Românul care a fost în Himalaya şi a trăit cu băştinaşii din Papua: „Femeile papuaşe, de fiecare dată când pierd un copil sau un soţ, îşi taie un deget”

- - 5- 99 vizualizari

Obişnuit să-şi aleagă destinaţii exotice atunci când pleca în vacanţă, Florin Poenaru şi-a dorit mai mult, aşa că a renunţat la jobul său din vânzări şi s-a apucat de călătorit, care, spune el, este altceva decât a vizita, ca turist. În numai trei ani a strâns o mulţime de poveşti din experienţele sale, de la traiul cu triburile de indigeni din Papua, la câteva momente în care a fost aproape de un final tragic. Pe toate le relatează cu zâmbetul pe buze şi crede că sunt inevitabile, indiferent unde te-ai afla, aşa că alege să nu se ferească în mod excesiv.

Chiar dacă nu este convins că va face asta toată viaţa, deocamdată este un stil de viaţă care nu doar că îi place, dar îi şi oferă liniştea interioară de care are nevoie.

 

Când ai început să călătoreşti şi cum s-a întâmplat? A fost ceva plănuit sau o decizie spontană?

Ieşirile serioase au început acum 3 ani. Plec cam 5-6 luni pe an. Mai fusesem înainte prin China, Thailanda, Bali, ţările turistice, să zicem, şi acum doi ani m-am gândit să stau şi să văd mai mult. Când plec, nu am o dată de întoarcere, îmi iau bilet dus şi aia e. Acum trei ani eram la birou şi am văzut pe net un bilet foarte ieftin din Dubai spre Manilla, vreo 60 de dolari. Până în Dubai se ajunge uşor, că avem low cost. Asta era prin iunie, iar biletul era în ianuarie, dar când l-am luat nu eram sigur că o să plec, abia prin noiembrie a început să-mi încolţească serios gândul. Atunci am găsit şi un bilet foarte ieftin până în Dubai şi m-am decis. M-am dus la şef şi i-am zis că plec. El a crezut că în concediu, m-a întrebat când mă întorc. I-am explicat că plec în Asia şi nu ştiu când. A crezut că glumesc la început, dar s-a convins până la urmă. Oricum, eu lucram la o firmă de jucării şi mai plecam, mai ales vara, câteva luni, că oricum nu era cine ştie ce activitate.

Cum pregăteşti o astfel de plecare? Studiezi trasee, îţi alegi locurile unde să mergi sau te laşi dus de drum?

Oho, sunt sute de ore de căutat pe net, dar le fac pe parcurs. Când am plecat prima dată am studiat Filipine, care era prima destinaţie.  De exemplu, eram la un moment dat în Thailanda, prin nişte insule în Krabi, super turistică zona, erau vreo 50 de bărci, înghsuială, aveai timp 20 de minute să-ţi faci pozele şi cam atât. Şi mi-am zis că eu nu asta vreau, aşa că am intrat pe Google Earth să văd ce e prin jur. Şi aşa am ajuns la Borneo, mi-a plăcut cum arăta din satelit, pentru că li se vede culoarea, să aibă tucoise-ul ăla frumos, şi m-am apucat să caut cum ajung acolo. Cam aşa se desfăşoară călătoriile. Anul ăsta am avut bilet luat dinainte doar până în India, iar de acolo mi s-au legat nişte zboruri senzaţionale. Am găsit un bilet de vreo 30 de dolari până în Kuala Lumpur, de acolo am găsit până în Jakarta, tot ieftin.

Deci cum arată programul tău anual?

Păi plec prin ianuarie, cel mai târziu februarie, şi mă întorc când se termină banii. Nici nu cheltuiesc mult, anul ăsta am ieşit la o medie de vreo 20 de dolari pe zi. Iar în restul timpului muncesc şi strâng bani. Muncesc tot în vânzări, dar nu mă mai angajez, pentru că nu te ţine nimeni cu un astfel de program, aşa că fac vânzări online, mi-e mai simplu.

 

E vreo experienţă pe care ai avut-o şi care se evidenţiază, din punctul tău de vedere?

Anul ăsta am fost în una dintre cele mai hardcore aventuri de până acum, am fost în Papua Noua Guinee şi am urcat pe munte, prin jungla plină de triburi, care mai erau şi în război între ele, era zona înroşită pe hartă. Plus red zone de malarie, iar eu nu-mi luasem pastile, nu făcusem vaccin şi ce mai trebuie pregătit pentru cazuri d-astea. De fapt, ca să fiu sincer, dar nu recomand altora, nici asigurare de călătorie n-am. M-am gândit să iau pastilele pentru malarie, dar erau vreo 150 de euro şi m-am gândit că dacă tot urc, poate la altitudine sunt mai puţini ţânţari. Aşa că mi-am luat cinci creme de ţânţari şi îmi dădeam de făceam duş în ele, practic.

Am întâlnit acum doi ani o tipă în Cambodgia, care fusese acolo şi mi-a arătat poze, dar ea fusese cu tur organizat. Mi s-a părut foarte mişto ideea, am vrut şi anul trecut, dar nu s-au legat zborurile şi nici nu cred că eram pregătit. Triburile astea de acolo sunt printre ultimele descoperite, undeva pe la 1940. E şi greu să-i reperezi, pentru că e numai junglă, ei au colibe din stuf şi frunze, abia le distingi când deja eşti aproape de sat.

A fost, într-adevăr, foarte mişto, dar şi greu. Am mers 75 de kilometri în cinci zile, am făcut un circuit, m-am dus printr-o vale şi m-am întors pe altă parte. În fiecare noapte dormeam în alt sat. Bine, e mult spus sat, sunt nişte cătune de câteva case unde sta câte o familie extinsă. Toată comunicarea se face prin semne, îţi dai seama. Le dădeam orez, ţigări, am mai luat nişte dulciuri pentru copii şi mai mult de bun simţ le mai dădeam şi nişte rupii, dar foarte puţin, oricum pentru ei nu prea au valoare. Ei mănâncă seminţe, fructe şi cartofi dulci. Cartofii ăia sunt baza, dar sunt groaznic de dulci, îi mănânci şi simţi că mănânci direct carii. Oricum, e din ce în ce mai interesant pe măsură ce te afunzi în junglă. Primii cu care m-am întâlnit erau un puşti de vreo 20 de ani şi cu două femei. El avea arc şi îmi tot făcea un semn cu degetul la gât, dar nu genul ăla agresiv, nu înţelegeam ce vrea, iar ele culegeau fructe. Am înţeles mai târziu, voia să-mi spună că triburile din zonă se cam războiau. Am mers cu ei o bucată de drum, că aveam drum comun. La un moment dat ne-am întâlnit cu unii, mulţi, cu suliţe, dar se cunoşteau cu băiatul meu, aşa că am fost destul de liniştit. Plus că aveam la mine nişte curmale, pe care le-au apreciat, mi-am făcut prieteni (râde).

Băiatul ăsta îmi făcea nişte semne din care am înţeles că ar fi ok să dorm la ei, dar la un moment dat el s-a dus în dreapta. Mi-a arătat pe unde e casa lui, era la mama naibii, peste o vale, aşa că am mers mai departe cu femeile, care aveau cătunul la vreo jumătate de oră.

Ţi-a fost frică atât cât ai mers prin junglă sau cât ai stat cu băştinaşii?

Nu prea, deşi, cum ţi-am zis, era şi zonă de conflict. Se atacă, îşi dau foc la case, mereu au la ei arcuri sau suliţe, dar cu noi n-au treabă, ei între ei au ceva de împărţit. Ei cred că şi simt unele lucruri, aşa involuaţi cum îi vedem noi. Când îi întâlneşti, te salută apucându-te de antebraţ şi te ţin aşa câteva secunde în care se uită fix la tine, te studiază. După care îţi dau drumul şi zâmbesc larg, se vede că se bucură cumva. Au şi capul mare şi un râs foarte haios. Unele femei îmi arătau sânii, dar nu am înţeles de ce şi nici nu am încercat, mai bine să nu ştiu. Multe femei au degete tăiate la mână, asta m-a interesat să aflu de ce. Am înţeles de la o bătrână: de fiecare dată când pierd pe cineva drag, copil sau soţ, îşi taie un deget. Şi-l leagă cu o funie, ca să întrerupă fluxul sângelui, şi şi-l retează cu un fel de daltă din piatră. Din câte am înţeles, până prin anii ‘80 au fost canibali. Mai sunt şi acum unii, dar trebuie să te afunzi mult mai mult în junglă şi nu merge decât cu ghid, altfel… Oamenii trăiesc în case făcute la 20 de metri în copaci. Nu am ajuns până acolo.

 

Ce alte locuri spectaculoase ai mai vizitat?

Senzaţional mi s-a părut Iranul, în primul rând pentru oameni. Din Papua am mers în insulele Raja Ampat, care e unul dintre cele mai bune, dacă nu cel mai bun loc pentru scufundări din lume. Acolo găseşti undeva la 80% din biodiversitatea marină existentă. Este rezervaţie, aşa că se plăteste intrarea şi e destul de scump, dar merită. Oricum, e ieftin în rest. O colibă de bârne exact pe plajă, cu trei mese pe zi, e 20 de dolari. În Borneo mi-a plăcut foarte mult, am stat şi acolo într-un sat de băştinaşi. Am fost şi în Himalaya, pe Kala Pattar, de 5700 de metri. Toate locurile au ceva special, mai ales că din fiecare rămâi cu o poveste sau cu ceva care te impresionează.

Ai simţit vreodată că viaţa îţi e în pericol?

Din partea oamenilor nu, deşi în India sunt mai agresivi hoţii şi nici măcar nu se ascund, dar am avut doar câteva incidente mărunte. Dar tot în India, în junglă, în cea mai ploioasă zonă a planetei, m-a prins o furtună pe un platou. Mai eram cu un neamţ, plecaserăm împreună o bucată de drum. A început furtuna atât de rapid încât nu am avut cinci minute să ne adăpostim înapoi în junglă, aşa că ne-am băgat sub o stâncă şi la un moment dat am simţit o furnicătură puternică în umăr. Fulgerase exact deasupra noastră şi s-a format un arc electric, care s-a descărcat şi prin umărul meu.

Odată adoptat stilul ăsta de viaţă, crezi că te mai poţi opri? Sau, mai bine zis, vrei să te opreşti, să te întorci în România şi să mai pleci doar în vacanţă?

Deocamdată, nu. Probabil că la un moment dat, da, o să mă liniştesc. Deja mă simt mult mai liniştit, în sensul de relaxat, mă văd altfel decât eram acum câtiva ani. Dar ăştia poate sunt cei mai importanţi ani ai mei, nu vreau să-i pierd. Nu ştie nimeni când îi vine timpul, măcar să iau ceva cu mine.

5 recommended
comments icon 0 comments
99 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Horia Matei, consultant marketing şi preşedinte LFC România: „La fani, la oameni în general, nu se gândeşte nimeni, totul vine din dezinteres combinat cu ignoranţă”

-

Horia este unul din oamenii care nu renunţă la visurile sale şi care consideră că pasiunea trebuie urmată, oricare ar fi ea şi oricât de greu ar fi drumul. În cazul său, pasiunea este clubul Liverpool, dar povestea sa este despre mult mai mult. Este despre per... Mai mult »