Robert Șerban, poet : “Cărțile învie doar dacă le citești”

- - 12- 589 vizualizari

Un interviu-eveniment cu unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani : Robert Șerban.

Un articol de Andrei Crăciun

Pentru aceia dintre noi care au deschis mai târziu ochii către literatura contemporană, cine este poetul Robert Șerban, de unde vine și încotro se îndreaptă el? Ai fost canonizat? Te-au băgat în manualele școlare, te-au dat la examene? 


Am trăit într-o casă – mă rog, apartament la bloc – a cărei bibliotecă a crescut o dată cu mine, tata fiind cel care o alimenta constant. Iar cum în a doua jumătate a anilor ‘80 nu mai aveai ce să cumperi, fiindcă inclusiv conservele de peşte dispăruseră din magazinele din Turnu Severin, oraşul natal, tata a investit în cărți. Adevărul că toți trei Șerbanii citeam. Seara, mai ales iarna, se întrerupea curentul electric ceasuri întregi, aşa că ne băgam rapid sub plăpumi, aprindeam felinarul sau lampa şi ne puneam pe citit. În vacanțele de vară, citeam o carte, două pe zi: romane istorice, de aventuri, cărțile lui Jules Verne, Paul Feval, Dumas, Chiriță, Teodoreanu, Malot, Twain, câţi şi mai câţi. Eram un cititor bulimic! Pe la 12-13 ani am început să citesc poezie şi descopeream, prin bibliotecă, tot felul de lame pline de versuri; fie unele lângă altele, subțiri și cu coperte ce mi se păreau ciudățele, fie intercalate printre op-uri voluminoase. Fiindcă am mers încă din școala generală la cenaclu (am fost şi ceva şef al Cenaclului Mlădiţe de la Şcoala nr. 2 din Severin, graţie admirabilului meu profesor de limba română, domnul Dumitru Arvat, care m-a instalat în… funcţie), am aflat de la cei mai mari – elevi, studenţi, scriitori – că nu merge să scrii poezie fără să citeşti poezie, indiferent cât de talentat eşti sau crezi tu că eşti. Asta a fost o lecție. Iar o alta a fost să citesc și ceea ce nu-mi place, să nu refuz să citesc dintr-o carte care nu e pe gustul meu cât pot de mult. M-am străduit şi încă mă străduiesc… E, şi am rămas de atunci cu ticul cititului şi al căutatului continuu de cărţi, deşi o parte din propria mea bibliotecă e în saci, fiindcă toate rafturile sunt arhipline şi stau să se rupă. Când intru în garaj și văd sacii albi de rafie, strânși la gură, mă gândesc la ei ca la niște Lazări. Dacă îi voi deschide, dacă voi așeza cărțile dinăuntrul lor pe rafturi, ar avea șansa să învie. Însă cărţile învie doar dacă le citești, nu dacă te uiți la cotoarele lor. Aşa că vin dintre cărţi şi stau între cărţi, fără să fiu un cărturar. Sunt un căutător, un ins curios. Adevărat, butonez şi telefonul, televizorul ori computerul, ca să rămân conectat la realitate, să ştiu pe ce lume trăiesc, să nu mă surprindă ziua de mâine cu garda jos.

Cât despre canon… Am zâmbit când am aflat că poezia mea a fost subiect ba la olimpiada de română, ba la un examen de treaptă, pe la Bac. Şi continui să zâmbesc din perspectiva elevului care am fost şi care am rămas prin copiii mei, Tudor fiind absolvent de a-ntâia, Crina, de-a patra. Cum să îi stresezi cu versurile tale pe niște oameni tineri, care se pregătesc să intre în viață şi dau un examen? Recent, una dintre poeziile publicate în volumul Cinema la mine-acasă a fost subiect la Bac-ul din Republica Moldova. Cum să nu mustăceşti când îți imaginezi ce cuvinte dulci ţi-au adresat bieţii elevi pe care i-ai pus, fără să vrei, în dificultate. Ştii şi tu, Andrei, ce mai suduiam un scriitor ori altul când ne cădeau la vreo lucrare de control, teză, examen, iar noi l-am fi preferat pe… Eminescu. Dar, dincolo de zona asta, există şi o emoţie care mă încearcă atunci când aflu că literatura mea intră în contact cu oamenii tineri.

CE A CĂUTAT POETUL ROBERT ȘERBAN ÎN INSULA AFRODITEI

Ultima oară când m-am uitat după tine pe internet erai pe la Nicosia, tot cu literatura. Cu ce ocazie în Insula Afroditei? Ai găsit muză la Cipru? 


Am fost invitat, împreună cu prietenul nostru comun, Marius Chivu, de către Alianţa românilor din Cipru, prin Simona Simionescu, o doamnă pe care o cunosc din Timişoara – Simona fiind activă în lumea culturală şi aici, în Banat, mai ales în zona muzicii culte –, la festivitatea de premiere a copiilor din clasele I-IV ale şcolii româneşti din Larnaca. Există în capitala Ciprului o şcoală unde, sâmbăta, o parte dintre copiii românilor ce lucrează ori locuiesc acolo, sau ce provin din familiile mixte, fac ore în limba română. Ca să înveţe să o vorbească şi să o scrie. Le-am vorbit copiilor ce aşteptau festivitatea, dar şi părinţilor lor, despre bucuria cititului şi despre efectele benefice ale lecturii. Apoi, le-am exemplificat cu câteva tudorisme din cartea Tata, eu glumesc serios! Au râs, au aplaudat, au vrut cartea. Cărţile, de fapt, fiindcă şi eu, şi Marius am adus cu noi câteva dintre volumele ce ne poartă semnătura. Premianţilor le-am făcut cadou câte-un op. Op, nu of! Cine ştie, poate citesc…

Ai scos în acest an o carte de vorbe de duh ale fiului tău, Tudor Șerban – Tata, eu glumesc serios! Care e povestea acestui volum? Cum a mers el până acum, a fost bine primit? A acaparat Tudor, la lansări, toată atenția de care altădată te bucurai dumneata? Ești gelos?


Dragă Andrei, ieri, când am intrat pe siteul edituri Polirom, care a publicat volumul despre care mă întrebi, scria aşa: STOC EPUIZAT. Iar cartea a apărut acum trei luni. Prin urmare, succes. Datorat, bineînţeles, lui fiu-meu care a spus, de-a lungul a vreo cinci ani (de dinainte de a împlini doi, până înainte de a face şapte), tot felul de lucruri ce m-au lăsat cu gura căscată ori m-au făcut să râd, m-au emoţionat sau m-au distrat. Înainte de a împlini el doi anișori (şi sora lui, Crina – personaj în carte – 6), am început să notez şi, uneori, să pun pe Facebooktudorismele, adică replici cu duh şi haz, generate de modul în care copilul descoperă lumea în care trăieşte. Mi-am zis că sigur îi va face plăcere să le citească atunci când va creşte şi când nu-şi va mai aminti mare lucru din copilăria mică, de până la 7 ani. Ei bine, apoi, lună de lună, am publicat, în revista Orizont, la rubrica “Jurnal din anii crizei”, o bună parte din acestetudorisme. Iar la un moment dat, presiunea prietenilor şi a cunoscuţilor ca să le strâng într-o carte a crescut aşa de tare, încât a trebuit să cedez. Cu acordul lui Tudor, am pus laolaltă ceea ce el a spus până aproape de 7 ani, iar editura Polirom a publicat cartea. E simpatizată şi citită, se publică extrase din ea pe Facebook, pe bloguri, Tudor dă autografe, a jucat și într-un scurt film realizat de către scriitoarea Daniela Rațiu, în care a fost personaj principal, a devenit popular, dar fără să şi-o ia prea tare în cap… Oricăruia dintre noi ne place atenţia, darămite unui copil? Sunt bucuros că fiu-meu are o moştenire sigură: cartea asta la care i-am fost scrib. Gelos? N-am avut niciodată gelozii literare, locurile sunt nelimitate sub cerul literaturii, ar fi culmea să nu mă bucur din plin pentru Tudorică, cum și pentru Crina, care e o talentată pictoriţă.

ROBERT ȘERBAN ȘI LUMEA CEA MAI APROPIATĂ DE CEA IDEALĂ

Cum e literatura românească la zi? Ce e bine, ce e rău, ce neajunsuri sunt, ce mari speranțe? Te întreb pentru că tu ai făcut și muncă în editură – cunoști bine întregul corp al literaturii. 


E vie literatura de la noi, viaţa literară e dinamică, plină cu de toate, de la grafomani şi genii care nu mai încap în oglindă, sinecurişti, premianţi ad vitam, laureaţi opera omnia ce au scris trei cărţi, până la scriitori excepţionali, devotaţi, fanatici. De ei mă simt ataşat, pe ei îi admir, cu ei şi cu cărţile lor îmi place să stau. Eşti de acord cu mine că suntem în literatură fiindcă ne face plăcere, fiindcă e lumea cea mai apropiată de cea ideală. Cel puţin eu aşa mă ştiu de-o viaţă. Chiar dacă de la 24 de ani am avut serviciu full-time (iar în presă, unde am lucrat mai bine de două decenii, full-time înseamnă şi 16-18 ore de muncă), chiar dacă am avut, ani buni, şi trei servicii, fiindcă salariile de la fiecare dintre ele erau mici şi trebuia să o scot la capăt, chiar dacă am doi copii cu care îmi place să mă joc şi să stau alături, să le povestesc, să le vorbesc, să îi învăţ ce ştiu mai bine, tot mi-am găsit timp pentru citit şi scris.

Scrisul e un efort care mă aduce aproape de mine – carcasa care sunt și care aleargă toată ziua –, care mă ajută să mă cunosc şi să mă înţeleg, care îmi dezvăluie o parte din ceea ce e lumea asta. Scriu să ca să îmi păstrez sensibilitatea. Scrisul e ca spălatul pielii cu o perie de sârmă. Curăţă și mizeria, îţi arată şi carnea vie care eşti. Spune Socrate că o viață care nu e supusă analizei nu merită trăită. Or, scrisul e instrumentul cu care îmi cercetez, cum pot și eu, viața.

În câte limbi mai ești tradus, Robert Șerban? Din ce te-ai citit în limbi străine în ce îți place cel mai mult cum sună poemele tale? 


Nu le-am numărat, zău, deşi le am trecute prin CV. Vreo 15, nu ştiu… Eh, chestie de mic orgoliu, face bine să ştii că ai apărut pe te-miri-unde. Fiecare limbă are energia ei, are muzica ei. Nu am preferinţă, oricum nu-mi recunosc nimic dintr-o poezie atunci când o aud citită în daneză, bulgară, maghiară, olandeză sau mai ştiu eu, fiindcă n-am decât un banal raport de ascultător ingenuu cu majoritatea dintre ele, exceptând engleza, italiana și sârba.

ROBERT ȘERBAN ȘI TIMIȘOARA, O POVESTE DE DRAGOSTE

Timișoara. Ești oltean, dar te-ai stabilit la Timișoara, fiind o prezență efervescentă în viața culturală a orașului. Urmează 2021, Timișoara capitală culturală europeană. Cum se schimbă orașul în vederea acestui mare eveniment? Sunt un cititor din, să zicem, Mizil sau Băicoi, județul Prahova. Ce să fac, vin la Timișoara, să văd? Merită să bat drumul? E Timișoara fruncea?


Timișoara e un oraș care se dezvoltă rapid. Poate prea rapid, raportat la infrastructura pe care o are. Se aglomerează, se populează, merg afacerile, nu e șomaj, se construiesc locuințe, magazine, fabrici. Drumurile sunt tot mai pline, parcări puține, transportul public în suferință. Viața culturală e agitată și are de toate, de la lucruri grozave, până la chestii… triste, amatoristice. Se refac fațadele clădirilor istorice de pe corso, se deschid restaurante, cafenele, tot mai mulți turiști, se mărește mall-ul, care va fi ceva… di granda, cu grădini suspendate și spații culturale. E greu de crezut că Timișoara nu va da lovitura în 2021 și după aceea, că nu va ști să maximizeze șansa de a fi Capitală Culturală Europeană. Capitala Banatului are în genă un soi de pragmatism, se pricepe la afaceri. Sper să fie foarte bun și pentru afaceri culturale. Deocamdată, din perspectiva mea, există destule bâlbe în modul în care se fac pregătirile pentru 2021. Și nu e doar unghiul meu de vedere, ci al multor oameni care au făcut și fac cultură, care au organizat zeci și sute de evenimente de amploare. Sper ca lucrurile să se îndrepte rapid și la Timișoara să fie evenimente memorabile, care să strângă zeci de mii de oameni. Te aștept cu drag, vino cu prietenii!

Faci și jurnalism, așa că o să te întreb cum m-ai întrebat și tu cândva pe mine: nu te-ai satisit? Merită? Mai merită să faci jurnalism, Robert Șerban?


Merită la fel de mult cum merită ca un medic să-şi facă meseria şi să aline suferinţa semenilor lui. Jurnalistul e un fel de arbitru al vieţii publice. Unul de tuşă. El ridică şi flutură steagul atunci când cineva (oameni, instituții, firme etc.) e în afara jocului. Arată când și ce nu e corect. Merită să faci jurnalism fiindcă e o meserie în care e obligatoriu să ai conștiinţa mereu curată, e obligatoriu să fii onest cu tine ca să poți fi cu realitatea. Lucrurile devin cu adevărat dificile atunci când trebuie să și înțelegi realitatea, nu doar să o transcrii. Una e să faci o relatare, alta o interpretare. Una e să dai știri, alta e să prinzi exclusivități. Într-un fel se abordează reportajul, altfel ancheta jurnalistică. Le-am cam făcut pe toate astea. Am fost reporter, redactor, șef de secție, redactor-șef adjunct, redactor-șef. Am făcut și corectură, și titrare. Ba și paginare. Mi-a plăcut enorm, în primii ani alergam dimineața spre redacție. Apoi, cu vârsta, m-am mai temperat, am devenit mai… analitic. O dată cu criza economică și cu ofensiva jurnalismului online, este evident că a scăzut cumplit calitatea presei. Redacțiile de ziare sunt tot mai mici (în provincie sunt multe cu unu, doi oameni), bătălia pentru trafic (sau vizualizări, dacă vrei) face ca viteza cu care se postează o informație și senzaționalul ei să conteze, nu calitatea documentării și a textului. Tot mai puține televiziuni, site-uri, radiouri fac anchete, asta fiindcă nu au fonduri. O anchetă implică o serie de costuri care, apoi, nu se transferă în vizualizări. Iar patronatul se uită, în primul rând, la tiraje, la trafic, la succes. Ele aduc publicitate, adică bani. E tot mai nasol… Compromisurile pe care trebuie să le faci ca să practici meseria de jurnalist sunt tot mai mari. De asta mulți se retrag. Şi e trist pentru calitatea presei, fiindcă e important, ca în orice meserie, să ai experiență.

Continui să fac jurnalism cultural, în televiziune și în presa scrisă. O știi prea bine, sunt atâția oameni de valoare care pot fi modele, mai ales pentru tineri, care fac lucruri cu adevărat importante, tari, încât e păcat să nu îi aduci în prim-plan, dacă ai cum. Sunt în lumea culturală multe personalități și personaje admirabile, unele tinere, neafirmate, dar de bună calitate. Există un public interesat și curios. Merită să fii unul dintre firele conductoare dintre aceste lumi. Iar jurnaliştii sunt şi asta.

ROBERT ȘERBAN ȘI MERSUL ÎN SOMN

Țara noastră. Ce viitor îi dai țării noastre? Ai doi copii, bănuiesc că te gândești la asta.


Îmi amintesc că în armată eram tot timpul în căutarea somnului. Mai ales când eram de planton… Aș fi dormit și aș fi mâncat, și viceversa. Și eu, și camarazii mei. Asta fiindcă efortul la care eram supuși (treziți la 5.30, după ce seara ne culcam după 12) ne dezenergiza. Ei bine, ca să dormim în mers, când ne întorceam din câmpul de instrucţie, ne băgăm în grupa a doua, cea din mijloc, iar colegii din grupele 1 şi 3 ne strângeau între ei. Şi mergeam cucăind, în virtutea inerției, fără să cădem, fiind prinşi la mijloc, dar și între cel din față și din spate. Nu-ţi imagina că şi visam, dar închideam ochii şi mergeam din instinct, așa, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Iar creierul se decupla și se mai odihnea… Cam la fel e şi cu România. Trag speranţă că, membră UE fiind, va merge din inerţie înainte, prinsă în acest sistem ce pare că funcţionează. Oricum, pentru noi altul mai bun nu există. Trăiesc cu speranţa că ţările occidentale nu ne vor lăsa în plata Domnului, fiindu-le mai uşor să ne tragă după ele, decât să se uite la noi cum cădem în tranşeu şi să chibiţeze apoi. Pe vecini nu știu cât ne putem baza… Grav nu e că am ațipit, ci că sforăim de sare cămașa de pe noi. Eu sper că și de data asta, când România e gata să se prăbușescă și să ajungă la mâna hoților, să avem noroc și să se întâmple o minune. Istoria noastră din ultimii 200 de ani conţine câteva mari de tot. Revoluția din 1989 e una dintre ele.

 

Lumea întreagă. Lumea toată merge într-o direcție greșită suntem pe drumul cel bun? Unde mergem noi, Robert?


Nu ştiu, dragă Andrei. Cine crezi tu că știe? De o istorie întreagă lumea pare că e într-o direcţie greşită, şi uite-o în viaţă. Una turată, turbată, tulburată, dar viață. Ce simt, apropo de lumea asta, este că timpul în care trăim s-a comprimat şi că exact aceleaşi lucruri pe care le făceam acum nişte ani, nu ajung să le mai fac azi cum trebuie. Și nu că nu m-aș mai pricepe, ci fiindcă o oră nu mai e o oră decât pe ceas, nu și în… realitate. Viaţa lumii e mult mai iute. Uite, ca să fiu mai clar, reiau o explicație pe care mi-a dat-o un fizician pe care l-am întrebat ce și cum e cu timpul, cu ceasul, cu viteza lui de trecere, pe care o percep chiar și copiii. Da, o mulțime de copii se plâng că n-au timp și că le trece prea repede ziua. Inclusiv în vacanțe! Să revin la demonstrația omului de știință. Pe un balon umflat cu aer scrii 24. Apoi, dai drumul la aer, balonul se desumflă. Pe el scrie tot 24, dar cantitatea de aer e mai mică. Asta se petrece cu timpul. De aici ne vine senzația că nu ne ajung orele. Și nu e o senzație… Unde să mai pornești, când nici vreme pentru făcut bagajul nu mai este?

În loc de concluzii, ne scrii o poezie?

Un personaj secundar

pe cât sunt de vesel

pe-atât de trist

mărul vrăjitoarei

din Albă ca Zăpada.

 

CITAT
Scriu să ca să îmi păstrez sensibilitatea. Scrisul e ca spălatul pielii cu o perie de sârmă. Curăţă și mizeria, îţi arată şi carnea vie care eşti. Spune Socrate că o viață care nu e supusă analizei nu merită trăită. Or, scrisul e instrumentul cu care îmi cercetez, cum pot și eu, viața.
Robert Șerban, poet

12 recommended
comments icon 0 comments
589 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun