Ții în mâini un roman puternic, un roman despre evreii din România și Auschwitz, un roman în care narațiunea cea mai dură se împletește cu universul copilăriei, și te întrebi cine este scriitoarea care a pus pe hârtie toate acestea. Afli că cea care a scris Convoiul mieilor (editura Polirom, 2018) are origini evreiești, s-a născut la Bacău, a studiat Literele la Cluj-Napoca și că azi trăiește în Marea Britanie. Dar vrei să afli mai mult, și atunci îi propui un interviu. La final, recitind interviul, consideri că ții în mâini o poveste de viață la fel de puternică precum cartea care te-a făcut să vrei s-o afli.

Lucia Dărămuș a fost diagnosticată cu sindromul Asperger, tulburare comportamentală din spectrul autistic. Trăiește încă din copilărie în spitale și sanatorii și încă de pe atunci își construiește acel ținut magic, Limelfia, care fascinează cititorul în Convoiul mieilor, tărâmul de vis care se opune tărâmului ororilor – lagărul. Când deja devenise una dintre vocile apreciate ale literaturii clujene, însă dezamăgită de Cluj, Lucia Dărămuș se urcă într-o dimineață în mașină, singură, ducând cu sine doar 200 de cărți, un teanc de picturi, permisul auto pe care îl obținuse de numai două luni și o foaie pe care își notase țările prin care avea să treacă, și fuge în Marea Britanie. În țara sa de adopție, azi se simte o scriitoare apreciată și nu se gândește să se întoarcă definitiv în România. Revine însă, de două ori pe an, iar vara, în fiecare vară, alături de soțul său organizează în Munții Apuseni o tabără de limbă engleză, pe diferite teme de actualitate, precum reciclarea, pentru copiii fără posibilități materiale, unde invită, ca îndrumători, profesori sau pictori britanici.

Romanul acesta, care mă atrăsese atât, s-a scris în parte în sanatorii, pe când autoarea lui își ascundea medicamentele și apoi le arunca pentru a-și păstra energia și capacitatea de a scrie. Lucra pe atunci la Convoiul mieilor, dar și la Fly, Madness, Fly!, carte de teatru, autobiografică, în limba engleză.

Dincolo de povestea vieții sale, creionată în rândurile care urmează cu atâta adevăr și curaj, în stare să inspire un întreg convoi de oameni, Lucia Dărămuș vorbește și despre unele subiecte de interes politic și social, precum Brexit, conflictul israeliano-palestinian sau corupția din România.

Iar pe lângă scris, Lucia Dărămuș pictează. Pe când la noi își făcea apariția mișcarea #rezist, pictorița Lucia Dărămuș avea o expoziție personală într-o galerie din Gloucestershire, unde a găsit de cuviință să ia, la rândul său, atitudine împotriva corupției din țară. Despre toate acestea, și despre multe altele, în povestea unei scriitoare pe care, odată ce ai citit-o, nu o mai poți uita.

Cum a apărut romanul „Convoiul mieilor”, care este povestea din spatele poveștii?

Desigur, Convoiul Mieilor, cel mai recent roman al meu, are o poveste proprie. Totul a început cu câțiva ani în urmă, vreo 25 sau mai degrabă vreo 20 de ani în urmă, când l-am întâlnit pe muzicianul Harry Maiorovici (n.r. – compozitor român de etnie evreiască). Eram la comemorarea Holocaustului, eveniment organizat de primăria Cluj. În sală se aflau istorici, evrei, oameni politici, studenți dar și ultranaționaliști. Unii dintre aceștia din urmă au contestat Holocaustul românesc, dar și pe cel mondial. I-au învinuit pe evrei de toate relele. Am fost extrem de supărată pe nedreptatea făcută și, fiind și mai sensibilă din toate punctele de vedere (trebuie să vă spun că psihiatrii englezi m-au diagnosticat cu Asperger’s Syndrome), am izbucnit strigând la ei, strigând împotriva nedreptății, că poporul evreu este alesul lui Dumnezeu și că în Vechiul Testament este scris că Dumnezeu își va strânge poporul precum cloșca puii și îl va ocroti. Desigur, am fost patetică și am reacționat sub imboldul emoțiilor. Dar, la sfârșit a venit la mine Harry Maiorovici, care a avut parte de deportare, care a avut parte de intervenția divină, după cum el însuși credea, pentru că de două ori a auzit o voce care i-a spus, fiind cu gloanțele naziste la tâmplă ca alți evrei, deci vocea i-a spus: fugi, acum stai! Apoi iar fugi. Și Harry Maiorovici a fugit și s-a salvat din groapa morții, o groapă autentică în care sute de evrei, fiind supuși jocului de ruletă cu gloanțe de către naziști, au murit. Deci, Maiorovici a venit la mine după intervenția mea patetică, m-a strâns îm brațe și mi-a spus: să știi că am studiat psihanaliza cu Freud în clandestinitate. Ești o comoară. Ai în tine naivitatea copilului, dar și profunzimea. Poate nu vei reuși să schimbi lumea, dar vei schimba mentalități. Scrie, scrie, ține un jurnal începând cu ziua de azi și povestește lumii ce s-a întâmplat aici. Scrie, dar nu uita să lași în scrisul tău ceea ce ești tu, naivitatea copilului, dar și profunzimea.

Harry Maiorovici a mers pe jos de la Cluj la Viena să studieze muzica. Asta pentru că a avut un vis în care a crezut, acela de a fi muzician. Și a fost muzician, și încă unul renumit. L-a cunoscut și pe Freud în acel timp, după cum reiese de mai sus.

Iar cuvintele lui, de la acea întâmplare la primărie, au fost profetice. Atunci mi-a încolțit ideea romanului. Nu știam desigur cum va arăta acesta în final, dar știam că voi scrie o carte, o poveste despre realitatea lumii în care trăim, o poveste reală despre ceea ce a fost Holocaustul, dar, în același timp, o poveste sensibil de dureroasă, Holocaustul văzut prin ochii unui copil.

V-ați născut la Bacău, în 1976. Ce vă amintiți din copilăria dumneavoatră, cum ați descoperit cărțile, literatura, cu ce povești ați crescut?

La anul nașterii trebuie un pic lucrat. Dar nu voi dezvălui nimic, pentru că îi voi lăsa pe exegeți să caute, să se documenteze, după moartea mea. Copilăria mea nu a fost una excepțional de frumoasă, dar, într-o anumită privință a fost excepțională. Am crescut prin spitale, prin sanatorii, și crescând în afara familiei, nici nu am putut-o asimila ca fiind foarte aproape mie. Am mers la școală foarte târziu, nu ca toți copiii, asta din cauza sănătății. Dar am recuperat făcând mai mulți ani în unul. Învățam în diferite școli, de pe lângă diferitele spitale și sanatorii. Contactul cu cărțile l-am avut datorită unor studenți greci care studiau medicina la noi în țară. Aveam probleme de limbaj, dar, cu toate acestea, ei și doctorii au descoperit în mine capacitatea de a asimila fragmente întregi din cărți, pe care le reproduceam. Tot pe atunci, pe la șase-șapte ani, deși nu mergeam la școală, fiind în spital pentru o perioadă lungă care s-a tot prelungit până în adolescență (mă refer la spitalizare) percepeam lumea într-un mod anume, pot spune că în tipare artistice. Și acum tiparele mele lingvistice, așa cum se construiesc ele în mintea mea, sunt picturale, exact cum strămoșii noștri deseneau cuvinte în peșteri. Adică, în mintea mea fiecărui cuvânt îi corespunde o imagine, scriu și vorbesc și percep lumea în imagini. Ei bine, pe la șase-șapte ani obișnuiam să-mi repet numele cu obsesie până nu mai rămânea nimic din el și mă speriam. Pe atunci nu înțeleageam ce se întâmplă, desigur. Dar această obișnuință, această rutină lingvistică de a repeta cuvinte, a rămas până la maturitate. Psihiatrii din Anglia mi-au explicat mie și soțului meu, pe care uneori îl exasperez repetând după el întocmai ce spune, că e vorba despre un simptom al sindromului Asperger, care poartă numele de ecolalie. Deci, contactul cu cărțile a fost făcut de rezidenții greci. Desigur, mă învățau cântece și poezii în limba greacă, poezii pe care le puteam reproduce datorită perceperii mele diferite de cea a celorlați copii, având Asperger. Nu știam ce înseamnă cuvintele din greacă, dar ele desenau în mintea mea înțelesuri și povești. Apoi am primit de la unul dintre studenți, îl chema Katsarkas, o carte cu poze și ceva povestioare scurte în limba greacă despre zeii greci. Rezidentul mi le-a citit, mi le-a tradus, iar eu am reprodus întocmai fragmentele scrise. Mi-au plăcut foarte mult poveștile despre zeii greci. Aceasta a fost prima mea carte. Doctorul care se ocupa de mine probabil a vrut să vadă dacă am o memorie fotografică. Mă gândesc la asta, pentru că psihiatrii din Anglia și asta au testat în mai multe rânduri și da, am o memorie fotografică. Deci, doctorul din copilăria mea mi-a adus o imagine, m-a lăsat s-o studiez, apoi m-a pus s-o desenez așa cum am perceput-o eu. Am reprodus-o. Nu, nu a fost vorba de creativitate, pentru că doar am reprodus imaginea.

Mai târziu, de fapt anul trecut, psihoterapeuta mea, vorbind cu psihiatrul, mi-a explicat din nou că cei cu autism sau din spectru, cum ar fi Asperger, au fie memorie vizuală (fotografică), fie memorie auditivă, cu auz absolut.

În spital desenam, mi se spuneau povești, rezidenții greci îmi spuneau, încă nu citeam, atunci aveam șase ani. Apoi a venit o perioadă tristă, când am fost trimisă din spital în spital și apoi în sanatorii. Mie nu-mi place schimbarea, nici unui om cu Asperger nu-i place schimbarea. Asta pentru că am o rutină pe care o respect întocmai. De exemplu, obișnuiesc să-mi cumpăr un număr de două-trei rochii sau tricouri de același fel, aceeași culoare, același croi, pentru că nu-mi place să-mi schimb hainele. Nu-mi place să mi se schimbe poziția umerașelor în dulap. Toate trebuie să fie în același mod aranjate. Nu-mi place să schimb traseul când merg în oraș. Merg pe același drum. Îmi place să ating gardurile vii cu palmele, pentru că sunt chestii senzoriale. Și multe alte tabieturi pe care le respect întocmai. Dacă cineva încearcă să schimbe ceva e ca și cum ar fi sfârșitul lumii pentru mine, și se sfârșește rău de tot. Revenind la cărți, pe la șapte ani am scris prima mea poezie, care era foarte, foarte colorată, în tipar imaginativ artistic. Pe la zece ani am avut prima mea încercare de roman. Desigur, era ceva extrem de naiv. Dar, îmi zic acum, s-au întâmplat toate acestea, adică faptul de a începe să scriu, pentru că realitatea mea era una foarte tristă. Și, învățând să scriu și să citesc, am început să colorez cu cuvinte în mintea mea povești. Îmi spuneam că spitalele sunt din altă lume, o lumea a mea, pe care am numit-o atunci Limelfia. Iar eu nu sunt un om, ci un zănurf, și nu vorbesc o limbă ca toți ceilalți , ci limelficesc. Deci, Limelfia e de atunci. Mai târziu, toate acestea m-au îndreptat spre Facultatea de Litere.

Ați studiat Literele la Universitatea Babeș-Bolyai. Cum vă apar azi anii de studenție la Cluj?

Am studiat Literele la Cluj. Nu, nu am putut fi o studentă de 10, pentru că aveam nevoile mele speciale de învățare, iar, față de universitățile din Marea Britanie unde studenții au un tutor antrenat pe nevoile studentului cu necesități de învățare speciale, în România nu exită așa ceva. Pentru ca să fac față unui examen, cerințele trebuie să fie extrem de clare, să nu fie nimic cu subînțeles, iar dacă există așa ceva, ar trebui să mi se explice într-un limbaj logic. Altfel nu fac față. Deci n-am fost o studentă de 10, dar nici Van Gogh nu a fost de 10, nici Einstein nu a fost de 10, nici Edison, pe care profesorii l-au numit imbecil ca elev și l-au trimis acasă, nu a fost de 10, iar lista poate continua. Însă, deși nu am avut un tutor specializat pe nevoiele mele, profesorii de la clasicele clujene înțelegeau că ceva este cu mine și mă ajutau atât cât le permiteau limitele. De pildă, îmi amintesc că la un curs de lingvistică, în cadrul masteratului de lingvistică, profesorul Borcilă ne explica despre teoria invariației cognitive. Eu nu l-am înțeles și i-am spus foarte senină: domnule profesor, nu puteți desena pe tablă teoria invariației cognitive? Domnul Borcilă a fost foarte surprins și luat pe nepregătite, așa că a replicat neștiind ce să facă: să desenez , cum să desenez? Colegii mei au început să râdă, iar Adi Schiop (că am fost în grupă cu scriitorul Adi Schiop) îmi amintesc că mi-a replicat: Lucia, parcă ai fi un savant idiot. Anii de studenție au fost frumoși. Eram mai degrabă prietenă cu profesorii mei, decât cu colegii. Asta tot din cauza Asperger-ului, pentru că nu pot relaționa cu cei de vârsta mea. Nu am avut niciodată nici un prieten, singura mea prietenă a fost Ioana C. pe care am pierdut-o, pierzând prietenia, neștiind s-o mențin. Dar în studenție mă bucuram de cărți. Nu aveam bani să-mi cumpăr tot ceea ce apărea, de fapt nu aveam deloc bani să pot să-mi cumpăr cărți, dar stăteam în bibliotecă sau în Librăria Universității și citeam în librărie pe ascuns. Pe atunci nu existau fotolii sau scaune în librării. Îmi amintesc că apăruse o carte a Luciei Wald, o carte legată de lingvistică, iar eu nu aveam bani s-o cumpăr, nici la B.C.U. nu se găsea. Doar la Librăria Universității o puteam citi. Am mers acolo vreo câteva zile la rând. Stând în picioare, citind-o, fără să-mi dau seama am început să fac însemnări cu creionul pe ea. Librăreasa m-a văzut. Mi-a făcut observație și am izbucnit în plâns de rușine. Rușinea că însemnasem cartea, rușinea că nu aveam bani s-o cumpăr. Și s-a întâmplat ceva extraordinar. Doamna de la librărie mi-a luat cartea din mână, i-a scanat prețul, a pus niște bani în sertăraș și mi-a spus: e a ta. Nu știam cum să reacționez, am putut să-i spun doar un mulțumesc. Întodeauna cărțile au venit spre mine. Cu altă ocazie am găsit în tomberonul de gunoi, când m-am dus să duc gunoiul gazdei la care stăteam, o carte ruptă și veche. Era À la recherche du temps perdu. Varianta franceză. Lumea trecea pe stradă. În tomberon era o carte, fie ea și ruptă. Cineva o aruncase. Mie îmi plăceau cărțile, pentru că ele ascundeau povești pe care eu le percepeam în imagini. Deci din nou alte picturi-povești în mintea mea. Nu mă înduram s-o las acolo. M-am aplecat, am întins mâna, am dat gunoaiele la o parte și-am luat cartea. Am dezinfectat-o cu grijă, am dus-o la B.C.U. la lipit și am citit-o. O am și acum în biblioteca mea.

Sunteți poetă, eseistă, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (filiala Cluj-Napoca). Dacă ar fi să creionați un scurt autoportret al Luciei Dărămuș, femeia care scrie, cum ar suna acesta?

Trăiesc în Marea Britanie, scriu, traduc. Cu membralitatea în Uniunea Scriitorilor din România nu prea mă împac. Nu mi-am mai plătit cotizația de vreo trei ani, în speranța că mă vor da afară. Asta pentru că nu mi se pare normal ce se întâmplă în această organizație. Persoane ca Doina Cetea, care are dosar la securitate de turnătoare, adică și-a turnat colegii de breaslă pentru anumite favoruri, sunt puse în comisia USR Cluj. Dar nu e cazul acum să problematizez, pentru că au făcut-o alții din generația mea, însă fără succes. Așa că nu-mi prea pasă de USR. Poate , dacă cei tineri și liberi, și liberi și tineri și nebuni ar înființa o nouă organizație, nu știu, poate… În Marea Britanie lucrurile sunt cumva altfel. Sunt mai multe organizații, membrii au nu doar îndatoriri, ca aici, adică în primul rând să-și plătească cotizația, bani despre care nimeni nu știe nimic cum sunt cheltuiți, pentru că nu se vrea transparență, deci nu doar obligații, ci și drepturi. În Marea Britanie primești acasă o listă cu toate cheltuielile. Prin rotație, absolut toți din organizație sunt invitați la cele mai mari festivaluri de poezie, ori proză, depinde de ce fel de organizație e, primesc acasă trei reviste dintre cele mai importante de literatură, ai reducere la participarea la cele mai importante concursuri literare care costă etc. În România, USR nu a făcut nimic pentru mine. De ce aș fi membră? A, am intrat în dicționare, dar asta nu e o întreprindere a USR, ci a fost o muncă privată a Irinei Petraș. Concursurile anuale pentru cărți sunt extrem de anonime în Marea Britanie, nu ca aici, aceiași autori sunt premiați în fiecare an, aceiași scriitori sunt în jurii; a, da, și se premiază fie nepoții, fie nașii, fie prietenii, deci găștile. Adică anul acesta îți dau ție premiu, dar vezi că la anu‘ o sa-mi dai tu mie. Și tot așa. Nu dau o para chiară pe premiile românești.

Dacă ar fi să mă creionez ca scriitoare, cum ar arăta acest portret? O scriitoare britanică (aștept cetățenia britanică, am dat examen și l-am luat și sper să decurgă totul bine) de origine română, care are Asperger‘s Syndrome, dar și Paranoid Schizophrenia. Phihiatrii mei din Anglia, doctor Ruth Jarman, doctor Sally Morgan, doctor Olanyian, doctor Rais Ahmed, Psychotherapist Ali Coles etc. m-au încurajat mereu să mă exprim, în scris și prin pictură, aceasta ca o formă catartică. Unii dintre cei menționați sunt specializați pe Asperger, alții pe schizofrenie paranoidă. Desigur, au fost momente în care mi-au spus să fiu atentă cu mine, să încerc să nu mai citesc cărți grele, cum le numeau ei, adică ceea ce e prea mult strică, cu alte cuvinte. Dar, în general, mă încurajează să mă exprim.

Trăiți în Marea Britanie. Cum ați ales să plecați din România, cum trăiește o scriitoare română în lumea britanică?

E o întrebare foarte sensibilă, dar prefer să fiu sinceră. Am vrut să fug de doctorii, psihologii și anumiți scriitori din Cluj. Unii aflaseră că am Asperger și voiau să știe cum reacționează un astfel de om la diferiți stimuli și au început să mă urmărească, să-mi asculte telefoanele, să-mi intercepteze discuțiile de pe internet, să-mi însceneze anumite momente etc. De altfel, am scris un roman – Mai Mult Decât Psihoză – în care personajele mele sunt oameni din Cluj care au avut legătură cu securitatea, cum ar fi Doina Cetea. Aceasta, dar și alții ca ea care o susțin au inventat tot felul de povești despre mine, povești mizerabile, neadevărate, desigur, pentru a mă compromite. Pe de o parte eram urmărită de medici și psihologi, v-am spus motivul. Pe de altă parte eram urmărită din nou de firele subterane ale securității așa-zis culturale din Cluj, pentru a găsi ceva cu care să pot fi șantajată, prin care să fiu compromisă, asta pentru a se răzbuna pentru că scrisesem cartea mai sus menționată. Nu, acum zece ani când am plecat în Marea Britanie nu știam nimic despre acest Regat, așadar nu plecam de plăcere. Practic, am fugit din Cluj. Într-o dimineață, fără să spun absolut nimănui, mi-am pus în mașină cele mai importante cărți, peste 200 de exemplare, picturile mele și am ieșit din țară. În Oradea m-a oprit poliția pentru că nu-mi aprinsesem luminile la mașină. Mi-a cerut permisul, care era proaspăt, îmi luasem carnetul de conducere doar de două luni. Nu aveam experiență de condus, nu condusesem decât o singură dată din Cluj până la Bistrița, avându-l lângă mine pe scriitorul Vasile Dâncu (tânărul), care îmi mai spunea ce trebuie să fac. Mergeam la un festival de poezie de la Bistrița. Însă, stresul Clujului, cu oameni care-mi voiau răul, a fost atât de mare încât nu puteam dormi nopțile și am decis să plec. Am traversat Europa de una singură, fără navigator, fără hartă, doar cu o hârtie în mână pe care îmi scrisesem țările prin care să trec până în Marea Britanie. Polițistul din Oradea m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am spus în Anglia. Eram foarte tânără și fără experiență la volan, plus că regula spunea că nu ai voie să ieși din țară ca conducător auto decât după un an vechime. Polițistul a râs, am râs și eu de râsul lui, pentru că lui nu i-a venit a crede că plec în Anglia. Dar eu eram extrem de stresată și anxioasă. Nu mințeam. Mi-a dat carnetul înapoi neîncrezător și mi-a spus râzând: cu două luni de condus la activ, drum bun până în Anglia. Câți metri vei conduce? Și chiar am plecat în Anglia. Am traversat Europa, conducând ca în transă, fără să mă opresc, fără să dorm, fără să mănânc, cântând tot drumul Hava Nagila (n.r. – cunoscut cântec evreiesc). Dar tot timpul am avut impresia că nu eu conduc, că ceva dincolo de mine, neexplicabil, un înger îmi conduce mașina. La Calais, în port, când să trec tunelul, m-a oprit partea britanică, dorind să-mi controleze actele și mașina. Mi-au luat din nou permisul de conducere și polițiștii englezi s-au mirat că mi s-a dat voie să ies din țară cu doar două luni vechime de condus. Au stat de vorbă între ei și au zis ce facem cu ea acum? E atât de tânără și fără experiență. A ajuns până la Calais, cred că e mai periculos s-o trimitem înpoi, să facă sute de kilometri, decât s-o lăsăm să intre în Marea Britanie. Și m-au lăsat să merg mai departe. În panică de condus am intrat în Anglia, când mi-am dat seama că se conducea invers decât la noi și am intrat pe contrasens pe autostradă. Era ca și când îngerul meu păzitor ar fi adormit. Dar, în cele din urmă, fără să am nici hartă rutieră a Britanniei, fără să știu nimic despre cum merge totul în această nouă țară, fără să cunosc orașe, am condus din nou ca în transă, exact până la destinație, exact până în fața hotelului unde era cazat soțul meu (lucra și lucrează ca farmacist) și care nu știa nimic de venirea mea. Vă dați seama că a fost un șoc total pentru el, văzându-mă cu mașina. Un prieten apropiat familiei noastre, aflând de experiența prin care am trecut, i-a spus lui Șerban, soțul meu: tu îți dai seama ce mult iubită este de Dumnezeu dacă practic a pus o armată de îngeri cu ea s-o protejeze, să ajungă până în Anglia, fără să i se fi întâmplat nimic?!

În Anglia scriu și pictez, sunt plătită lunar pentru cartea Fly, Madness, Fly (2017), sunt plătită pentru fiecare poem pe care-l public, mi se vând tablouri, trăiesc modest, dar trăiesc din ceea ce fac, scriu și pictez.

Nu, nu am vrut să plec din România, ci am fost nevoită să fug! Motivul e extrem de complex, v-am povestit doar o mică parte. Sunt nume, sunt întâmplări pe care le-am scris în jurnalul meu englezesc, în limba engleză. Numele și motivele le știu și cei din Anglia, care se miră că încă mai există în România o securitate subterană, care se miră că în România oameni cu Asperger sau alte boli pot fi hărțuiți în numele științei.

Aveți origini evreiești, ați auzit probabil nenumărate istorii despre evreitate în familie, cât din Convoiul mieilor – roman ca un poem în proză despre Auschwitz – se inspiră din acestea? Cum v-ați documentat romanul și cât de dificil a fost să-l scrieți? Care a fost marea provocare în privința lui?

Romanul meu Convoiul Mieilor are la bază experiențe adevărate, care, desigur, au fost ficționalizate de mine. Am făcut interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului, în Cluj-Napoca, Alba Iulia etc. Amintesc aici pe Harry Maiorovici, pe Farkas Paneth, pe Elisabeta Freundlich, pe Egon Lovith, pe Vasile Nuszbaum și mulți alții. Farkas Paneth avea pe atunci cancer în stadiul terminal, dar mă primea, stătea de vorbă cu mine, iar eu mă simțeam vinovată că îl chinui cu întrebările mele. Egon Lovith, sculptorul și pictorul, de fiecare dată mă aștepta cu zâmbetul pe buze și cu cafeaua aburindă. Vasile Nuzbaum stătea undeva între Facultatea de Litere și gară, mă primea la el în birou, dar uneori îi plăcea să se plimbe cu mine pe strada Horea și-mi povestea despre părinții lui pe care i-a pierdut în lagăr, despre fratele lui așișderea pierdut în lagăr, despre zilele pe când el, copil fiind, a stat în lagăre. Mi-a împrumutat cărți cu structura lagărelor, să înțeleg mai bine cum era organizat așezământul, dacă îl putem numi așa. Mi-a împrumutat multe cărți despre Holocaust. Chiar îmi citea fragmente și-mi spunea unde, de exemplu, ierarhia celor din lagăr nu era întocmai cu realitatea. M-a ajutat foarte mult. Egon Lovith mi-a povestit despre o rudă apropiată lui, care, gravidă fiind, s-a ascuns în subsolul spitalului evreiesc, chiar sub nasurile naziste, unde a și născut, pruncul fiind un supraviețuitor. De fapt, copila bebeluș pe atunci trăiește astăzi în Israel și este moștenitoarea lucrărilor artistice ale lui Lovith. Povestea am pus-o în roman, desigur, ficționalizând totul, schimbând nume. Foarte multă lume m-a ajutat, pentru ca acest roman să fie. Și da, am avut și momente grele, pentru că romanul a fost scris pe etape, în România și în Marea Britanie. Părți din el au fost concepute în spitalele de psihiatrie din Anglia. Pe lângă Asperger, am fost diagnosticată și cu schizofrenie paranoidă, provocată de cei din Cluj. Scriam în momentele mele lucide, citeam cărți despre Holocaust în momentele mele lucide. Medicamentele antipsihotice îți dau stări cumplite de somnolență, amețeală, luciditate parțială etc. Aceste medicamente erau împotriva vocilor și halucinațiilor vizuale pe care le aveam. Dar, uneori, îmi dădeam seama de ce se întâmplă și voiam să lucrez, să scriu și îmi ascundeam pastilele, pe care ulterior le aruncam, pentru ca să pot să am timpi fără somnolență, fără să fiu o legumă și să scriu. Însă, după perioade lungi în care îmi ascundeam pastilele, halucinațiile auditive și vizuale reveneau, iar medicii se întrebau ce se întâmplă, până când unul dintre medici le-a zis celorlați să-mi verifice concentrația de medicament din sânge. Desigur că nu aveam nici urmă, pentru că aruncam medicamentele. Ei, de atunci, verificau dacă mi le-am luat și, mai mult, pentru precauție, m-au trecut pe injectabil. Dar acum totul e OK, pentru că sunt sub medicație și observația psihiatrilor englezi. Fac și terapie comportamentală pentru Asperger, terapie prin artă, prin scris, medicație, psihoterapie etc. În Anglia sunt proceduri foarte clare în această privință și totul este extrem de bine organizat. Dar cărțile, Convoiul Mieilor, dar și Fly, Madness, Fly! – pentru că în aceeași perioadă am mai scris o carte de teatru, care este chiar experiența mea cu psihiatriile din Anglia – au văzut lumina zilei până la urmă. Deci am scris în etape. Între perioada România – Anglia, cartea a stat în sertar, pentru că am avut momente în care mi-am spus e prea mult pentru mine, Holocaustul a fost prea mult pentru omenire și ca atare am lăsat cartea în sertar. Dar, după ceva timp, în Anglia fiind, auzeam de dinafara mea, dincolo de lumi, vocea lui Harry Mairovici care îmi spunea: scrie, scrie, scrie… Și am reluat cartea, finalizând-o.

Există în carte și un puternic univers ludic, acea Limelfia de care vorbeați mai sus, ca și când un roman dur, pentru oameni mari, s-ar împleti cu o savuroasă carte pentru copii. De ce această construcție și cum ați creionat acel spațiu atât de atrăgător, atât de contrastant cu duritatea lagărului?

Da, există în roman două paliere contrastante: unul al lumii Hannyei, o lume perfectă, o lume pe care Hnnya și-o creează ca refuz la atrocitățile din jurul ei. Al doilea palier este cel al Holocaustului, care este dur și care reprezintă lumea adulților care vor să stăpânească peste orice, prin orice mijloc și cu orice preț. Cele două lumi contrastează puternic, pentru că am vrut să arăt lumii cât de curat este sufletul unui copil în orice condiții, cum vedea lumea un copil, și că un copil nu ar fi putut crea Holocaustul. Ei, parte din Hannya sunt eu, cu lumile mele. Copilăria mea nu a fost una mirifică și, pentru asta, întotdeauna mi-am creat o lume în care să pot să exist. Nu prea vreau să spun ceva în plus despre copilăria mea, pentru că lucrez la un nou roman, autobiografic, dar cam toate cărțile mele sunt în acest palier, și nu vreau să divulg momentan noua poveste din noul meu proiect. Dar lumea Limelfiei e încă din copilăria mea, când, prin spitale și sanatorii crescând, mi-am zis că sunt într-o altă lume, pe care eu am numit-o Limelfia, o lume perfectă, iar eu nu sunt un om, ci un zănurf, și nu vorbesc o limbă bine definită, ci limelficesc. Ei, pe parcurs, am tot scris poeme despre Limelfia, am scris despre zănurfi, am și o carte de poeme numită Limelfice, asta pentru că eu cred că Poetul este o specie aparte, nu din lumea asta. Dar, acum, lumea Limelfiei este bine definită, populată de făpturi perfecte prietene Hannyei în lagărul nazist, și asta pentru a putea face față durității camp-ului experimental al lui Mengele.

Cum se vede literatura română din Marea Britanie? Ce credeți că ar fi de făcut pentru a o face mai vizibilă dincolo de granițe?

Britanicii sunt foarte interesați de noutăți. Eu însămi am realizat două interviuri. Unul cu un poet din Țara Galilor, Giles Turnbull, poet orb care îmi vorbește foarte frumos despre cum percepe el lumea fiind orb, lume pe care mai apoi o pune în poezie. Giles nu a fost orb dintotdeauna, a orbit din cauza complicațiilor diabetice. Pe când încă mai vedea, a vizitat Bucureștiul, a învățat un pic de limba română cât să se descurce, a citit autori români traduși, iar acum, din câte mi-a povestit, citește De două mii de ani, cartea lui Mihail Sebastian, în varianta engleză, desigur, și-mi povestește că e foarte impresionat de acest autor. I-am recomandat și alți autori romani, ca Paul Celan, dar, având în vedere condiția lui, e puțin cam greu să aibă acces la toată literatura bună, transcrisă în limbajul pentru nevăzători. Un alt autor englez de această dată, poet din Gloucestershire, cu care am vorbit, numele lui fiind Rick Vick, este din nou foarte interesat de literatura română. El a venit în contact cu Ileana Mălăncioiu, i-a plăcut foarte mult și a predat-o spre citire și studiere studenților lui de la cursul de Creative Writing, grup din care fac și eu parte. Deci, el este tutorul meu. Sunt acolo nu pentru a învăța să scriu, ci pentru a-mi folosi la maximum limba engleză, pentru toate ascunzișurile ei, aceasta, desigur știți, nefiind limba mea nativă. Dar Rick în perioada aceasta citește Bengal Nights de Mircea Eliade (varianta engleză a romanului Maitreyi). Este extrem de entuziasmat de carte și, într-un dialog cu mine care tocmai se desfășoară și urmează să fie publicat, îmi spune că, prin zbaterile iubirii pure descrise de Mircea Eliade în carte, se identifică și el, dar și prin exotismul cărții, aceasta pentru că Rick Vick a stat o perioadă în India și a avut acces la cultura, mitologia și poezia indiană.

Aceștia sunt doar doi britanici care au citit și citesc literatură română și care se arată interesați de ea. Uneori, la cursul de creative writing mai merg cu câte un poem românesc pe care îl prezint, de exemplu am tradus în engleză un poem al lui Nichita Stănescu, unde avea un puternic joc de limbaj și mutatis mutandis. Rick și cu mine am propus să facem ceva similar, adică se ne jucăm pe limbaj, în engleză, dar, în același timp să ne iasă un poem de dragoste. M-am dus la acest curs și cu Tristan Tzara, cu poeme, cu manifestul etc. Le-am explicat despre dadaism și, întocmai ca dadaiștii de odinioară, am decupat ziare, extrăgând din pălărie mai apoi fragmente, cuvinte și am creat poeme dadaiste.

Britanicii sunt foarte receptivi la literatură nouă. Și, spre deosebire de români, știu că fiecare are publicul lui, fiecare are pătrățica lui, și știu, pot și sunt educați să aprecieze și să respecte diversitatea.

Ce s-ar putea face pentru literatura română? Mai multe ieșiri la festivalurile de dincolo. Mai multe traduceri, dar aici un rol important îl joacă editurile. Pentru că în afară nu există noțiunea ca scriitorul să se promoveze. Tu ca scriitor nu te poți adresa editurilor. O fac agenții literari, o fac alte edituri și alți editori, o fac jurnaliștii. Dar ca scriitor, doar ca scriitor nu ai acces la edituri pentru că îți vine răspuns, nu primim manuscrise în afara cerințelor editurii sau fără să fii reprezentat de cineva. Deci editurile importante din România, ca Polirom și Humanitas, care au posibilitatea de a participa la târgurile de carte externe care contează, pot propune altor edituri, agenților literari cărțile culturii române, dar trebuie să fie extrem de bine prezentate, să facă să conteze pentru străini, pentru ca să fie acceptate.

Sunteți în această perioadă în vacanță în România. Cât de des reveniți în țară, cum arată vacanțele dumneavoastră aici, care sunt locurile unde mergeți de obicei?

Venim, eu și soțul meu, cam de două ori pe an în țară. La sfârșitul lui iunie de fiecare dată, pentru că soțul meu organizează anual o tabără de limba engleză pentru copiii cu mai puține posibilități materiale, în Munții Apuseni. Echipa este formată în fiecare an din câte opt-nouă englezi, care sunt IT-iști, profesori, pictori, farmaciști etc. Aceștia sunt de diferite religii, din Church of England, evrei, baptiști, musulmani, dar confesiunea fiecăruia nu ne desparte, ci ne unește. În fiecare an se alege o temă, un teacher scrie scenete scurte în limba engleză pe tema aleasă, eu le traduc în română (copiii, la număr 70-80, sunt de obicei începători). Anul acesta, de exemplu, tema a fost Poluarea și Reciclarea. Copiii au fost învățați să recicleze, despre importanța reciclării, despre pericolul poluării. Despre faptul că tot ce aruncă ei, părinții lor, noi toți în păduri, pe malurile râurilor, plastic, mizerie, totul ajunge în ape, în oceane. Cei de la Green Party din Anglia i-au dat soțului meu materiale cu acest subiect, opt filmulețe scurte, a câte zece minute, pentru fiecare zi, documentare în care sunt filmați voluntari și specialiști marini care ajută peștii, broaștele țestoase gigant, balenele să supraviețuiască după ce au înghițit plasticul sub diferite forme, pungi, bidoane, fragmente minuscule din aparatură electronică. Unii mor și documentarele arată clar cum balenele de exemplu eșuează și mor pe țărm din cauza pungilor, a zeci de pungi care ajung în oceane. După moarte, acestea sunt autopsiate și se vede clar cauza morții. Practic, Planeta Pământ moare încet din cauza neglijenței noastre, a nepăsării. Documentarele sunt foarte triste, dar, în același timp, sunt arătați și adolescenți voluntari, chiar copii care ajută la curățirea râurilor, a plajelor, pădurilor etc. Deci speranță există.

După finalizarea taberei, care ține de luni până vineri, rămânem cu grupul de englezi două zile în care suntem liberi să vizităm frumuseți ale naturii. De exemplu, anul acesta, acum două zile, sâmbătă și duminică, i-am dus la Castelul Corvinilor de la Hunedoara, au vizitat castelul, muzeele de acolo, au aflat despre istoria noastră. Apoi tot sâmbătă am fost cu ei la Sarmizegetusa Regia. Le-a plăcut extrem de mult. Mi-au pus o mulțime de întrebări, cine au fost dacii, ce limbă vorbeau, cum a fost cu războiul cu romanii, când am fost noi cuceriți, ce fel de limbă e limba noastră etc. M-au întrebat și despre Zamolxis și dacă avem cărți, romane scrise despre daci și religia lor. În grup, pe lângă mine mai era un scriitor, care mi-a mărturisit că ar fi interesant pentru el să scrie un roman de un așa exotism. Am râs, deci nu prea scriem noi, nu confecționăm noi povești cu dacii și religia lor, dar sunt interesați englezii de așa ceva.

Duminică am avut norocul să fie deschis drumul Transalpina. Și am făcut tot traseul cu ei, ne-am oprit de foarte multe ori pentru că au vrut să filmeze. Ne-am oprit pe coasta unui munte și am mâncat la stână mămăligă cu urdă, ceapă și slănină. La început englezii au refuzat să creadă că noi mâncăm grăsime de porc, pentru că așa le-am tradus slănina, neavând un corespondent în engleză. Dar când slănina a fost prăjită la foc afară, sus pe coasta muntelui, mirosul i-a îmbiat și au mâncat slănină cu ceapă pe rupte, au băut apoi pălincă și le-a plăcut foarte mult. Mark, unul din grup, pictor de profesie, a cumpărat o bucată măricică de slănină de la cioban, iar luni dimineață și-a pus-o în bagaj și a zburat de pe aeroportul din Cluj spre London-Luton, cu slănina în traistă. De pe Transalpina, mai spre după- amiază am fost la Mănăstirea Horezu cu ei, pentru că am coborât spre Vâlcea. Apoi, târziu în noapte, ne-am întors spre Alba Iulia pe Valea Oltului și am mai băut o cafea la Călimănești-Căciulata pe traseu. Erau morți de oboseală după o tabără cu zile pline, apoi după două zile lungi când practic i-am dus aproape jumătate de țară, luni dimineață zburând din Cluj spre Anglia. Dar erau fericiți și și-au zis să strângă bani ca la anul să se repete isprava.

Luați în calcul să vă întoarceți cândva definitiv în România? De ce?

Rămân cu sufletul la România, dar nu, nu mă întorc, pentru că încă port în sufletul meu tristețile și neajunsurile care mi-au marcat existența în Cluj, despre care v-am povestit. Plus că am o viață în Marea Britanie, sunt publicată acolo și apreciată, avem o casă care, după moarte, atât eu cât și soțul meu vrem s-o lăsăm la National Trust, ca muzeu cu toate cărțile mele, cu tablourile care sunt la ora actuală peste 60, și cu siguranță vor mai fi și cărți și picturi. National Trust este o organizație care se ocupă de toate casele memoriale din Anglia, de castele, muzee, parcuri naționale, practic este tezaurul cultural al britanicilor de care ei au extrem de mare grijă și care dăinuie de sute de ani.

Cum vedeți generația dumneavoastră de scriitori din România? Dar din Europa?

Generația mea de scriitori de aici, din România, arată foarte bine și este extrem de promițătoare. Amintesc aici de cărțile lui Adrian Schiop pe care le-am citit cu mult interes și sunt scrise în maniera sud-americanilor. Îl citesc cu multă plăcere pe Lucian Dan Teodorovici. Am acasă, în Anglia, în biblioteca mea cartea lui Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, și care este povestea posibil reală și dureroasă a copiilor rămași în România cu părinți plecați la muncă în străinătate. Da, literatura română contemporană a noii generații arată foarte bine și e competitivă cu cea din afară. Doar că trebuie tradusă și promovată. În ceea ce privește literatura din Europa, ce pot să spun, de curând am avut bucuria să merg la unul dintre importantele festivaluri europene – Hay Festival, care se ține anual, în primăvară, în Țara Galilor. Aici sunt invitați unii dintre cei mai importanți scriitori. Anul acesta au fost invitați Margaret Atwood și Salman Rushdie. I-am văzut pe amândoi. Cu Margaret Atwood am și vorbit, i-am dat două din cărțile mele. Am și scris despre eveniment într-un ziar local din Anglia. Dar, la acest festival sunt invitați și tineri scriitori din toate țările. Astfel am cunoscut o poetă din generația mea, foarte talentată, din Germania. Numele acesteia este Ulrike Almut Sandig, care a citit un poem personal despre Războaiele Mondiale, anul acesta împlinindu-se 100 de ani de la armistițiu, apoi a citit din poetul german Wilhelm Lehmann, care a participat direct la războaie. Cu Ulrike am rămas în contact, este o poetă foarte bună, a cărei poezie se traduce acum în engleză, traducătoarea ei fiind Karen Leeder, profesoară de literatură germană contemporană de la Oxford University. O altă prezență tânără, talentată și extrem de promițătoare, cu care am venit în contact la un alt festival, este Tishani Doshi, poetă din India. Deci, viitorul literaturii arată bine. În august, anul acesta, voi merge la Edinburgh Festival, unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa și, cu siguranță, voi cunoaște noi scriitori de aiurea. La acest festival o să vreau să merg în special la o conferință despre Emmeline Pankhurst. Aceasta a fost o sufragetă, o militantă ferventă care a luptat pentru drepturile femeilor de a vota. Este foarte cunoscută, este una dintre cele mai importante militante din lume care a luptat pentru dreptul femeilor de a vota. Viața ei a fost spectaculoasă. Nu există niciun roman despre ea, nici în Marea Britanie, nici aiurea, așa că mi-a venit o idee. Și, dacă tot voi fi în august în Edinburgh, mă voi abate în drumul spre casă, prin nordul Angliei, în Manchester, acolo unde s-a născut și unde este casa muzeu, și universitatea cu toate documentele despre ea.

Ce vă motivează atunci când vă așezați la masa de scris?

Povestea, sunt fascinată de poveste. Dar, în același timp povestea are în mintea mea un corespondent pictural, pentru că înțeleg, ca toți oamenii cu Asperger, lumea prin imagini. Așa că toate cuvintele care alcătuiesc povestea au în mintea mea alte povești picturale.

Cât de familiarizată sunteți cu ceea ce se întâmplă în politica din România? Cum se văd lucrurile din Marea Britanie?

Sunt la curent cu ceea ce se întâmplă aici și nu vreau să fiu pasivă, ci dimpotrivă, activă. Și, ca să fiu mai explicită, exact în perioada în care gruparea rezist ieșea în stradă și scria pe clădiri cu lumini rezist, eu aveam o expoziție personală la o galerie din Gloucestershire. Și i-am spus curatorului că voi accepta să expun dacă mă va lăsa să fac în galerie corruption’s corner. Am făcut postere mari cu Dragnea, Iliescu și alți lideri corupți din P.S.D. Le-am lipit cu blu tack de perete, am luat o vergea lungă și acrilic. Am scris în limba engleză totul despre corupția acestora și, ca să nu existe discuții, totul a fost oficial, luând informația corupțiilor de pe pagina BBC. Și i-am invitat pe toți care au vizitat galeria să citească și, dacă sunt împotriva corupției, să aplice o biciuire fictivă, simbolică cu vergeaua și acrilicul asupra pozelor corupților. Au fost foarte mulți britanici care au citit și care, mai apoi, s-au întors la galerie să stea de vorbă cu mine, după ce au cules mai multe informații.

În țară, s-a vorbit mult despre ce va urma pentru românii din Marea Britanie după Brexit. De la fața locului, cum se vede evenimentul?

Brexit-ul nu este soluția tocmai cea mai bună nici pentru britanici. Mulți dintre ei și-au dat seama că au fost mințiți că le va fi mai bine, au fost mințiți de Nigel Farage și de partidul lui ultranaționalist. Mulți care au votat prima dată Brexit sunt dezamăgiți și vor să existe un al doilea referendum tocmai pentru că au fost mințiți.

Situația nu e tocmai bună pentru nimeni. Încă se duc negocieri. Cei care au stat cinci ani în Marea Britanie pot să aplice prima dată pentru rezidență permanentă și, după un an de rezidență, pot aplica pentru cetățenie, după examene serioase de limbă, cultură și civilizație britanică. Soțul meu și cu mine am stat zece ani în Marea Britanie, avem deja anul de rezidență, avem și examenele luate, am aplicat pentru cetățenie și acum așteptăm. Vom vedea. Dar, desigur, Brexit-ul nu a fost și nu e tocmai soluția cea mai bună din nici un punct de vedere, nici pentru britanici, nici pentru ceilalți. Însă, Marea Britanie este o putere și, cu siguranță, cu Brexit sau fără Brexit, ei se vor redresa.

Și pentru că am deviat spre segmentul politic, cum vedeți conflictul israeliano-palestinian din zilele noastre, împotriva căruia s-au pronunțat deja atâția intelectuali evrei?

E un subiect sensibil, dar nu e bine ce se întâmplă. În Biblie este scris un verset foarte interesant, de fapt este o parabolă spusă de Iisus. Și poate că vă întrebați de ce eu vorbesc despre Iisus, dar sunt un evreu mesianic. Poate asta va supăra pe unii, dar nu-mi pasă. Nu trăiesc să fiu pe placul cuiva. Deci parabola sună astfel: Și iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Deci, în vechime evreii nu prea îi iubeau pe samariteni. Dar iată că cel tâlhărit era tocmai un evreu. Preotul trece pe lângă el fără să-l ajute, levitul face la fel. În schimb samariteanul, cel care era urât, s-a apropiat de semenul lui și i-a dat ajutor, nu a contat că este unul dintre cei urâți. Deci, transmutând la situația de azi, situația politică, spun eu, evreii ar trebui să fie bunul samaritean pentru palestinieni, iar palestinienii, bunul samaritean pentru evrei.

Revenind la literatură, de ce ați considerat necesar azi, în 2018, un roman despre Auschwitz?

Oricând se poate scrie și vorbi despre Holocaust. Niciodată nu e prea mult. Istoria nu trebuie să se mai repete. Și pentru ca să nu se mai repete, generațiile următoare trebuie să știe, să cunoască ceea ce s-a întâmplat, că, practic, aproape o lume întreagă a vrut să anihileze o nație, doar pentru simplul fapt de a fi evrei. Fără nici o vină, fără absolut nici o vină. În școlile din Anglia copiii studiază Holocaustul se întâlnesc cu supraviețuitorii, vorbesc, citesc cărți, iar Jurnalul Anei Frank este lectură obligatorie pentru adolescenți. Aceasta pentru că englezii sunt foarte precauți și umani. Mai este un motiv pe care nu l-am știut până ce nu l-a pronunțat Doru Pop. Convoiul Mieilor este primul roman despre Holocaust din literatura română. Și din nou spun, cu cât se scrie mai mult, cu cât se citește pe subiect mai mult, cu cât se vorbește mai mult, cu atât mai bine.

La ce lucrați acum, ce să aștepte cititorii care au savurat această carte și abia așteaptă să vă citească din nou?

Am mai multe șantiere literare. Am în lucru o carte de poeme, este spre final. Va fi numai în engleză și publicată în Anglia. Lucrez la o carte de memorii engleze, cartea se va numi Dancing With The Memory. De asemenea lucrez la un roman autobiografic. Am deschis și un alt proiect pe care îl iubesc foarte mult fiind vorba despre o carte pentru copii, cartea se va numi The Adventures of PAM -PAM și e vorba despre cățelul meu labrador PAM, care se împrietenește cu o fetiță cu autism. Împreună au aventuri de neuitat, pentru că, într-una din povești, merg la Birdland Park în Bourton-on-the-Water, un sătuleț din Anglia, pe ape, cu căsuțe ca în povești și multă verdeață. PAM și fetița cu autism, după lungi discuții cu păsările, hotărăsc să le elibereze. Dar până la urmă iese un tărăboi, tot păsăretul, flamingo și alte păsări exotice aciuiesc pe lângă casele oamenilor și iese zarvă mare. În cele din urmă, ca să strângă păsările vine Scotland Yard-ul, Prim Ministrul de la Londra 10 Downing Street, dar și Regina de la Buckingham Palace. Situația este pusă din nou sub control prin măiestria unui pinguin filosof. Fragmente din carte au fost publicate în Anglia, deci tot ce spun acum e sub copyright.

Care sunt scriitorii de la care ați învățat cel mai mult? De ce aceia?

Am învățat foarte multe de la Homer, de la autorii tragici greci Eschil, Sofocle și Euripide. Pentru că tratează mari teme și pentru că sunt printre primii în privința literaturii. Dar am învățat și de la moderni, cum ar fi Virginia Woolf, ale cărei cărți sunt extraordinare și deschizătoare de drum, și aici mă refer la Orlando, care pune problematica identității genului, a transgenderului. Și Virgina Woolf îmi este aproape sufletului și pentru că avea voci și putea scrie sub autoritatea acestora. Scriitori de la care am învățat câte ceva sunt mulți. O mai amintesc aici și pe Sappho, a cărei poezie e magistrală. Din nou, Margaret Atwood îmi spune multe prin ceea ce scrie. Mi-au plăcut Memorii de Gertrude Stein despre avangarda pariziană. Iar poezia scrisă de Maya Angelou este extrem de puternică și plină de atitudine, o voce magnifică a literaturii afro-americane. Am numit mai mult scriitoare, pentru că mulți scriitori subapreciază literatura scrisă de femei, ca și când ar fi de mâna a doua. Uitați-vă în manualele românești. Nu există femei. Dar îl citez aici pe poetul britanic Giles Turnbull care spune: prefer literatura scrisă de femei, pentru că este mai autentică și aproape de fiecare dată angajată.

Dincolo de literatură, sunteți și artist plastic. Cum v-ați apropiat de pictură și cum se împacă aceasta cu scrisul?

Prima mea pictură a fost pe la 6 ani, când un psihiatru din Iași a vrut să vadă dacă am memorie fotografică și m-a pus să-i reproduc din memorie ceva. Ceea ce am executat. Picturile mele au de a face cu starea mea psihică, ca om cu Asperger, dar și cu schizofrenie paranoidă. Picturile sunt reflecții ale minții mele, ale discuțiilor cu vocile mele, discuții cu psihiatrii și psihoterapeuții. Aceste picturi, doar câteva dintre ele, se găsesc pe http://www.outsidein.org.uk/Lucia-Daramus. Aici, lângă fiecare imagine, veți găsi și povestea ei. În spitalele de psihiatrie, sau în cimitirul din York, lângă universitate, într-o pauză de aer liber oferită de psihiatră, desigur plimbarea s-a făcut fiind însoțită de cineva de la spital, ori într-un parc stând de vorbă cu o voce care-mi atrăgea atenția asupra planetei Venus etc.

De fapt, toate acestea nu sunt picturi, ci jocuri de culoare. Deci mă joc cu culorile acasă, la orele de psihoterapie, mă exprim, îmi exprim anxietatea, bucuria, furia, fericirea, iubirea pentru psihoterapeuta mea Ali Cloes, pe care am și pictat-o și căreia îi spun simbolic dear mother. În unul dintre eseurile mele, eseu pe care l-am publicat în Marea Britanie, spun următoarele: You can lose your country, you can lose your land, you can lose all of your wealth , but you remain with something: you remain with your language to lament your sadness, your blue feelings; you remain with the colour to reflect the anxiety of your soul; you remain with the dance which can imagine your struggle.

If all of these are kidnapped because of an ill-luck of an illness of mind, you remain with the memory of these types of creation which come from subconscious.

Cum ați descrie, într-o singură frază, România de azi?

Frumoasă, interesantă, sălbatică, inteligentă, dar coruptă!

„Romanul meu Convoiul Mieilor are la bază experiențe adevărate, care, desigur, au fost ficționalizate de mine. Am făcut interviuri cu supraviețuitori ai Holocaustului, în Cluj-Napoca sau Alba Iulia.”
Lucia Dărămuș, scriitoare