Dirijorul Ovidiu Drăgan s-a născut în 1970 la Sinaia, unde a urmat și liceul la clasa de matematică-fizică. De la varsta de 5 ani a studiat vioara și pianul, însă abia în ultima clasa de liceu a hotărât să se îndrepte definitiv spre muzică. După absolvirea liceului, a studiat la Școala Militară de Muzică – ofițeri de muzică, apoi a urmat cursurile Universitatii de Muzica București, la clasele de dirijat ale maeștrilor Cristian Brâncuși – dirijat orchestra și Petre Crăciun – dirijat cor academic. Ulterior a înființat el însuși orchestra simfonică Fortis oficial, împreună cu colegi de la universitate.

„Era o orchestră privată, posibil prima de acest fel din România. Funcționa pe bază de sponsorizări, pentru că în anii ’90 era o oarecare efervescență, se credea în revigorarea culturii, iar orchestra suna chiar foarte bine, ca orice altă orchestră filarmonică din România”, rememorează Ovidiu Drăgan. De-a lungul anilor, a dirijat pe scenele Filarmonicilor din România și a obținut numeroase premii naționale și internaționale. Din 2009, după un concert la Orchestra de Cameră Radio desfășurat în deschiderea Festivalului de Chitară Clasică, s-a mutat în Luxemburg, acolo unde dirijează mai multe coruri și orchestre si în paralel lucrează ca profesor de pian și solfegiu.

Există vreun moment anume în care v-ați hotărât să deveniți dirijor?
Declicul s-a produs în clipa în care am ascultat pentru prima dată Orchestra Filarmonică din München, la București. Eram în primul an la Școala Militară de Muzică, în 1990, când Sergiu Celibidache a venit la Ateneul Român cu Filarmonica din München și au cântat „Simfonia a 7a” de Bruckner. Sunetul de început, acel tremolo în pianissimo al viorilor, înalt, pur m-a răscolit, m-a fascinat. L-am simțit dincolo de mine, m-a țintuit pe loc. Sunetul orchestrei era nobil, ceva tulburător pentru mine. Și așa cum Napoleon Bonaparte spunea că în ranița oricărui soldat se află un baston de mareșal, eu cred că fiecare muzician poate la un moment dat să ia bagheta în mână și să dirijeze. Atunci am decis să încep să studiez în paralel cu pianul, dirijatul de orchestră și de cor academic.

Deși lansarea mea ca dirijor a fost spontană, pe parcurs am simțit nevoia să aprofundez. L-am întâlnit pe maestrul Constantin Bugeanu, creatorul scolii de dirijat românesti, de la care am deprins știința analizei partiturilor prin cursurile de dirijat care aveau loc în privat și se desfășurau individual. Țin minte că era o analiză „energetică”, așa aș numi-o, pentru că în partitură trebuie să descifrezi din înlănțuirile armonice si suprapunerile melodice liniile de energie pe care dirijorul are menirea să le determine în ansamblu și să le controleze.

Cum au fost anii în care ați studiat la Școala Militară de Muzică?
Îmi amintesc că aveam un program cazon, iar cum restricțiile nasc libertăți, am profitat de acei ani pentru a aprofunda partituri, a studia și a asculta muzică din toate timpurile și stilurile. Am acumulat mult, am intensificat studiul pianului până la uneori 12 ore pe zi, pentru ca mai apoi să pot intra la secția de dirijat de orchestră, unde se cerea să știi un instrument la un nivel foarte bun. La Școala Militară m-a prins și revoluția din 1989, pe care am făcut-o cu arma în mână. Dar am apărat strict unitatea militară de muzică, adică sălile și instrumentele noastre. Nu s-a întâmplat nimic, nu ne-a agresat nimeni.

Ați dirijat pe scenele tuturor Filarmonicilor din țară. De unde aveți cele mai frumoase amintiri?

Într-adevăr, după ce am absolvit Conservatorul, unde am studiat cu nume importante, precum Cristian Brâncuși, dirijor la Orchestra de Cameră Radio, Petre Crăciun, Valentin Gruescu, Dumitru Goia am funcționat ca profesor de dirijat cor în învățământul universitar și totodată ca dirijor de orchestră invitat la Filarmonicile din România. Am avut concerte reușite peste tot în provincie. La Bacău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Botoșani, Brașov, Constanța. N-aș putea spune că unele experiențe au fost frumoase sau mai puțin frumoase, mereu a existat un transfer de emoții. De asemenea, am dirijat de mai multe ori Orchestra de Cameră Radio, loc în care concertele erau ca un fel de evaluări. Efectiv, simțeai progresul și experiența acumulată prin țară.

Cum au fost primele experiențe ca dirijor în afara țării?
Prima oară am fost la un concurs de dirijat în Italia, la Pescara în 1997. La prima etapă din trei, au fost 67 de concurenți, toți foarte talentați, după care am rămas 16 concurenți. Văzând ce dirijori talentați am împotrivă, am fost sigur că nu voi mai promova în etapa finală așa că am participat relaxat în a doua etapă, zicându-mi că voi face muzică doar pentru plăcerea mea. Spre surpriza mea însă, am fost selectat printre cei patru finaliști. Eu și trei italieni. M-am pregătit pentru finală, m-am trezit devreme, am băut chiar și cafea – deși pe atunci nu obișnuiam. Tremuram un pic, dar am intrat în probă, am terminat și apoi am aflat că sunt câștigătorul concursului. Participasem la experiențe similare, la Cluj sau Craiova, însă competiția de la Pescara a fost deosebită, mai ales că mă aflam în premieră în străinătate ca dirijor.

A doua oară am dirijat în afara țării în același an, când am participat la un curs cu dirijorul Roberto Benzi, la La Chaux-de-Fonds, undeva la granița dintre Franța și Elveția. Îmi amintesc că dirijam o lucrare de Maurice Ravel – „Ma mere l’Oye”, o suită foarte frumoasă. La un moment dat ni s-a spus că nu avem voie să urcăm pe podiumul dirijoral cu copii xerox. Eu, ca român, evident că venisem cu o copie xerox. Ni s-a arătat că la intrare e o cutie mare, plină cu partituri. Trebuia să-mi cumpăr partitura, dar n-am mai avut timp, pentru că trebuia să urc pe scenă. Am zis că nu e nicio problemă, că o s-o dirijez pe dinafară. Roberto Benzi s-a speriat: „O s-o faci pe dinafară, ești sigur c-o știi?”. „Bineînțeles”, i-am răspuns. Am atacat și n-am mai oprit orchestra, am pornit și am dus-o până la sfârșit, timp de zece minute, spre încântarea orchestrei și a asistenței.

De ce ați decis să plecați din țară și de ce Luxemburg?
Nu m-am gândit că o să plec, n-am plănuit asta. Eram profesor la Universitatea de Muzică din București, dirijam Orchestra Pedagogiei, la Academia „Luceafărul” – o academie privată, aveam concerte la Filarmonici ca dirijor invitat. Mai târziu am dirijat și orchestra Universității de Muzică din Brașov, am predat și la Universitatea Spiru Haret – Facultatea de muzică, dirijat de cor și ansamblu coral, orchestrație, mi-am luat doctoratul în muzică la Universitatea de Muzică din București. Fusesem și director artistic la binecunoscutul Cor Madrigal în 2007 când Sibiul și… Luxemburgul au fost capitale europene ale culturii, pregătind Madrigalul cu un program vocal-simfonic pentru maestrul Ion Marin. Aveam, deci, o activitate intensă în țară.

În Luxemburg am fost prima oară în vizită, în 2007, și m-a frapat viața muzicală de acolo, mai ales cea a muzicienilor amatori. Un stat cât un județ al României, Luxemburg are însă peste 80 de orchestre de suflători care cântă toate stilurile muzicale, de la clasică la pop sau rock, operetă, suite americane, folclorice etc. Fiecare oraș sau comună au orchestra lor, sunt și numeroase coruri, ceea ce înseamnă că există o ofertă bogată de lucru pentru un dirijor. Acum sunt director al Corului Anglican și profesor de pian, de teorie și solfegiu și dirijor de orchestră a elevilor școlii de muzică din Differdange. Este o orchestră de corzi, formată în majoritate din copii și adolescenți.

E mai ușor să lucrați cu copiii decât cu adulții?
E mai avantajos, pentru că ei progresează enorm și asimilează repede. Nu simți niciodată că au o limită, poți să-i împingi destul de departe. Elevii adulți, în schimb, își ating limita în câțiva ani, doar cei extraordinar de motivați pot să progreseze. Momentan, am câțiva români la clasa de pian și sunt fericit că ei sunt printre cei mai buni elevi ai mei.

Care sunt principalele realizări pe care le-ați avut în Luxemburg?
În 2010, eram director al armoniei municipale din Differdange, orașul în care locuiesc. Ei sărbătoreau 125 de ani de la înființarea orchestrei care atingea în anii ’70 și peste o sută de instrumentiști. Țin minte că ne pregăteam să cântăm „Carmina Burana”, de Carl Orff, cu o orchestră de suflători și percuție de aproximativ 80 de muzicieni. Am încercat să găsim niște aranjamente pentru orchestra de suflători și cor pe internet – „Carmina Burana” e în original o lucrare pentru cor și orchestră simfonică, însă nu mi-au plăcut, așa că am rescris eu partea de corzi, adaptată pentru suflători. Am aranjat această lucrare amplă și am mobilizat toate corurile pe care le dirijam la acea vreme. Am strâns o sută de coriști pe scenă, pe lângă cei 80 de instrumentiști, și a ieșit un concert de succes, ulterior înregistrat pe un DVD.

De asemenea, anul acesta am apărut în fața Marelui Duce, pe 23 iunie, de ziua națională a Luxemburgului. Am dirijat Corul Bisericii Anglicane, în catedrala Notre-Dame din capitală, care era plină ochi. La Biserica Anglicană am cunoscut cântăreți englezi amatori, cu un nivel foarte ridicat, asemănător cu cel al profesioniștilor. Muzica cultă anglicană își are rădăcinile în stilul muzicii renascentiste iar Anglia arată o cultură muzicală extrem de elevată și complexă, care acoperă toate stilurile.

Cum ați descrie viața muzicală din Luxemburg, comparativ cu cea din România?

Seamănă cumva cu cea din România Interbelică, în care existau numeroase coruri dirijate de compozitori ca Gheorghe Cucu, Dumitru Kiriac, în mod frecvent de peste o sută de coriști. De asemenea aș menționa tradiția vestică a Banatului unde se găseau la sfârșitul secolului XIX și în preajma Marii Uniri de la 1918 coruri sătești de amatori, fanfare, coruri de biserici dirijate de compozitori deveniți clasici și mari patrioți ca Ion Vidu, Iosif Velceanu. Din păcate, astăzi nu prea mai vedem asemenea coruri. Mai sunt câteva, dar mai mici, pe lângă școli sau biserici, cu un alt tip de atmosferă. În Luxemburg, în schimb, toți membrii orchestrelor sunt amatori, doar dirijorul este profesionist. Muzicienii au alte profesii, dar plătesc o taxă lunară și vin să cânte în general două ore pe săptămână în săli de repetiție și biserici care funcționează de sute de ani. E foarte interesant că, în acest fel, oameni care au cele mai variate ocupații se întâlnesc și fac muzică împreună, socializează și au o satisfacție artistică în concerte și repetiții. Acolo, muzica făcută la nivel cvasi-profesionist este o tradiție, face parte din educație să studiezi un instrument și teorie și solfegiu. La concerte vin între 300 și 500 de persoane, uneori și mai mulți. În Differdange, spre exemplu, există un festival DiffWinds la care sunt invitate orchestre de suflători din Europa și SUA. Se ține o dată la doi ani, iar eu am avut onoarea de a fi invitat să fac parte din juriu.

Știu că, nu doar dirijați și aranjați, dar și compuneți.
E adevărat, dar compoziția presupune o liniște și un timp pe care nu le am. Prefer o viață mai „tumultoasă”, nu sunt o fire prea contemplativă. Am câteva creații proprii care s-au cântat la Universitatea de Muzică din București, una dintre ele dedicată fiicei mele Otilia, a primit o mențiune, dar majoritatea timpului liber mi-l petrec făcând aranjamente și transcripții pentru orchestră și cor. Dirijez orice stil, anul acesta am făcut un aranjament după filmul „Lord of The Rings”, care a fost cântat cu mare plăcere de elevi cu vârste între nouă ani și… 48. Da, sunt și câțiva adulți în orchestră, dar majoritatea sunt copii și tineri, de diverse naționalități.

Ce face diferența între un dirijor bun și unul mediocru?
Experiența și înțelegerea partiturii. Degeaba ai experiență importantă, dacă nu ai timp s-o înțelegi și faci doar un lucru corect, care nu spune nimic, „nu trece scena”, cum se spune. Înțelegerea partiturii – temă de nișă pe care am abordat-o și în lucrarea mea de doctorat – înseamnă să transmiți instrumentiștilor ceva definit adesea ca „magie” – energie. Ca să înțelegi partitura e esențial să simți aventura spirituală pe care a avut-o compozitorul atunci când a scris acele note. Prin intermediul acestora, trebuie să refaci din simboluri sonoritățile și să retrăiești prin intermediul energiei înlănțuirilor de sunete emoția avută de compozitor. Orice instrumentist poate deveni dirijor prin înțelegerea partiturii. Dirijorul trebuie să unifice conștințele, cum spunea Hans von Bülow, unul dintre marii dirijori ai epocii romantice. Să le sugereze muzicienilor maniera în care el a înțeles partitura și să releve o singură interpretare, dintre diferitele interpretări posibile.

Pe deasupra, dirijorul bun trebuie să fie studios, să aibă energie și răbdare să aprofundeze partiturile. Trebuie să aibă ușurință în a învăța corpul său, respectiv brațele să exprime emoțiile în consens cu principiile dirijatului, să aibă tărie de caracter, onestitate, diplomație, putere de persuasiune, carismă, capacitate de a motiva. Una peste alta, trebuie să fie (și) un lider.

Ce planuri de viitor aveți? V-ați dori să vă implicați în proiecte muzicale în România?
Sigur că da, nu exclud proiecte cu orchestre sau coruri profesioniste din România la invitația acestora. Sunt profund legat și atașat de peisajul muzical românesc și revin în fiecare an în vacanțe. Dacă există interes și motivație, mi-ar plăcea să mă implic. Motivația muzicienilor e esențială, chiar mai importantă decât talentul. Aș vrea să se facă muzică de plăcere – și aici nu mă refer la muzica ușoară din ultimii 50 de ani, ci la toată muzica, toate stilurile care implică orchestră și/sau cor. Prin plăcere se poate atinge un plus de performanță. De exemplu, un proiect cu muzicieni amatori mi s-ar părea ceva de amploare. Ca student, am realizat ceva de tipul acesta la Deva, cu studenți, unde am dirijat un cor de 110 persoane în cadrul Academiei Bach de la Cluj 1996, un atelier la care au participat mai mulți dirijori și foarte mulți studenți coriști. Mai apoi, experiența s-a repetat la Conservatorul din Cluj, cu un sunet extraordinar.