Cu toate neajunsurile ei, Capitala de după Marea Unire era un oraș în general apreciat de locuitorii lui, chiar în comparație cu mari metropole ca Paris, Viena ori Berlin.

Chiar dacă un nutriționist de azi ar avea multe de comentat referitor la obsesia românilor pentru pâine, pe atunci se considera că faptul că românul consumă multă pâine este un semn de civilizație și belșug. Iată un fragment dintr-un ziar din 1930: ”O familie întreagă de austrieci sau germani nuconsumă la un prânz mai mult de un sfert de pâine, când la noi, fiecărui mesean i se oferă o jumătate din gustosul și hrănitorul aliment”.

Faptul că în București puteai să-ți iei fructe și legume de la tarabe care împânzeau orașul era și el bine privit de bucureștenii care se îngrozeau de cum, la Paris, bunăoară, tomata era considerată un lux, iar singurul fruct relativ accesibil pe străzi era banana, după cum aflăm din revista Realitatea Ilustrată, ediția cu numărul 460.

În general, negoțul cu alimente și fructe depe străzi, fără îndoială semn al orientalismului capitalei, era considerat unmare noroc și un motiv de fală de românii vremii, care detestau faptul că înorașe celebre din vest nu te puteai ospăta bine decât dacă intrai într-un restaurant scump și rece.

Pe lângă fructe, legume, țuiculițe, mititei și fripturi de tot felul, o constantă a puzderiei de tarabe cu mâncare a Bucureștiului interbelic era porumbul fiert sau (mai rar) copt, considerat un soi de delicatesă accesibilă oricui.Într-atât de ”de bonton” era considerat porumbul fiert încât nu era deloc neobișnuit ca o doamnă îmbrăcată impecabil, după ultime tendințe, dată cu parfum și cu o coafură extravagantă, să ronțăie dintr-un porumb în timp ce urmărea ultima reprezentație de la Operă, potrivit aceleași reviste menționate mai sus.

Material realizat în cadrul „București-Centenar” Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația și Patrimoniul Turistic