Pentru Zsolt Torok, alpinismul reprezintă „marea iubire” a vieții, o pasiune pentru care a renunțat la destule lucruri de-a lungul timpului, „uneori chiar și la demnitate”, după cum recunoaște chiar el. În vârstă de 44 de ani, arădeanul e considerat unul dintre cei mai de succes alpiniști tehnici din România. Printre numeroasele sale performanțe se numără escaladarea celor mai periculoase piscuri din Alpi, expediția spre „muntele ucigaș” Nanga Parbat, din Himalaya, sau, cel mai recent, cucerirea vârfului Cerro Torre, din Patagonia, până nu demult considerat „imposibil” de atins.

Un articol de Ionuț Axinescu

Alpinismul e „o boală” veche pentru Zsolt. Arădeanul s-a îndrăgostit de munte încă din copilărie, o perioadă în care și-a dat seama că lumea adulților poate însemna prea multă rutină. Nu și lumea alpiniștilor, oameni care îl fascinau mai ales prin abilitatea lor de a dribla mereu banalul și mediocritatea. Cu trecerea anilor, relația arădeanului cu muntele a devenit una tot mai strânsă. De fiecare dată când ajunge în vârf, Zsolt mărturisește că redescoperă „fericirea supremă” și își găsește liniștea sufletească.

Zsolt, cum a început relația ta de prietenie cu muntele?

Zsolt Torok: Avem trei ani când tatăl meu m-a dus în Cetățile Ponorului, din Munții Apuseni. Apoi, la vârsta de șapte ani, am ajuns pentru prima oară în munții înalți ai României, respectiv în Retezat. Dar pasiunea pentru alpinism am avut-o de foarte mic, și asta datorită valorilor care mi-au fost insuflate în familie. Înainte să mă apuc de alpinism, am practicat diverse alte sporturi, precum gimnastică, ski, înot sau atletism. Toate aceste discipline m-au ajutat enorm în momentul în care m-am legat pentru prima dată în coardă. După atâția ani de experiență, pot spune că pentru a rezista dificultăților de pe munte, trebuie să ai obligatoriu câteva calități: răbdare, autocontrol, curaj (care nu trebuie încurcat cu inconștiența), inventivitate și perseverență, fără de care nu ai cum să-ți atingi obiectivele.

Când a avut loc prima ta expediție mai serioasă?

Zsolt Torok: S-a întâmplat când eram în liceu și visam mult să călătoresc în munții Alpi. Cum nu puteam face asta atunci, am ales să pornesc într-o mini-expediție care a însemnat parcurgerea crestelor Făgărașului, pe timp de iarnă, adică într-o perioadă în care vremea este extrem de capricioasă. La acea vreme, aventura în Făgăraș reprezenta pentru mine „alpinismul”, având în vedere că traseul prezenta numeroase secțiuni cu zăpadă și gheață. Sau, mai corect spus, a reprezentat „alpinismul”, deoarece întreg traseul se desfășoară în golul alpin.

Dintre toate expedițiile de până acum, care ți-a rămas cel mai mult în suflet?

Zsolt Torok: Au fost atât de multe expediții încât nu le-am ținut numărul. Efectiv, nu știu câte am la activ, dar știu că cea mai însemnată rămâne expediția pe Nanga Parbat, supranumit „Muntele Destinului” și situat în partea de vest a lanțului Himalaya, vârf înalt de 8125 de metri. Am urcat acolo în 2012, alături de alți patru români.

În 2016, ai escaladat Peak 5 și Kyajo Ri, din Himalaya, primul chiar în premieră mondială. Care au fost marile încercări ale acestor trasee?

Zsolt Torok: Acolo am avut de înfruntat temperaturi extreme, și de -25 de grade Celsius. Dar problema la mare altitudine nu o reprezintă neapărat frigul, ci lipsa de oxigen în combinație cu temperatura scăzută. Tocmai de aceea, mintea îți este focusată pe rezolvarea problemei cu frigul. Corpul expus la frig obosește, consumul de energie fiind mult mai mare. În expediția de pe Kyajo Ri, partea cea mai interesantă pentru noi a fost necunoscutul, cu toate că din punct de vedere tehnic, atât eu cât și coechipierul Vlad Căpușan eram mult peste nivelul dificultăților întâlnite.

La începutul acestui an ai ajuns împreună cu Vlad Căpușan pe vârful Cerro Torre, din Argentina. Cum s-a diferențiat această aventură de restul expedițiilor tale?

Zsolt Torok: Deși nu e un munte înalt (n.a. – 3128 de metri), e greu de escaladat. Ca în orice domeniu, cele mai mici detalii fac diferența, atât între performanțe cât și între lucrurile calitative. Bineînțeles, toți munții sunt dificili în felul lor. Depinde și cum îi abordezi, însă Cerro Torre e un munte unde există posibilitatea să nu poți urca chiar și cu cel mai bun antrenament. E genul de vârf care se poate aborda fie la o vârstă la care ai acumulat îndeajuns de multă experiență, fie când ești tânăr și ți-ai dedicat toată viața cățărării. În orice caz, pentru mine, ascensiunea pe Cerro Torre e una de referință.

Care a fost cel mai periculos moment prin care ai trecut de-a lungul carierei de alpinist?

Zsolt Torok: În 2012, pe Nanga Parbat, am supraviețuit unei avalanșe care părea că va distruge totul în calea ei. Urgia a măturat tabăra de bază de pe versantul Diamir, teoretic considerată zona cea mai sigură de pe tot muntele. Preț de câteva secunde – totul s-a petrecut foarte repede, am avut senzația că totul s-a terminat. Dar apoi avalanșa s-a domolit. Atunci – ca și în multe alte momente – m-am gândit să renunț, pentru că am simțit nemărginit forțele naturii. Însă alpinismul este prea frumos ca să-l abandonezi, chiar dacă de multe ori dai de greu.

Dar un moment inedit trăit pe munte, de care îți aduci întotdeauna aminte?

Zsolt Torok: De regulă, eu nu sunt un mare fan al trekkingului. Dacă aș putea să ajung cu autobuzul sau cu mașina direct la baza muntelui, de unde să încep cățărarea, ar fi ideal. În 2015, în timpul unei expediții în Himalaya, mi-am luat cu mine două perechi de încălțări speciale pentru partea de trekking. Însă la un moment dat, în tabără a pornit o avalanșă puternică și a împrăștiat totul în calea ei. Amuzant a fost că, după ce s-a mai potolit, mi-am găsit exact lucrurile de care aveam mai mare nevoie: portofelul – eram speriat să nu pierd banii destinați pentru diverse taxe și pentru șerpași – și câte un pantof din cele două perechi de încălțări.

Am observat că, după fiecare munte cucerit, ai un „ritual”: abordezi steagul României. De ce?

Zsolt Torok: Nu e vorba neapărat de un ritual, ci e ceea ce cred eu că trebuie făcut, de fapt. Cred în valoarea din spatele acestui gest, în valoarea unui mesaj prin care vreau să transmit ceva important pentru toți cei de acasă. Despre asta e vorba.

E dificil pentru un alpinist să găsească sponsori pentru expedițiile sale?

Zsolt Torok: Într-adevăr, partea asta e una dintre cele mai complicate pentru noi, alpiniștii. O să-ți răspund concret: 80% dintre eforturile mele se canalizează pe căutarea sprijinului financiar. Cu restul de 20% urc pe munte.

Știu că în spatele momentelor de succes stau ore întregi de antrenamente, atât mentale cât și fizice. Senzația pe care o simți când ajungi acolo sus, în vârf, fac să merite toate aceste eforturi?

Zsolt Torok: Deși e important să ai succes, nu se poate concentra totul pe acel moment în care ai atins vârful muntelui. Pentru un alpinist, e esențială toată activitatea pe care o face. Toată povestea. E vorba despre faptul că nu ai cum să fii o persoană obișnuită. Într-adevăr, reușitele și performanțele vin prin antrenamente, care, în mare, sunt standard și repetitive. Dar adevăratul câștig este persoana care ai devenit după tot ce ai făcut. Aparent, ai atins un vârf sau mai multe. Însă, în realitate, renaști.

Cât de important e rucsacul de călătorie pentru un alpinist?

Zsolt Torok: E esențial. În multe situații, rucsacul e chiar înlocuit cu un bagaj mare, în care trebuie să îndeși lucrurile necesare pentru a supraviețui câteva luni. Eu îl numesc „kit de supraviețuire al omului ajuns în zone îndepărtate de civilizație”. În cazul expedițiilor mai lungi, pregătirea bagajului poate dura și șapte zile. De regulă, el cântărește sub greutatea unui tip mai atletic, adică în jur de 60 de kilograme. Evident, nu trebuie să lipsească nimic din lucrurile de care ai nevoie. Dar, dacă aș fi limitat la un bagaj mic, în genul celor de la zborurile low-cost, știu sigur care ar fi primele chestii pe care le-aș lua: colțari, pioleți, ciocolată și slănină.

Ce sfat i-ai da unui tânăr român care își dorește să exploreze munții din toată lumea?

Zsolt Torok: În primul rând, trebuie să știe că alpinismul este o activitate periculoasă în cazul în care nu o faci bine. Sfatul meu pentru oricine este să caute și să găsească echilibrul între a fi pasional, a fi atent și a fi rațional.

Chiar dacă alpinismul îți ocupă cea mai mare parte a timpului, știu că te-ai implicat în diverse activități civice. Despre ce e vorba?

Zsolt Torok: Da, de-a lungul timpului m-am implicat în numeroase proiecte civice, de la lupta împotriva exploatării pădurilor din România până la ecologizarea râului Mureș – un demers pe care chiar eu l-am demarat. Simt că pot să-i fac pe oameni mai atenți la problemele societății, pentru binele României. E același mesaj ca cel cu steagul arborat în vârf de munte. Din punctul meu de vedere, ceva s-a întâmplat cu societatea românească, poate chiar înainte de 1989, însă ce este acum depășește limita mea de suportabilitate. Recunosc, aș dori să se schimbe ceva esențial în mentalitatea colectivă a societății românești.

Ce urmează pentru alpinistul Zsolt Torok în perioada următoare?

Zsolt Torok: În toamna anului acesta, eu și Vlad Căpușan ne vom întoarce pe muntele Pumory, de 7160 de metri, din Himalaya, pentru a finaliza traseul început în primăvara lui 2017. Atunci, vremea cumplită nu ne-a permis să încheiem expediția, dar suntem încrezători că de această dată vom reuși.

Mai multe fotografii AICI