Românul care a străbătut Siberia înghețată pe o motocicletă veche, cu ataș: „Dârdâiam de frig și stăteam cu orele în sacul de dormit!”

- - 17- 238 vizualizari

Alexandru Agatinei are 29 de ani și în viața de zi cu zi se ocupă cu diverse proiecte comunitare și supervizează start-upuri din întreaga țară. În această primăvară, tânărul a avut parte de aventura vieții sale. Împreună cu Vlad Grigore, un aventurier român experimentat, Alexandru a traversat zonele înghețate din Siberia pe o motocicletă cu ataș Ural, fabricată în anul 1989.

Aventura extremă a avut loc în cadrul competiției caritabile „The Ice Run”, una care separă „băieții de bărbați”, așa cum este ea prezentată pe site-ul oficial. Timp de două săptămâni, cei doi români au străbătut mii de kilometri de gheață pe Lacul Baikal, au înfruntat temperaturi de -35 de grade și au colecționat amintiri cât pentru o viață.

„Ne-am expus la condiții pe care nu le mai întâlniserăm niciodată. A fost genul de aventură care mi-a arătat cât de departe pot să merg”, rememorează Alexandru Agatinei, care mai spune că expediția din Siberia l-a ajutat să își reprioritizeze activitățile și să iasă dintr-o zonă confortabilă de egoism în care se complăcuse multă vreme.

Cum ți-a venit ideea să participi la „The Ice Run”?
„Da”-ul mi l-am spus cu câteva luni înainte de începerea aventurii, în noiembrie 2017. Atunci eram la Piatra Neamț, unde mă mutasem temporar din București, ca să lucrez într-un proiect suport pentru start-upuri în toată regiunea Moldovei. Imediat cum mi-am dat seama că „The Ice Run” e o provocare numai bună pentru mine, i-am zis lui Vlad Grigore. El era deja un „veteran” al experiențelor de genul ăsta. Câteva luni mai târziu, pe la jumătatea lui martie 2018, eram deja la multe grade Celsius cu minus, într-o Siberie pustie și înghețată.

În ce a constat pregătirea pentru această aventură?
Din momentul în care am zis că facem nebunia asta, amândoi am fost conștienți că trebuie să investim multă energie. Asta a însemnat timp pentru organizare și bani ca să ne cumpărăm echipament și tot ce-am cărat cu noi în Siberia. Majoritatea costurilor le-am acoperit din banii noștri, dar până spre începutul expediției am atras atenția câtorva parteneri foarte faini.

În perioada rece pe care am prins-o în țară, ne-am îmbrăcat cât mai subțire posibil și am stat afară, în frig, cât mai mult timp. În apartamentul meu din Piatra Neamț am oprit căldura complet și am ținut non-stop deschise geamurile. A fost o modalitate bună să scad cheltuielile la gaz și să am constant aer proaspăt, de munte, dar nu recomand asta neapărat. În rest, am făcut multe dușuri reci și mai ales șocuri termice. Adică făceam duș cu apă foarte fierbinte, apoi foarte rece.

Pe tot parcursul aventurii, fiecare echipă trebuia să se descurce cu cazarea. Voi unde ați dormit?
Într-o seară am dormit în niște cabane, foarte aproape de țărm. Altădată, într-o noapte când am ajuns aproape de punctul nordic maxim al traseului, am dormit pe podea, într-o casă foarte veche a unui localnic din satul în care am ieșit de pe lac. În rest, încă din prima seară și până în ultima, ne-am odihnit în sacii noștri de dormit, în cortul amplasat pe gheața lacului Baikal. Făceam focul pe gheața lacului și rămânea aprins până noaptea târziu. Era un peisaj aparte să vezi focul de tabără chiar pe gheață, iar lângă el corturile și motocicletele.

Care a fost viteza medie cu care ați înaintat?
A fost prima oară când am mers pe motocicleta cu ataș. Cu o lună și jumătate înainte de plecare, ne urcaserăm pe una și o mutaserăm câțiva metri. Așa că a fost ceva nou pentru amândoi. Viteza medie a fost în jur de 30-40 de kilometri pe oră. Din sud până la jumătatea lacului am avut viteză ceva mai mare, dar apoi, înspre nord, am dat de zăpadă de intra jumătate de roată în ea, așa că am încetinit foarte mult. În primele zile făceam circa o sută de kilometri, după care abia reușeam să parcurgem cincizeci.

La un moment dat, ne-am ținut după un rus care lucra în echipa de organizare a aventurii. Era într-o noapte, iar el mergea cu aproximativ 80 de kilometri pe oră. Nu înțelegeam cum poate să se deplaseze atât de repede, în timp ce noi eram înghețați și abia ne simțeam picioarele.

Cum v-ați descurcat cu temperaturile scăzute?
Greu. Media temperaturilor a fost de -20 de grade Celsius. În timpul zilei era mai suportabil, în plus ne încălzeam și datorită echipamentului stufos. Seara, ca să treci peste temperaturile alea extreme, trebuia să stai în sacul de dormit. Culmea, cât mai dezbrăcat, dacă nu chiar gol. Dura și câteva ore să te încălzești și să-ți revii. În timpul zilei transpirai mult, dar nu apucai să te usuci că soarele dispărea între munți și venea frigul peste tine. Ideal ar fi fost să campăm înainte să se întunece, dar nu prea ne-a ieșit planul ăsta, pentru că ne doream să parcurgem cât mai mult din traseu. Când în sfârșit campam, începeam să dârdâim și ajungeam să petrecem ore bune în sacul de dormit ca să ne echilibrăm temperatura corpului.

Ce ați mâncat în această perioadă?
Eu nu mănânc carne de trei ani, iar asta a fost poate cea mai mare provocare în timpul călătoriei în Rusia. Când le spuneam localnicilor că nu mănânc carne, reacția aproape automată era „Ahaaa, dar mănânci pui!”. Cumva, carnea de pui nu se pune la ruși… Până să intrăm efectiv pe traseu, ne-am cazat la un hotel din Irkutsk, unde a fost OK. Partea „distractivă” a început din prima zi a expediției propriu-zise, când n-am găsit niciun magazin deschis într-o mică localitate de lângă lac. Aveam la noi două pachețele de la hotel, care înghețaseră deja. Așa am aflat cât de gustoase sunt merele înghețate, deși nu-mi doream asta.

Care a fost cel mai mare obstacol din toată călătoria?
Acela că a trebuit efectiv să ne construim propriul traseu. Ai un punct de plecare și un punct de sosire, unde fiecare ajunge cum vrea și cum poate. A trebuit să ocolim punctele periculoase, unde se formaseră crevase sau chiar bariere de gheață, din cauza trecerii bruște de la temperaturi relativ stabile ziua la unele foarte scăzute în timpul nopții. Dar nu am renunțat și așa am descoperit lucruri noi, de la un kilometru străbătut la altul.

Cum ți s-a părut Siberia? Ce ți-a plăcut, ce nu?
În ochii mei, tot ce am văzut în acea zonă a Rusiei mi-a semănat teribil de mult cu România de acum 15-20 de ani. Localitățile mici pe care le-am întâlnit erau dezolante. Am ieșit de pe lac de trei ori, ca să alimentăm la benzinării. Drumurile bune, asfaltate, însă orășelele sau comunele foarte slab dezvoltate. Chiar și orașele mari, precum Irkutsk, trăiesc o dezvoltare haotică, adică există zone sărace și altele de lux. Discrepanța e uriașă. Ca o comparație însă, Moscova e o metropolă cum nu mai văzusem până atunci. Acolo totul e copleșitor, construcțiile sunt imense și impunătoare, iar curățenia și ordinea aproape de speriat.


Cum ai fost privit, ca român, de către localnicii întâlniți pe drumuri?
Rușii sunt primitori și de cele mai multe ori mă înțelegeam cu ei doar prin semne. La finalul expediției, din Irkutsk și până la Moscova am mers cu trenul trans-siberian. În cele patru nopți și patru zile petrecute acolo, tot limbajul semnelor m-a salvat să-mi iau mâncare și băutură, pentru că eu nu știam o boabă de rusă, iar ei nu înțelegeau altă limbă.

În rest, pe traseu n-am întâlnit foarte mulți oameni. La un moment dat, ne-am întâlnit cu niște francezi. Erau într-o mașină de teren, aflată în fața noastră, iar o bucată de drum ne-a ajutat să ne deplasăm pe gheață în direcția potrivită. Apoi, am dat de o barieră de gheață și împreună cu ei am creat o breșă, cât să treacă și motocicleta noastră, și mașina lor de teren. Mai vedeai ceva turiști. Fie grupuri de genul ăsta, de regulă în mașini de teren și însoțite de un ghid localnic, care știa locurile, fie persoane singure care făceau schi fond pe gheață.

Știu că fiecare dintre cele 15 echipe de la „The Ice Run” a sprijinit o cauză umanitară. Povestește-mi despre a voastră.
Da, „The Ice Run” nu e o competiție clasică, în care contează cine ajunge primul. Mai mult, încurajează impactul social pe care fiecare dintre noi îl poate aduce și provoacă echipajele să se întreacă în strângerea de fonduri pentru cauze caritabile. Astfel, cauza internațională a acestei aventuri e „Cool Earth”, organizație care contribuie la stoparea despăduririlor din zonele tropicale. Din 2013 și până azi s-au strâns peste un milion de lire, de la 14 mii de participanți din 14 țări.

Complementar, noi am vrut ca prin aventura asta să atragem atenția și sprijinul către un ONG local, din Piatra Neamț: Comunitatea Noastră. E o asociație care se implică la nivelul comunității locale și poate fi replicată în orice loc din țară unde este esențială reînvierea spiritului de apartenență și contribuție la dezvoltare.


Cum te-a schimbat expediția asta?
Am decis cu mulți ani înainte să mă implic în proiecte care să-i ajute pe alții. Odată cu aventura din Siberia, mi-am dat seama că am neglijat anumite aspecte din viața mea. Mă refer la oamenii dragi, familie și prieteni. Deși știam că nu fac bine, mă complăceam în această situație. Acum mi s-a schimbat perspectiva de priorități și valori. În plus, am primit cumva reconfirmarea că cea mai mare satisfacție vine din a face lucruri care să-i inspire și pe alții.

Ce urmează pentru tine din punct de vedere al aventurilor extreme? Mai ai în plan și alte călătorii?
În Siberia m-am împrietenit cu tot felul de aventurieri din diverse țări. Înainte de asta, vorbeam oricum cu colegul meu, Vlad, despre o aventură din Marea Britanie până în Mongolia, într-o mașină veche și gata-gata să se strice. Am vrut s-o facem, dar până la urmă am ales „The Ice Run”. Însă următoarea noastră călătoria aceasta va fi. Nu știu exact când, pentru că până la începutul anului viitor sunt prins cu proiecte profesionale. Dar spiritul meu de explorare rămâne deschis, mai ales că azi întâlnești oportunități la tot pasul.

17 recommended
comments icon 0 comments
238 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Ionut Axinescu


Bookmark?Remove?

Bogdan Bocșe, tânărul care a creat prima aplicație românească de recunoaștere facială: „Secretul în business? Să spui ce vei face, să faci ce ai spus și să spui ce ai făcut!”

-

Absolvent al Politehnicii din București și IT-ist de meserie, Bogdan Bocșe este co-fondator al produsului Visage Cloud, primul soft de recunoaștere facială 100% românesc. „Visage Cloud este o soluție de computer vision care permite atât identificarea la distan... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Octavian Ganea, doctorand în cercetare la Zurich și fost stagiar la Google: „Aș vrea să revin în țară și să schimb în bine măcar o mică parte de Românie!”

-

Fost olimpic național la matematică în timpul liceului, Octavian Ganea a decis să își continue studiile universitare în țară, cu toate că majoritatea colegilor săi aplicau la facultăți din vest sau din Statele Unite. „Săritura într-o barcă nouă mă speria puțin... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Andra Țărnea, ofițer de presă la Parlamentul European: „Sper ca România anului 2028 să fie țara în care ambițiile individuale se vor traduce în curaj colectiv!”

-

După ce a absolvit liceul în România, Andra Țărnea și-a continuat studiile în Belgia. S-a specializat acolo în științe politice și comunicare, după care a urmat un master în studii europene. „Am crescut, timp de cinci ani, alături de colegi și profesori din to... Mai mult »