Aurel Sălășan, alpinistul român care a cucerit „muntele ucigaș” din Himalaya, fără oxigen și fără șerpași

- - 18- 248 vizualizari

Dragostea lui Aurel Sălășan pentru munte a început din anii copilăriei petrecute la poalele nordice ale munților Retezat, pe valea Râului Alb. Atunci a simțit pentru prima dată „chemarea căldărilor și a văilor glaciare care purtau zăpada până-n pragul verii”.

În timpul vacanțelor, mergea la cabana Pietrele împreună cu tatăl său, și el un mare pasionat al munților. Mai târziu, tânărul de 33 de ani a absolvit Facultatea de Inginerie și Protecție a Mediului în Arad, însă a rămas apropiat de vechea lui pasiune. Punctul culminant al carierei sale de alpinist utilitar a avut loc în vara lui 2013, când împreună cu alți patru români a cucerit masivul Nanga Parbat, un vârf din Himalaya, înalt de 8.126 de metri și supranumit „Muntele Ucigaș”. Performanța a fost cu atât mai răsunătoare cu cât echipa formată din români nu s-a folosit nici de oxigen suplimentar, nici de șerpași.

 

Care a fost momentul în care te-ai decis că vrei să urci munții din întreaga lume?
Au fost numeroase momente care m-au apropiat și mai tare de munte. Un rol important l-a avut binoclul rusesc adus de tatăl meu din fosta URSS. Era modul prin care mă apropiam vizual de vârfurile alpine înzăpezite. Apoi, ceva mai târziu, am descoperit prin atlas hărțile și așa mi-am format o viziune globală a locurilor din diferite părți ale lumii. În acei ani s-a născut în mine dorința de a explora dincolo de granițele vizibile.

Care a fost prima expediție serioasă pe care ai făcut-o?
Cred că cea din masivul Thian Shan, aflat în Kazakhstan, când am ajuns pe vârful Khan Tengri, înalt de 7.010 metri. A fost o expediție organizată de clubul Explorer Arad și atunci am simțit din plin altitudinea și faptul că este cel mai nordic vârf de peste șapte mii de metri – la 42 de grade latitudine nordică. Asta face ca frigul să fie mult mai aspru chiar și decât în Himalaya.

Punctul cheie în această expediție a fost în ultima tabără – C3. Acolo, împreună cu colegul meu, Sergiu, am fost blocați timp de o săptămână de vremea rea și frigul pătrunzător. Am rezistat eroic pe doi metri pătrați, reușind în final să urcăm pe vârf în ultima fereastră de vreme bună a sezonului.

Ce ați făcut în acea săptămână în care ați fost ținuți în loc de zăpadă?
Cea mai serioasă ocupație pe care am avut-o a fost să deszăpezim cortul zilnic. Apoi, citeam etichetele de la mâncare sau de pe haine, că nu aveam ce altceva să facem, blocați de ceață și de vremea potrivnică. Noi ne așteptam la vreme bună, însă n-am avut noroc, chiar dacă am fost acolo în august. Însă la o asemenea înălțime vremea e problematică mereu. Temperaturile pot ajunge și la -30 de grade Celsius, adică mai scăzute decât în Himalaya. Frigul se simte puternic, iar circulația nu e bună deloc.

Când ai avut prima expediție montană în afara țării?
În 2008, împreună cu Zsolt Torok, am mers spre vârful Grossglockner din Alpii Austrieci. Am făcut atunci două rute de cățărare mixtă și gheață pe fața nordică a masivului. Experiența a fost una intensă pentru mine și a dat naștere la numeroase visuri și planuri de viitor. Până să ies în afara țării, în perioada 2004-2008 realizasem trasee clasice de stâncă și tură de iarnă cu cățărare mixtă în pereții din Retezat.

La peste opt mii de metri, pe „Muntele Ucigaș”

 

În 2013, ai escaladat în premieră românească vârful Nanga Parbat. Cum a fost această experiență?
Vârful Nanga Parbat a fost, pentru mine, unul cu rezonanță încă din copilărie. Știam de atunci că fața Rupal are cel mai mare perete din lume. Țin minte că aveam momente în care visam la acele locuri. Drept urmare, mulți ani după, am ajuns să-mi îndeplinesc visul. Experiența a fost unică și am avut noroc să fac parte dintr-o echipă unită, care a crezut în mine. Cele mai grele, dar și spectaculoase clipe, au fost atunci când am trecut de pe fața Rupal pe versantul Diamir. Eram la peste șapte mii de metri, iar în fața noastră continua creasta Mazeno, cu muchiile ei parcă inabordabile.

Am petrecut patru zile la altitudine foarte mare, iar efortul făcut pe curba de nivel de pe Diamir a fost uriaș. În dimineața în care am ajuns pe vârf am avut o stare de greață care mi-a tăiat elanul pentru câteva minute. Ca prin minune, forțele mi-au revenit, iar drumul spre vârf a fost parcă cu magnet. Am petrecut 40 de minute sus, pe o vreme superbă pentru o altitudine de peste opt mii de metri, bucurându-ne de priveliștea munților Karakorum, cu vârfurile lor agresive.

Ai ajuns și în Patagonia, unde ai încercat să cucerești două vârfuri. Cum a fost, comparativ cu Nanga Parbat?
Da, în 2015 am parcurs ruta Franco Argentina de pe vârful Fitz Roy, împreună cu Alin Stana. Am dormit două nopți în perete, în locurile de bivuac. A fost o cățărare lungă, într-o perioadă fără vânt și cu mult soare. Problema cea mai mare a fost că în ziua intrării în traseu am întâmpinat gheață în fisuri și peretele ud, din cauză că înainte ninsese mult. Ca dificultate tehnică, acest vârf a fost mai greu de escaladat și mai solicitant decât Nanga Parbat. Trebuie să te obișnuiești repede cu stânca de acolo, să mergi pe asigurări mobile.

Am avut și un traseu nefinalizat, Chiro di Lunade, de pe muntele Saint Exupery. Însă am revenit acolo în 2017, pentru ruta Ragni de pe Cerro Torre. Din păcate, traseul a fost critic, așa că m-am bucurat de trasee mai scurte în Aguja Guillaumet și Aguja de L’S, din grupul Fitz Roy.

Ai fost în Alpi, Anzi sau Himalaya. Unde ți-a plăcut cel mai mult?
Peste tot. Fiecare masiv cu ghețari și înălțimi are un specific al său. Cei mai spectaculoși mi se par totuși Anzii, mai ales Cordiliera Huayhuash, din Peru. Acolo vezi vârfuri agresive și frumoase, pe care zăpada stă înclinată la 60-70 de grade, piramide de gheață și văi imense. În plus, oamenii de acolo par să fie în armonie cu locul. Localnicii sunt cumva apropiați de noi, românii, ca temperament. Sunt calzi, primitori și te fac să te simți „de-al casei”. Am interacționat mult cu ei, în cele trei expediții în America de Sud, dintre care una a durat șase luni și jumătate.

Altfel, un alt moment memorabil a fost când am coborât de pe Nanga Parbat și oamenii din satul Rupal au venit în tabăra de bază, unde au cântat și au dansat. Poți rămâne în minte cu multe chestii, de la apusuri până la răsărituri pe poteci, în timp ce mergi, sau în pereții muntelui, în timp ce te cațeri.

În munții Altai, din Siberia

Care a fost cel mai periculos moment prin care ai trecut?
Pe Fitz Roy, la intrarea în traseu, mi s-a făcut rău pentru cinci minute. Am fost nevoit să stau în loc, corpul obligându-mă să fac asta. Cele cinci minute s-au dovedit esențiale, pentru că în acest timp un bolovan cât un televizor cu lămpi s-a prăvălit fix pe linia traseului. Momente complicate au fost multe, însă am învățat din ele. Din păcate, nu poți ocoli pericolul. Ține și de noroc sau de voia Divinității.

Știu că ai mers și pe Ben Nevis, cel mai înalt munte din Marea Britanie.
Da, am plecat acolo în iarna lui 2011, pentru traseele din peretele Ben Nevis, trasee care ies în apropierea vârfului. Nenorocul a fost că acel sezon nu a fost unul propice. A plouat până la o mie de metri, în plină iarnă, iar vântul avea viteze de peste o sută de kilometri pe oră. Așa că ne-am bucurat de munte pe potecă.

Cum arată bagajul tău de munte? Ce e musai să conțină?
De regulă, trebuie să fie compact, cu materiale cât mai ușoare, care se pretează la nevoile de pe munte. Nici nu trebuie să fie voluminos. Totul vine cărat pe etape pentru echiparea taberelor superioare. Timpul în care îți cari sus cele necesare e folosit și pentru aclimatizare. Așa că, în principiu, în rucsacul de 45 de litri trebuie să intre sacul de dormit, saltea sau izopren, cortul, coarda, mâncarea de altitudine, bidonul cu apă, arzătorul, butelia, crema de protecție 50+, acumulatorii, hainele de puf și mănușile, pioleții, asigurările mobile, șuruburile de gheață (dacă traseul e tehnic), casca, hamul, trusa medicală. În plus, din bagaj trebuie să lipsească lucrurile de care nu ai nevoie. Îți minimalizezi tabieturile pentru un rucsac cât mai ușor. Contează mult.

Spuneai de mâncare. Ce mănânci pe munte?
Alimente cât mai consistente, cu multe calorii – în special când e frig. Acum e mult mai simplu la altitudine, de când a intrat pe piață mâncarea liofilizata. E ușoară și o poți căra cu tine peste tot. Pui doar apă fierbinte, o lași zece minute și ai o gamă variată de hrană.

Schi de tură în Apuseni

Te antrenezi într-un fel anume înaintea expedițiilor?
Nu pot spune că am un antrenament specific. Fac orice ține de anduranță și de mișcare în aer liber. Merg la sală, la bandă înclinată, fac alergare montană, pedalez bicicleta. Înotul e și el un bun antrenament pentru urcarea la altitudine. Dar mie îmi place să cred că am și o rezistență nativă, datorită copilăriei la poalele Retezatului. Oricum, cel mai bun antrenament pentru a urca pe munte rămâne… urcatul pe munte.

Cum îți finanțezi expedițiile? Cât de greu e, în România, să atragi sponsori pentru alpinism?
Excluzând expediția de pe Nanga Parbat, unde am fost finanțat aproximativ 70%, și alte două-trei unde am primit 50% din suma totală, totul a fost plătit din fonduri proprii. În România e dificil să faci alpinism cu sprijin financiar. E multă bătaie de cap și stres să te ocupi de atragerea sponsorilor. Iar ca să ieși în față, la nivel mondial, trebuie ca cineva să se ocupe de tine încă din adolescență.

Fac asta din pasiune, fără să mă consider un sportiv de elită. E mult mai liniștitor să știi că lucrezi pentru visele tale. Muncesc fizic, așa că asta mă ține în formă. Când mă văd acolo unde am visat, oboseala dispare, iar pasiunea și entuziasmul primează.

Ce sfaturi i-ai da unei persoane care vrea să se apuce de alpinism?
Să o ia ușor, progresiv. Să nu se grăbească să escaladeze vârfuri înalte și complicate. Foarte mulți oameni ard etapele și se îndreaptă direct spre munți înalți și capricioși. Eu, spre exemplu, am mers mult prin Carpați înainte să ies afară, pe trasee mai grele. Am luat-o treptat, de la un munte de trei mii de metri la unul de patru, apoi altul de cinci. Și tot așa. E nevoie de experiență.

Unde plănuiești să mai mergi în viitorul apropiat?
Aș vrea să ajung în zonele reci, în Groenlanda sau în Canada. Ar mai fi și multe locuri din Anzi, precum și din Himalaya. Nu am încă ceva stabilit, dar știu că mi-ar plăcea să ating din nou un vârf de peste opt mii de metri.

Iarna pe vârful Gran Paradiso, în Italia
18 recommended
comments icon 0 comments
248 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Ionut Axinescu


Bookmark?Remove?

Cosmina Paul, tânăra din spatele programului care oferă o masă caldă celor nevoiași: „Am văzut o altă față a României, una în care oamenii își doresc să ajute”

-

Proiectul „O masă caldă” a început încă din iunie 2013, când o echipă de voluntari adunați la inițiativa Cosminei Paul au gătit la o cantină din Cluj și au oferit 50 de porții de mâncare celor nevoiași. „Cu câteva luni înainte, în februarie, mă interesasem cum... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Arhitectul român care îți arată cum să eviți „țepele” când cumperi un apartament: „Cele mai nesigure blocuri sunt cele construite imediat după cutremurul din ’77!”

-

Din august 2015, arhitectul Radu Negoiță a început un proiect inedit pentru România: consilierea celor care vor să-și cumpere o locuință. Formula lui Radu funcționează foarte simplu. Oamenii îi trimit date despre apartament, inclusiv planul acestuia, iar el le... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Mălina, tânăra absolventă de drept care a fost adoptată de un trib din Kenya: „Am învățat că poți fi fericită cu trei rânduri de haine și cartofi fierți pe masă”

-

Mălina s-a născut într-un sat dâmbovițean care i-a adus „cea mai de preț comoară”: o copilărie de neuitat, în care spațiul de joacă nu se măsura în metri, ci în hectare. „Aproape leșinam de bucurie când veneau cocorii sau când mama îmi împletea coronițe din fl... Mai mult »