Alice Teodorescu este o tânără pasionată de cultură, identități și, nu în ultimul rând, de animații. A făcut un master de cercetare în studii media la Universitatea din Amesterdam (UVA) și spune că a fost cea mai bună decizie pe care o putea lua. Iubește educația și se implică constant în îmbunătățirea ei prin proiectele sale. Iată, povestea lui Alice, spusă chiar de ea:

Cine ești tu? De unde vii? Care e povestea ta?

Bucureșteancă din a treia generație, cu bunici veniți din toate colțurile țării, om curios și fără stare, povestitor de ocazie, cercetător de culturi și identități, freelancer într-ale comunicării, startup wannabe, lector etc. Port multe pălării și nu am astâmpăr să rămân în una singură, probabil pentru că nu mă opresc din învățat și descoperit. Cam așa începe și evoluează povestea mea, de aia am și ales filologia, cercetarea, studiile vizuale și culturale, comunicarea – încerc să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, din toate perspectivele, fiind conștientă că nu pot ieși din pielea mea de est-european, balcanic, european, femeie etc., dar vrând să trec dincolo de etichete sau un set de ochelari obtuzi. De cele mai multe ori, pentru că oamenii mă știu din zone foarte diferite și cu una-două pălării, îmi place să zic că sunt work in progress.

Ai făcut un master de cercetare la Universitatea din Amsterdam. Cum a fost?

Am făcut un an de master de cercetare în Studii media la UVA, după care a trebuit să mă întorc în țară unde l-am echivalat și am finalizat anul doi la Universitatea din București. Studiul în Amsterdam a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua în acel moment, pentru că mi-a deschis mintea, pentru că am avut profesori super pasionați de ceea ce fac și care ne-au tratat ca pe colegii lor cercetători, pentru că dezbaterile multiculturale te fac să înțelegi cât de mică e, de fapt, felia ta de lume.

A fost o experiență care m-a schimbat puternic, era și prima dată când ieșeam serios din țară, locuiam de una singură la cămin, un soi de maturizare accelerată combinată cu trăirea între lumi și între ”acasă”. E genul de experiență pe care o recomand tuturor, fie că vorbim de un Erasmus sau un exchange în perioada liceului, expunerea asta te face să vezi lucrurile altfel și să te descoperi. Am învățat multe despre mine și ”originile” mele, fie că voiam sau nu.

Iar din perspectivă academică, totul e mult mai axat pe tine, interesele tale de învățare și cercetare, profesorii sunt facilitatori, te respectă, dezbat și învață de la tine, te ajută să crești pe bune și să îți atingi potențialul, cursurile sunt modulare, ai câteva de bază (obligatorii), restul sunt alese de tine, poți lua parte la grupuri informale de cercetare, ai acces la laboratoare pentru experimente psihologice, de exemplu, în funcție de specializare, acces la toate bibliotecile online sau în oraș ș.a.m.d. Acum, trebuie să subliniez faptul că făcând un master de cercetare, eram deja pregătiți pentru mediul academic și un doctorat, așa că atmosfera era pe cât de intensă, pe atât de practică – am avut cursuri gândite de la zero împreună cu noi, am simulat scrierea de proiecte de cercetare, am analizat evenimente media globale într-o ”gașcă” de europeni, americani, chinezi, columbieni (eram vreo 15 oameni în master).

Cum este școala din afară față de cea din România?

Accentul cade mult mai mult pe învățarea autonomă și dezvoltarea gândirii critice, e important să știi să argumentezi o opinie și să înveți să navighezi cantități mari de informație (aveam mult de citit, fiind într-un master de cercetare), respectul e mutual și totul se tratează de la egal la egal – între profesori și colegi deopotrivă. Un exemplu punctual este că le spui tuturor pe numele mic, iar asta nu știrbește absolut deloc profesionalismul sau modul în care te raportezi la școală.

Dacă România este axată încă pe acumularea de informație și antrenarea memoriei, experiența olandeză a fost în spectrul opus. Recunosc că m-a ajutat uneori faptul că știam multe lucruri, putând contextualiza dezbaterile în funcție de epocă / geografia locului etc., dar restul e dezbatere, vorbire în public, atmosfera de colegialitate și standarde foarte ridicate. Am simulat, la un moment dat, în cursul de Classical Texts in Media Studies, o conferință academică și ne-am prezentat un proiect de cercetare, iar ceilalți ne dădeau feedback, puneau întrebări, ne dădeau sugestii despre ce putem face mai bine în cercetarea noastră. A fost genial, iar abilitățile astea mă ajută indiferent de ceea ce fac.

Și încă un lucru important, notele sunt private, focusul fiind pe învățare și dezvoltare personală, nu pe a te compara cu ceilalți. Important e să devii tu din ce în ce mai bun ca cercetător sau profesionist, nu să ai nu știu ce note.

Povestește-mi despre proiectele tale. Ce faci acum?

Dar ce nu fac? După cum spuneam, am multe pălării, așa că îmi împart timpul între ținut cursuri de scriere creativă, blogging și cultură / animație japoneză la Fundația Calea Victoriei, gândit și implementat strategii de comunicare și content pentru antreprenori din cele mai diverse domenii (psihologie, coaching, medicină, tech, târguri de carte, foto etc.), dezvoltat mici proiecte de cercetare în studii culturale, media și fandom, scris recenzii literare pentru Bookblog, dezvoltat zona de comunicare pentru un proiect educațional la care țin foarte mult, alături de Fundația Noi Orizonturi, sau dat o mână de ajutor în campanii sociale precum LikeRom – Agenția Împreună. În plus, am intrat într-o zonă nouă anul ăsta, la granița dintre inovație tehnologică, storytelling și cercetare alături de messBusters.org, un startup tech care are planuri mari.

Spune-mi un proiect care ți-a rămas în minte și în care te-ai implicat cu tot sufletul

E greu să vorbesc despre un singur lucru, pentru că atunci când aleg să intru într-un proiect, mă arunc cu totul, însă ce pot spune e că partea de impact social mă energizează și motivează foarte tare, iar din perspectiva de cercetare, educația e un subiect sensibil pentru mine. Mi se pare că totul începe și se termină cu educația. Am avut ocazia să descopăr abordarea service learning sau învățare prin serviciu în folosul comunității alături de Fundația Noi Orizonturi, cu care colaborez din mai, și mi-am recăpătat încrederea în profesorii altfel pe care îi avem. Am avut și norocul să îi iau la întrebări pe 10 dintre ei și mi-am dat seama că, iată, abordarea asta susține gândire critică, implicare civică, leadership etc., fiind cu adevărat centrată pe copii.

Iar ca noutate, momentan nu pot spune foarte multe, dar la messBusters ne jucăm cu machine learning / AI, pentru a face viața oamenilor un pic mai ușoară – prototipul Zoki crește bine. Sper ca aceste planuri mari să se concretizeze în 2019 și să pot povesti mai multe despre asta atunci. Dar lucrăm cu multă pasiune, iar asta mă entuziasmează și aici, pentru că, la final de zi, tot la impact ne întoarcem.

De unde fascinația ta pentru animații japoneze?

Deși am crescut cu Sailor Moon, nu știam foarte multe despre animația japoneză atunci. Însă odată cu descoperirea lui Miyazaki, prin prietenul meu – cinefilul familiei, am început să explorez subiectul atât ca fan, dar și ca interes de cercetare. Tot Amsterdamul e ”de vină”, pentru că am făcut și o componentă mare de film studies, cred că filmologie s-ar traduce, moment în care am trecut de la analizat SF-uri ca moduri de a ne pregăti pentru viitor la analizat animația japoneză ca mod de a ne reprezenta emoții și identități. A fost dragoste la a doua vedere, dar de durată. Pe scurt, de ce fascinație? Pentru animația în sine pentru că este un mediu mult mai expresiv și care reușește să traducă vizual stări, emoții, relații, iar pentru animația japoneză pentru că nu se ferește de nici un subiect, nuanțează totul în griuri, personajele sunt complexe și evoluează, te lasă cu multe întrebări și te pun să empatizezi și să te gândești la diverse realități.  Bonus – când eram în generală, am făcut karate, iar acum înțeleg mult mai bine modul subtil în care m-au influențat și cât de multe transpar din cultura japoneză în animația japoneză, reușind să își păstreze cumva ”universalitatea”.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Ca să fiu sinceră, timpul liber e un concept relativ pentru mine, dar nu pot sta fără să citesc zilnic, să mă uit la anime-uri, filme și seriale (nu degeaba am făcut, totuși, un doctorat ”în” popular culture) cum prind câteva ore, să mai scriu din când în când și pentru mine, să gătesc, meditez și merg la yoga, tot cum prind timp (încă mă chinui să le transform în obiceiuri, pentru că mă relaxează în ritmul agitat în care îmi duc viața). Încerc să echilibrez timpul ăsta ”pentru mine” cu timpul pentru prieteni și familie. În rest, sar de la unele la altele – îmi place să descopăr cafenele noi prin oraș (e lichidul vieții pentru mine), să încep cursuri pe Coursera sau FutureLearn, ascult muzică mai tot timpul, sunt un soi de foodie, deci descoperit și locuri noi cu mâncare bună sau rețete noi. Am perioade și perioade, când le fac pe unele, când pe altele.

Cum se vede de la tine noua generație? Copiii anilor 2000?

Se vede tare bine. Am avut ocazia să lucrez cu o parte dintre ei la Noaptea Cercetătorilor, într-un proiect conex de cercetare (5 științe la NC) și mi-a plăcut că au zvâc, sunt mult mai implicați în propria educație, la nivel social, au un drive de a face lucruri. Și asta o văd și în cursurile pe care le țin, de câte ori am adolescenți prin preajmă, sunt mult mai deschiși și, în general, nu au o problemă în a-și spune părerea și a-și pune întrebări profunde, a căuta. Însă, nu uit faptul că vorbim de mediul urban și de copii/tineri care aleg să fie în proiectele astea, au susținerea părinților, călătoresc destul de mult etc. Sunt multe discrepanțe dacă mă uit la societatea românească per total, dar cred că fiecare generație își are atuurile, dacă e să o privim așa unitar (deși nu cred neapărat în unitatea asta de măsură). Dar cred că marea provocare pentru tineri acum e să folosească tehnologia ca pe un mijloc deștept de a naviga prin viață, nu ca pe ceva prin care își trăiesc viața, iar aici educația încă are de lucrat. Cred că au un alt mod de a-și lua informația și de a o procesa, dar și că sunt mai preocupați de potențialul lor și al societății în care trăiesc. Eu sunt destul de optimistă, mai ales că de fiecare generație omenirea întâi se plânge, iar apoi o preamărește cu nostalgie, etichetând-o și generalizând foarte mult. Dacă ar fi să mă iau după tot ce se scrie despre mine ca millennial și chiar să mă identific ca atare, ar trebui să renunț.

Ce urmează să faci după încheierea doctoratului?

Doctoratul l-am terminat în 2017, în Științele Comunicării, iar acum manuscrisul rezultat din teză este în curs de publicare. Să sperăm că în 2019 o să fie o carte simpatică și care să-i ajute pe cei ce vor să analizeze comunitatea fanilor anime/manga din România și nu numai. Acum mai public și merg la conferințe academice, când reușesc să îmi fac timp, însă visez la un grant de cercetare la un moment dat. Până atunci, însă, îmi place să ”traduc” cunoașterea din zona academică în cursurile de la FCV și sper să încep curând un canal de eseuri video pe această temă.

Care sunt lucrurile pe care le-ai schimba în România și de ce?

Întrebare complicată – aș schimba multe lucruri, dar o să aleg unul care mi se pare important și care are implicații în toate celelalte: modul în care funcționează educația. Spuneam că e un punct sensibil și dureros pentru mine. Chiar cred că ăsta e răspunsul pentru a ieși din cercurile în care ne tot învârtim. O educație centrată pe gândire critică, moralitate, dezvoltarea spritului civic, lucru în echipă, creativitate, leadership etc., practic pe nevoile copilului ca să fie un adult asumat, care își înțelege drepturile și responsabilitățile în societate, care votează, care se implică și înțelege că nu e singur pe lume, că acțiunile lui îi afectează și pe cei din jur.

Te gândești să pleci din țară? De ce?

Răspunsul cinstit este că da, pentru că mi-e dor de viața din Amsterdam și pentru că mă simt mereu între case, fac comparații fără să vreau și uneori simt nevoia de mediul multicultural în care am trăit cândva. Și nu spun că a fost mai ușor, căci emoțional a fost mai greu, dar satisfacțiile au fost pe măsură. Am fost la un pas de a pleca anul acesta. Nu s-a întâmplat și între timp s-au așezat altfel lucrurile în România, motivându-mă să mai amân plecarea. Habar n-am ce va mai fi anul viitor, îmi place ce fac, vreau să mă implic în continuare în proiecte sociale și știu că, și dacă voi pleca, voi face ceva și din diaspora. Nu cred în uitarea rădăcinilor și nici nu vreau asta vreodată. Însă recunosc că nu mi-e ușor, chiar dacă în bula mea e destul de bine, vreau o schimbare.