; era un spațiu de birouri, cu neoane de birouri, cu mochetă etc…

 

AMENAJARE

Când ați deschis acest loc, prezentarea miza mult și pe amenajare…

A.G.:  Când am avut banii, i-am zis Nadjei: avem bani, deschidem magazinul. Am găsit un arhitect tânăr, care făcuse câteva baruri prin București, l-am luat să se ocupe de spațiu, el a mai adus alte două tipe cu care să lucreze, au făcut planul general al spațiului, dar rămăseseră o mulțime de lucruri neacoperite – de exemplu, tavanul nu știam cum să-l facem…

Și am realizat că urmează Romanian Design Week și cum ar fi dacă am putea să deschidem fix atunci ca să fie un mare eveniment. Toată lumea a fost încântată, au venit cei doi designeri din Suedia, Nadja a venit cu încă un designer cunoscut din Austria, Peter Weisz, care între timp semnează designul hainelelor pentru MBQ, au mai adus și o tipă din Japonia, Megumi Ito (http://www.ito-megumi.com/), care e light designer, și voia să vină și ea aici. Au ajuns cu 10 zile înainte, noi încă lucram la produsele pentru Design Week…

Eu și Victor eram pe teren cu Tor, unul dintre designeri, se punea podeaua, tavanul a fost gândit de Megumi, Peter a zis să facem și un perete de flori, el fiind designer s-a inspirat din modelele florale ale hainelor, cu băieții suedezi am făcut niște lămpi, Nadja a propus să vopsim ușile roșii, ne-am apucat să le vopsim. Echipa de muncitori a vopsit pereții, a montat mobila, a făcut podeaua și a plecat, gata. Atât era contractul. Pe partea de light și tavan nu aveam echipă, urma să contractăm una, dar când a venit Megumi cu ideea de tavan am zis să-l facem, ce rost mai are să mai găsim pe cineva. Și l-am făcut noi, am fost în Dragonul Roșu, am cumpărat materialul textil și toate au fost montate de echipa asta de arhitecți și designeri. La zece seara toată lumea era urcată pe mese și lucra. Și am deschis la timp, toți erau impresionați.

La Design Week, aveam în expoziția centrală o parte din produse, dar trimiteam pe toată lumea aici, și au venit mulți oameni. Expoziția noastră, fiind cu suedezii, era sub patronajul ambasadei Suediei. Și toată lumea, români și străini, era încântată de ce ieșise. Totul era minimalist, nu aveam nimic pe pereți, acum locul e mult mai comercial, atunci era ultraconceptual, nu aveam prețuri, erau doar produse. Nici măcar n-aveam casă de marcat, era expoziție, nu vindeam, dar am vrut să deschidem. Asta e povestea de la începutul magazinului.

MESAJUL

Ce a urmat?

A.G.:  Din acel moment, ne-am concentrat pe mesajul pe care voiam să-l transmitem. Pentru că OK, îți vin niște oameni, apreciază ce faci, dar de fapt în spate se află meșteșugarii și produsele lor. Și cum transmiți asta către oameni? Și cum transformi asta, dincolo de loc comerical, într-un spațiu care are o misiune puternică în a schimba prejudecăți? Anumite elemente erau deja prestabilite, nu voiam să punem poze cu copii desculți în magazin, așa cum se face de multe ori. Și așa a apărut Dennis în peisaj,

care acum se ocupă de vânzarea în magazin full time, ajutat de Luminița pe partea de gestiune. În curând, ne dorim să deschidem și o zonă de cafenea aici.

 

REDESIGN

Cum apare produsul final și ce înseamnă practic, redesignul?

A.G.:  Facem așa: mergem la un meșteșugar acasă, sunt cam jumate-jumate bărbați și femei, încercăm să vedem care sunt tehnicile pe care le stăpânește și materialele cu care știe să lucreze și ne gândim la nevoile noastre pe partea de game de produs, că e legat de preț, că e legat de o anumită nișă pe care nu o avem și încercăm să creăm cu meșteșugarii respectivi niște produse noi. Dacă sunt unele produse pe care le vedem și ne plac, ne gândim cum am putea să le îmbunătățim – că schimbăm materia primă, să schimbăm formele. Lucrăm tot cu ei până când ajungem la un produs original. Totul e făcut de ei, și prototipul, tot. Dacă sunt elemente pe care nu putem să le facem cu meșteșugarii, și uneori mai sunt, le cumpăram separat, dar asamblarea se face tot cu ei.

REACȚII

Cum au reacționat meșteșugarii romi când ați început să lucrați așa cu ei?

A.G.: Toată lumea e deschisă, vrea să încerce, dar toată lumea e sceptică. Oare chiar o să meargă, oare merită efortul în plus pentru a face asta? E frustrant pentru un om să încerce să facă obiecte noi și să nu iasă. Când facem o colecție nouă, ne ducem la meșteșugar acasă, stăm o săptămână, facem 20-30 de produse, din care rămân două-trei. Și chiar e frustrant pentru meșteșugar. De multe ori, când lucrezi cu o persoană nouă are așteptări, se gândește că va fi bine, va produce mult. Și nu e așa, mai ales la început nu e așa, trebuie chiar să meargă produsele tale, să avem o relație pe termen foarte lung și abia apoi să te aștepți că o să câștigi semnificativ din colaborarea cu noi. Sunt și meșteșugari care au ajuns să câștige semnificativ, în momentul de față sunt vreo patru care depind de noi constant. Cel mai bine în România merg bijuteriile. Nu contează din ce material sunt, bijuterii să fie. Și căldărarilor care lucrează cupru, obiecte mari din cupru, le merge bine.

 

CĂLDĂRARII

De ce le merge mai bine decât altora?

A.G.: Le merge bine. Vând pe marginea drumului. Familiile refuză să lucreze împreună, e o mare concurență între ei, pentru că mai e o singură comunitate tradițională de căldărari în toată țara, la Brateiu, lângă Mediaș. Și acolo sunt, să zicem, 30 de familii, dintre care 10 știu să lucreze, dintre care 3 sunt foarte bune. Între acele trei familii concurența e acerbă. E ca și cum ai intra într-un magazin unde toată lumea vinde aceleași produse. Nu o să lucreze împreună, din păcate, niciodată. Să zici că se specializează și unii fac pahare, alții fac alambice și le vând împreună. Nu! Au niște reguli nescrise, pentru că toată lumea are la stradă produsele expuse. De exemplu, dacă oprește o mașină la unul dintre ei, să cumpere de acolo, ceilalți nu se bagă și, mai mult, nici nu au voie să-i mai vândă acelui cumpărător. Dacă tu ai oprit la unul și apoi te răzgândești și vrei de la celălalt, nu îți mai vinde.

Noi am lucrat cu două familii mult timp, dar acum lucrăm doar cu una. Pentru noi trebuie să fie eficient economic. Nu e de ajuns că faci produsele, să arate bine, dacă nu se vând. Și atunci facem niște produse, le dăm drumul într-o serie mică inițial, să vedem cum se vând. Dar din moment ce începem un produs, realizăm designul acelui produs cu o singură familie și îl producem numai cu familia respectivă. Ca să nu apară competiție aiurea. Și lucrăm cu două familii – unul face pahare, altul face ibrice, exact ce ar trebui ei să facă, dar nu fac.

Ce s-a întâmplat cu această a doua familie cu care am lucrat și nu mai lucrăm e că am făcut o colecție, care a mers foarte bine, și ne așteptam să fie așa, iar când am ajuns la ei să facem seriile următoare ne-au spus că e greu de făcut și ar vrea să crească prețurile. Iar înțelegerea e că nu crești prețurile. Ne gândim bine de la început, facem toate calculele și acela e prețul. Colecția fusese lansată la Viena, se vânduseră toate piesele și trebuia să mai facem un stoc. Nu poți face o schimbare de preț când clientul deja știe prețul. Ai comunicat un preț și apoi îl schimbi, nu e OK. Așa că le-am zis că dacă nu vor la același preț, o să mergem la cealaltă familie. Ei au zis: „Duceți-vă, dar nu or să vi le facă, oricum”. Însă le-au făcut. Oricum, această comunitate nu o duce rău, pentru că au mai rămas doar ei dintre căldărari, așa că le merge destul de bine, prețul e destul de sus; dacă erau mai mulți căldărari, era ca la lemn, unde prețul e foarte jos.

Nimeni nu dă doi lei pe lemn. Ce-i drept, căldărarii care au mai rămas sunt și foarte buni. Trăiesc destul de tradițional, stau în case de doar câteva decenii, Victor Clopotar (n.r.: care ne privește dintr-o fotografie agățată pe unul dintre pereții magazinului) s-a născut în cort. Și toți de vârsta lui s-au născut în cort. Ei sunt primii care trăiesc în case în comunitatea lor.

 

 

UN CĂLDĂRAR LA VIENA

Le povestiți de expoziții, de faptul că obiectele lor ajung la Viena?

A.G.: Dar chiar Victor Clopotar a fost la Viena. Dacă se poate, îi ducem chiar pe ei. Am fost foarte aproape să îl ducem și pe un împletitor în Suedia. Ei sunt conștienți de asta, sunt pe Facebook, dau like-uri și share-uri la postări. Toți au venit aici în magazin, în afară de Victor, culmea, chiar el, care a fost la Viena. Pe toți i-am adus să-și vadă produsele expuse. Încercăm să-i ținem conectați și să înțeleagă că, de fapt, pe lângă impactul comercial, care înseamnă bani pentru ei, mai e și toată partea asta de shimbare de prejudecată, de model pentru alți meșteșugari și pentru tineri. Cum convingi un tânăr să se apuce de meșteșug? Arătându-i că poți să faci niște obiecte extraordinare. Și sunt o grămadă de tineri care preiau partea de meșteșug, dar nu cei tradiționali. E ca și cu agricultura la români. Oamenii de la sat abia așteaptă să plece de acolo numai să nu muncească pământul și unii din mediul urban, cu o educație bună, abia așteaptă să se mute la sat și să facă mici ferme bio. Trendul e la fel și la meșteșug.

 

DISPAR MEȘTEȘUGURILE? Și ei sunt dispuși să învețe tineri din afara comunității?

 

A.G.: Da, cred că s-ar bucura. Neves, argintarul de aici, din București, cred că ar fi foarte dispus; fiul său n-a mai vrut să învețe meșteșugul, a făcut Conservatorul, a zis că el se face cântăreț. Acum își învață nepotul. Oricum, în ultima vreme am început să modernizăm un pic lucrurile, pentru că și noi ne-am pus problema de cum scalezi toată povestea asta. Da, e foarte drăguț să ai un astfel de spațiu, după ce o să avem și zona de cafenea o sa fie și mai amplu, o să începem să facem și evenimente, întâlniri etc.. Încercăm să dezvoltăm conceptul și să-l multiplicăm în timp. Dar până atunci, trebuie făcut ceva pentru comunități mai ales.

Cei mai vulnerabili sunt rudarii și împletitorii. MBQ este un business social, așadar avem două direcții – una e impactul social, schimbarea de mentalitate, aici trebuie să comunici cât mai bine cu clientul, iar un spațiu de genul ăsta te ajută foarte mult; a doua este impactul în comunitate: câți din banii pe care-i generezi se duc acolo și către câți oameni? Noi în momentul de față lucrăm cu vreo 15 persoane. Ca să lucrezi cu 30 de oameni ar trebui să deschizi practic încă un magazin, ceea ce e destul de scump, un magazin pentru 15 oameni nu e prea OK. Și atunci am încercat să găsim colaborări cu corporații mari, care au capacitate mare de distribuție și care să poată să vândă ceva produs de meșteșugari. Am avut multe încercări, de la Carrefour, la Praktiker.

Am stat de vorbă inclusiv cu CEO-ul Praktiker România. Am discutat cum ar fi să preia în Metro (Praktiker și Metro fac parte din același grup) coșuri făcute de meșteșugari. N-a mers, pentru că marii retaileri au nevoie de standardizare. Obiectele trebuie să fie perfect identice, altfel nu se vând. Or coșurile lucrate manual nu pot fi perfect identice. Și când intri în zona de corporație, nu poți să treci peste aceste proceduri. Nu sunt pregătiți pentru așa ceva. În schimb, ne-a găsit IKEA, brand ale cărui proceduri permit o astfel de colaborare.

VIITORUL SUNĂ GLOBAL

Cum a început colaborarea cu IKEA?

A.G.:Ne-au găsit ei, dar noi a trebuit să-i convingem. A fost încă unul dintre acele momente magice, de asta zic eu că lucrurile se leagă. Prima dată când ne-a căutat cineva de la IKEA a fost tot la Romanian Design Week, în 2015, exact când s-a deschis magazinul. Noi nu știam atunci. Am aflat la câteva luni că a venit cineva de la IKEA care a umblat prin tot Bucureștiul. Era din Suedia și i-a contactat pe cei de la The Institute, de la care am și aflat mai târziu. A fost într-un grup de jurnaliști și a vizitat toate expozițiile din București, căutând antreprenori sociali din România alături de care ar putea să facă o colecție. Ulterior am fost sunat de altcineva de la IKEA România, ne-am întâlnit, era tot în vara lui 2015, un an au durat apoi negocierile, până la urmă i-am convins, pentru că îți dai seama că nu au venit numai la noi, au fost mai multe businessuri selectate și noi am reușit să câștigăm colaborarea. Acum a început producția. Pentru prima livrare sunt implicați doar trei meșteșugari, dar ideea e că numărul lor o să tot crească.

 

MEȘTEȘUGARII ROMI CARE PRODUC PENTRU BRANDUL SUEDEZ. Ce fel de meșteșugari sunt aceștia?

A.G.: Sunt doi care lucrează în lemn, deja avem un atelier în Tâncăbești. Unul dintre produse e un mic bol din lemn, care o să fie în magazinele IKEA din octombrie, dar doar în cele din țările nordice pentru început. Dezvoltarea produsului a fost făcută cu un designer IKEA, ei au trimis acest designer și un product-manager de la centrul lor din Suedia care au stat două săptămâni cu noi. Am făcut undeva la 20 de prototipuri în perioada de dezvoltare. După primele focus grupuri făcute de Ikea, au trecut un bol cu o o spatulă drăguță, un rolling pin (altfel spus, un făcăleț) și două bețișoare de miere – toate intră în prima colecție, realizată din lemn. Și mai e un coșuleț de răchită, pentru tacâmuri. Acesta a devenit acum unul dintre focusurile noastre extrem de importante, pentru că e vorba de un volum foarte mare.

 

LUCRÂND PENTRU LUMEA LARGĂ.

Cum vor lucra meșteșugarii?

A.G.: Pe partea de răchită, o să se lucreze de acasă, în același sistem. Home workers. Practic lucrăm cu un împletitor de lângă Turda, Zoltan, și alături de el o să începem să angajăm și alți oameni din comunitate. Însă pe lemn e mai complicat, pentru că ai nevoie de avize de protecția mediului, acte de ceritificare a lemnului, toate astea. În plus, se lucrează mult cu cuțite. La răchită, poți să te-nțepi în răchită, mai mult de-atât nu prea ai ce să pățești; în fine, mai lucrează și cu un cuțit, o foarfecă, dar nu e ca la lemn. Pentru lemn, am decis să le facem noi un atelier. Meșteșugarul care lucrează în lemn e Strugurel. De fapt, în cheamă Angelică, e din Snagov, așa că am deschis atelierul în Tâncăbești, pe DN1, și acum avem acolo două strunguri.

Deocamdată lucrează doar Strugurel, dar urmează să mai înceapă încă o persoană acum, în martie, deci vor fi două persoane la cele două strunguri. Va fi tot un meșteșugar ales de noi din aceeași comunitate de unde e și Strugurel. Iar planul e pe termen lung cu IKEA. Suntem la prima livrare în această primăvară și deja am trimis prototipurile pentru al doilea produs. Va face parte din următoarea colecție, a doua, și e o ciupercuță decorativă, foarte cool; deja sunt 12.000 de produse comandate. Și aveam și schițele primite pentru a treia colecție. Colaborarea cu IKEA e, cum ziceam, pe termen lung, asta e partea bună. Meșteșugarii care sunt în producția pentru IKEA sunt angajați full time, sunt deja două persoane, urmează și a treia. Chiar ne mândrim că suntem primii care reușesc să arate ce înseamnă un obiect lucrat manual și după aceea gândit pentru a fi distribuit internațional, pe o piață globală.

 

 

Foto: MBQ. Video: Matei Pleșa / MBQ