Mihai Nenciu poate fi considerat un sportiv desăvârșit: este parașutist, scafandru, alpinist și alergător de cursă lungă. Când era copil și citea despre cei care navigau în jurul Pământului, constănțeanul în vârstă de 38 de ani visa să cucerească înălțimile amețitoare ale acestei lumi doar cu o frânghie legată de brâu. Ar fi vrut să ajungă și el în locuri neumblate și nedescoperite încă, așa cum făceau eroii copilăriei sale.

Timpul a trecut, însă Mihai nu a renunțat niciun moment la visul său. Așa a apărut proiectul inedit „7 Summits”, demarat în 2017. Împreună cu prietenul și colegul său de expediții, Nicolae Rotaru, Mihai și-a propus să ducă tricolorul românesc pe cele mai înalte vârfuri din toate cele șapte continente. Un obiectiv nebunesc la prima vedere, însă pe care cei doi constănțeni sunt hotărâți să-l îndeplinească. Pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit, sunt gata să treacă peste orice obstacol și să-și depășească limitele

Deviza lor? „Șapte continente, șapte vârfuri, o singură echipă!”. Speră că prin voința, curajul și ambiția lor vor inspira și alți români să-și propună scopuri mărețe. Atât la figurat, cât și – de ce nu? – la propriu.

Cum s-a născut ideea aventurii „7 Summits?”
La început a fost un vis, acela de a ajunge cu tricolorul românesc pe cel mai înalt vârf din Europa. Uneori însă, un vis deschide poarta spre un vis și mai mare. Așa că ne-am gândit să ne „luăm la trântă” cu cel mai înalt vârf al fiecărui continent, pornind de aici, de la malul mării. Am început acest proiect pentru a demonstra că niște oameni absolut normali pot face performanță atâta vreme cât depun efort și pasiune.

Să reziști la efort psihic și fizic la mare altitudine, să te acomodezi, să găsești puterea de a continua, chiar și atunci când ești la capătul puterilor; cred că toate astea pot reprezenta modele pentru orice român. Acesta e și mesajul pe care vrem să îl transmitem. Oricare dintre noi, indiferent de statutul social, poate să evolueze, să se autodepășească și să ajungă sus. Cred într-o Românie a oamenilor care încearcă și care progresează.

Cine este „camaradul” tău de expediție și cum v-ați antrenat pentru a reuși ce v-ați propus?
Nicolae Rotaru nu e doar un sportiv de elită, ci și un om cu totul deosebit. Pe lângă pasiunea lui mistuitoare pentru munte și alpinism, a fost campion național și balcanic la culturism, precum și campion național de Strong Man. Spre deosebire de mine, care vin din zona sporturilor extreme, el are experiență de 25 de ani în atletica grea și o condiție fizică excepțională.

Pregătirea pentru o astfel de provocare înseamnă de fapt un mod de viață sportiv. Pentru munte, te antrenează cel mai bine muntele. Așadar, când nu alergăm, pedalăm sau înotăm. Când nu suntem la sală, suntem plecați pe munte. Eu alerg în jur de o sută de kilometri pe săptămână, din care o zi e dedicată exclusiv alergării montane pe distanțe lungi și diferențe semnificative de nivel. Nu prea am zile libere, prefer odihna activă.

Ați fost în „teste” în tabăra Everest înainte de a porni aventura propriu-zisă. Cum v-a ajutat Himalaya în demersul vostru?
Acolo ne-am verificat echipamentele, urcând până în tabăra de bază de pe Everest și escaladând vârfurile Kala Pattar (5640 de metri), Chukkung Ri (5550 de metri) și Nangkar Tshang (5616 de metri). Am traversat trei dintre pasurile montane aflate la cea mai mare altitudine din lume, am petrecut două săptămâni la o înălțime medie de cinci mii de metri, am parcurs un traseu de peste 250 de kilometri, cu peisaje fabuloase, și am observat cum reacționează organismele noastre fără oxigen.

Totodată, a fost și o probă de anduranță sportivă, pentru că am făcut în 14 zile un traseu care în mod obișnuit necesită 22. Mi-aduc aminte că după aproape două săptămâni, timp în care nu am avut ocazia să ne dezechipăm sau spălăm, am dat de un lac glaciar. Deși fulguia, ne-am scos tot echipamentul și am sărit în apa rece ca gheața. A fost ca o izbăvire și un botez.

La întoarcerea acasă, din cauza condițiilor meteo nefavorabile, era să pierdem zborul de legătură cu România, blocați pe aeroportul din Lukla, Nepal. Aveam la dispoziție elicopterul, care însă costa enorm și nu aveam suma necesară. Puteam să mergem șase zile prin munți, până la cea mai apropiată șosea, de unde să luăm autobuzul spre capitala Kathmandu. I-am sugerat lui Nicu să alergăm și să ajungem în două zile, cu condiția să lăsăm acolo o mare parte din echipament. Noroc că, în ultima clipă, vremea s-a îmbunătățit și am reușit până la urmă să decolăm.

Cum a fost escaladarea pe Elbrus, cel mai înalt vârf din Europa, prima dintre cele șapte expediții?
Într-adevăr, în septembrie anul trecut, cu încrederea la cote înalte și moralul ridicat, am plecat să cucerim Elbrus, cel mai înalt vârf din Rusia și din Europa. Am ales septembrie din considerente financiare, fiind o lună mai puțin potrivită unei ascensiuni la o astfel de altitudine. Am avut emoții chiar cu o zi înainte plecării spre Rusia, când ambasada României ne-a informat că în zona sitului expediționar au avut loc ploi care au distrus o mare parte din infrastructura rutieră, provocând imense pagube materiale și umane. Ni s-a sugerat să amânăm călătoria, dar am decis să mergem indiferent de riscuri.

Am ajuns cu bine în Terskol, o mică localitate de la poalele Elbrusului, în regiunea Kabardino-Balkaria. Cu bugetul limitat, am avut doar o zi la dispoziție să forțăm escaladarea vârfului. Până cu două-trei ore înainte să începem efectiv urcarea, cerul era acoperit de nori grei și amenințători de furtună, dar apoi s-a făcut miraculos senin. Parcă Elbrusul ne-a dat voie să-l atingem. Am urcat în condiții rusești autentice, vânt tăios cu viteze de până la 70 de kilometri pe oră și temperaturi de -20 de grade Celsius. Pe 12 septembrie 2017, la ora 11:27, am pus tricolorul pe primul vârf din cadrul proiectului nostru. Deși cantitatea de oxigen era undeva sub 46%, țin minte că nu mă săturam să admir priveliștea incredibilă.

A urmat expediția pe Uhuru, cel mai înalt vârf din Africa.
O ascensiune pe Kilimanjaro e ca o călătorie de la Ecuator la Polul Nord. Ilustrează toate zonele climatice de pe Glob, de la vara ecuatorială la iarna polară. Am mers în decembrie anul trecut și am ales o rută dificilă, diferită de cea clasică, dar care ne-a oferit o mai bună aclimatizare, plus niște peisaje fabuloase. Ascensiunea a fost mai grea decât ne-am așteptat, dar am și trăit senzații unice.

Am fost surprinși de vreme, pentru că nu credeam că-n Africa plouă atât de mult și e așa de frig. Zilnic, aveam parte de numai o oră-două de soare, apoi vânt, ceață, frig și invariabil ploaie. Cortul ne era singurul refugiu. Aveam apă în bocanci, în haine, până și telefoanele deveniseră inutilizabile, deși le purtam în huse speciale, băgate-n haine.

Cum a decurs ascensiunea?
Am plecat foarte devreme spre vârf, în jur de 12 AM, tocmai pentru a scăpa de umezeală și frig. Dar am dat peste temperaturi și mai scăzute. Cu cât urcam, vântul ne biciuia și mai tare. „Încă un pas. Încă un pas”, așa ne ziceam. La 4:27 am ajuns sus și-am pus tricolorul românesc pe acoperișul Africii. Numărul doi, bifat! Euforia s-a mai diminuat când ne-am dat seama că am ajuns cam devreme și trebuie să așteptăm aproape două ore, la 5895 de metri, ca să răsară soarele și să imortalizăm momentul prin poze. Am început să cântăm colinde din toți rărunchii, ca să nu murim de frig. Ne-am sincronizat mental cu sărbătorile noastre de acasă.

Ați interacționat cu localnicii din Africa?
Da. Tanzanienii sunt cel mai cordial, prietenos și primitor popor din câte am văzut până acum. Și am călătorit mult… Românii sunt singurii europeni care nu au nevoie de viză ca să intre în Tanzania. Nu am văzut vreun tanzanian, fie el Masai sau simplu localnic, care să țipe, să se enerveze, să fie agitat sau stresat. Au o expresie care definește acea stare de „pole-pole”, adică încet-încet, sau echilibrat. Fiecare conversație se încheie invariabil cu un „Hakuna Matata”, în traducere aproximativă „viață fără griji”. În plus, au un respect fantastic pentru tot ce înseamnă mediu înconjurător, faună și floră. Nu am văzut pe cineva să arunce ceva pe jos sau să polueze natura în vreun fel.

În ce măsură te ajută experiența ta de ultramaratonist pe munte?
Din punctul meu de vedere, ultramaratonul e cel mai dur și solicitant sport din lume. E o mașinărie perfectă de tocat caractere și scoate la iveală adevărata victorie, cea pe care nu credeam în totalitate că o putem avea, în ciuda pregătirii și a voinței. Ultramaratonul m-a disciplinat, m-a învățat că limitele proprii sunt mult mai departe decât îmi imaginam. Totodată, mi-a asigurat o bază fizică solidă pentru alpinism și efort la înălțime. M-a făcut să-mi ascult mai atent organismul, m-a învățat că uneori mintea se joacă cu voința mea de a continua. Tot ce trebuie să faci e să nu cedezi tentației de a te opri. Eliberarea vine odată ce ai depășit limitele auto-impuse, iar sentimentul de satisfacție e de nedescris. Asta face ca acest sport să fie adictiv.

Știu că v-ați propus să escaladați toate cele șapte vârfuri fără oxigen.
Da, încercăm să facem doar ascensiuni într-un stil pur alpin. Riscul e ca, la mii de metri altitudine, sângele să nu mai circule așa bine în extremitățile corpului, ceea ce crește probabilitatea degerăturilor. De asemenea, poți intra într-o stare de hipoxie, care să te facă să iei cele mai iraționale decizii. E un efort teribil, gândește-te că sub 3% dintre cei ajunși la vârf reușesc să urce fără oxigen. Fiecare pas e un chin și o provocare.

Ascensiunile voastre au și o latură umanitară. Despre ce e vorba?
Sprijinim fundația „Există Speranță”, care se ocupă de copiii afectați de sindromul Dravet, o formă rară și incurabilă de epilepsie. Din cauza lipsei de informații și fonduri pentru testări, această boală e mult subdiagnosticată. Plec de la ideea că ce facem pentru noi dispare odată cu noi, dar ce facem pentru ceilalți va trăi pentru totdeauna. Dorim să punem sportul în slujba celor care au cu adevărat nevoie și să tragem un semnal de alarmă în privința acestei maladii incurabile.

Care e strictul necesar pe care îl iei cu tine pe munte și ce mănânci cât ești acolo?
Bagajul meu montan e întotdeauna cât mai ușor posibil. Mereu am în minte întrebarea „La ce aș putea să renunț?”. Pentru că fiecare gram îl voi simți cât un kilogram acolo, la altitudine. În mod normal, rucsacul meu de expediție nu depășește 23 de kilograme. Lingura se transformă și în furculiță, și în cuțit. De la o baterie externă încarc telefonul, ceasul, camera foto, lampa frontală. Am însă mereu cu mine tricolorul, un pix, un carnețel pe post de jurnal și o iconiță.

Alimentele cântăresc cel mai mult, dar scap de greutatea lor pe parcurs. Mâncarea e cât se poate normală, calculată să ne asigure minimul caloric necesar pentru condiții de efort. Cea mai mare parte e conservată sau liofizată. Trebuie spus că odată cu altitudinea, dispare și apetitul, așa că de multe ori ne forțăm să mâncăm, deși nu avem poftă.

Ați reușit să atrageți sponsori pentru cauza voastră?
E un subiect delicat. Cred că cel mai greu munte de urcat este acela format din acte, cereri de sponsorizare și hârtii. Proiectul acesta e susținut de Turkish Airlines, JT Air, MAE, Aqua Magic Mamaia, Eurovial, Gazeta Sporturilor, Decathlon România, Hervis România, Exclusiv Auto, Pro Nutrition, Weider România și nu numai.

În luna mai, când am fost numiți ambasadori onorifici ai litoralului românesc și ai stațiunii Mamaia, am discutat cu reprezentanții Turkish Airlines, aflați întâmplător la masa noastră. S-au arătat încântați de ce facem, totodată și uimiți că nu suntem mai mult susținuți de autoritățile din România. Din acel moment, ne-au sprijinit și am primit undă verde pentru orice bilet, către orice destinație din lume operată de compania lor. Stau și mă întreb, când vreodată reprezentanții TAROM ar fi făcut dezinteresat așa ceva pentru niște alpiniști turci?!

Ce urmează pentru „7 Summits”?
Ne pregătim pentru etapa din America de Sud – Aconcagua, de 6962 de metri. Vom pleca în Argentina pe 2 ianuarie 2019 și vom sta acolo circa o lună de zile. Ca antrenament, avem planificate mai multe ascensiuni până atunci. Săptămâna viitoare plecăm spre Grossglockner, cel mai înalt vârf al Austriei, și Mont Blanc, cel mai înalt al Europei continentale și al Franței. Apoi, eu voi participa la un ultramaraton montan în Turcia, pe o distanță de aproximativ 115 kilometri, etapă mondială din circuitul Ultra World Trail Tour. După care ne vom întoarce în Făgăraș, Bucegi și Piatra Craiului, pentru a ne continua antrenamentele. În noiembrie, încercăm să ajungem iar în Himalaya, pentru a escalada Imja Tse, de 6189 de metri, chiar în ziua centenarului României. Totodată, în 2019 avem în plan și escaladarea celui mai înalt vârf din Oceania, Puncak Jaya, de 4884 de metri, cel mai dificil vârf – în termeni de tehnicitate – din cadrul proiectului „7 Summits”.

Ce te motivează să duci la capăt acest proiect?
Eu și Nicu vrem să demonstrăm prin puterea exemplului că și orașul nostru are oameni hotărâți, care fac performanță și duc numele României pe cele mai înalte culmi ale planetei. Într-o societate românească a anului 2018 văduvită de modele în adevăratul sens al cuvântului, ne-ar plăcea să îi motivăm și pe alții. Nu personal, ci din punct de vedere al efortului făcut în condiții extrem de vitrege. Practicăm un sport pur, în care nu există mize mercantile sau blaturi. Facem totul pentru că avem un vis. A escalada nu e o Golgota, iar o ascensiune e ca însăși viața, unde greutățile coexistă cu bucuriile, precum trandafirul cu ghimpele. Așadar, expediția continuă.