Irina Zamfi, activistă: “Anemia civică ar fi cel mai mare rău care s-ar putea petrece acestei țări”

- - 5 vizualizari

 

Care mai e treaba prin ONG-urile din țara noastră? Ne spune Irina Zamfi. Ia să vedem.

Andrei Crăciun

Irina Zamfi, dați-mi voie să vă întreb cum o mai duc îndrăgiții noștri oengiști? Care mai e situația cu sectorul oenge în țara noastră?

Suntem bine, mulțumim pentru întrebare. Pare că fiecare își vede de treabă, unul mai pesimist, altul mai entuziasmat. Minunat e că ei se întâlnesc și discuția pare că se încheie mereu cu „hai, că poate o să fie bine”. Cred că principala calitate a oengiștilor și singurul lucru care ne ține legați cu cartea de muncă de acest sector e speranța că putem face mai binele acela la care visam că vom ajunge în prima zi de voluntariat. E și mai simplu decât acum 14 ani când am intrat eu în sector. Îmi amintesc că, la acea vreme, dacă la un protest apăreau 50 de oameni, era prilej de mare bucurie. Bine, nici domnul Zuck nu era încă bogat și ne anunțam mai pe e-mail, mai pe chatul de Yahoo. Erau vremuri grele, dar na, noi nu știam că vor veni marile proteste pentru Roșia Montană sau împotriva OUG-urilor, totul via like și share. Acum nu doar că e mai simplu din punct de vedere al comunicării, dar forța care animă poporul în lupta binelui este și ea o sursă de entuziasm pentru noi. Suntem mulți aceia care suntem activiști. Și toată lumea știe că activistul, care poate fi funcționar public sau poate contabil la vreo companie de cosmetice sau, cine știe, poate chiar un IT-ist, e acela care prin pancarte și sloganuri poate face ca democrația să nu fie doar în perioade electorale. Ce să mai, se stă în stradă ori de câte ori e nevoie, iar ăsta e aer d-ăla curat pentru oengiști. Altfel, sectorul ONG își vede de proiecte și de binele pe care s-a jurat prin statut că-l apără.

Dumneavoastră unde trudiți, de unde vegheați la bunul mers al democrației noastre originale? Suntem înspre bine? Mai e ceva de făcut? Luminați-ne calea spre a afla.

La ActiveWatch stau și veghez la cele ce țin de administrație publică și libertate de exprimare, la Romanian Angel Appeal încerc să sprijin accesul persoanelor vulnerabile la servicii medicale, iar la OPTAR dau din gură și din taste pentru accesibilizare și mobilitate urbană. Fie că-s voluntar, fie că-s angajat, cred că fiecare dintre aceste trei organizații face lucruri esențiale pentru binele cetății care e țara România. Interlocutorul comun pentru toate aceste locuri e autoritatea publică centrală sau locală. Uneori avem cu cine discuta, alteori stăm la ușile instituției, ferindu-ne de gălețile cu lături care ni se aruncă de pe la etajele superioare. La figurat, desigur. Cu privire la direcția spre care ne îndreptăm, vă mărturisesc că eu mereu am fost convinsă că suntem înspre bine. M-ați prins cu această scurtă incursiune în viața mea într-un moment de adâncă deznădejde. Dar eu sunt convinsă că acum e mult mai bine decât ar fi putut fi dacă noi toți, cetățenii activi, atenți, exigenți eram într-o vacanță de la toate acestea. Anemia civică cred că ar fi cel mai mare rău care s-ar putea petrece acestei țări. Atâta timp cât ne vitaminizăm și rămânem vigilenți aflați de la mine că e înspre bine. Sigur, poate mă veți întreba cum să ne vitaminizăm. Păi să ne uităm la grupurile de inițiativă civică ce-și apără cartierele, la organizațiile non-guvernamentale care dau cu cremă pe călcâiele crăpate persoanele fără locuințe în adăposturi curate. Important e să nu credem vreun moment că cele pe care le facem sunt inutile. A, și musai să ne păstrăm simțul umorului. Eu asta cred despre această zbatere continuă a acestui popor care pare obosit de la atâta va fi bine, dar mai încolo – esențial este să nu uităm să facem glume pe seama celor care ni se petrec. Eu încă mai cred în puterea noastră de a răsturna guverne cu o memă bună. Să ne concentrăm deci!

Dumneavoastră, fiind activistă cu ani de muncă în folosul comunităților ca să spunem așa, v-ați pierdut entuziasmul în a vă implica în treburile cetății? Se pierde spiritul ăsta? Cum e?

Din când în când, oboseala este inevitabilă, căci oameni suntem. Mai stăm un pic, ne tragem sufletul, după care reluăm lucrurile de unde le-am lăsat. Entuziasmul pentru munca în folosul comunității, altfel decât dictată de vreo instanță de judecată, se pierde greu căci, cu timpul, ajunge să te definească. Eu cred că micile pauze sunt foarte bune ca să nu facem, Doamne ferește, ceea ce se cheamă depresie. Fie că sunt multe mititele, fie că sunt puține, dar mai mari, cred că e important să nu facem din activism o obsesie. Că rămânem fără de luciditate. Eu mi-am găsit pauzele mici de la activism predând la Facultatea de Sociologie. Îmi dau dozele necesare de odihnă din întâlnirile cu tinerii țării, de la care aflu despre trupele acum la modă ale căror nume nu le pot reține vreodată sau care îmi explică de ce Facebook va muri din cauza Instagram. Spiritul nu moare singur, el poate fi doar ucis. Deci să avem grijă de el cu mici pauze și, mai ales, cu optimism temperat. În treburile astea, victoriile vin rar și pot părea minore. Să avem răbdare și să avem așteptări mici.

 

Viitorul României – cum îl vedeți dumneavoastră?
Viitorul României nu-l văd în niciun fel. Eu sunt aplecată spre hedonism, iar proiecția este contraintuitivă în această doctrină. Pentru mine, viitorul e cam până la următoarea ședință de Consiliu General. Sigur, este total nesustenabil și nu putem construi așa, tovarăși, poate veți spune citind asta. Dar nu cred că am ajuns în faza de construcție. Țara asta este precum o clădire cu risc seismic grad 1 – înainte de a o consolida, trebuie să o punem în siguranță. Nu îmi pare că suntem la faza de consolidare. Încă nu am încredere că partidele care există acum s-au apucat de lucru, încă mi se pare că discutăm despre avarii și urgențe. Când vom ieși din faza asta poate voi putea discuta despre viitor.

Rămâneți în țara noastră până la, mă iertați, adânci bătrâneți? Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.

Nu cred că voi pleca definitiv. Uneori am senzația că nu voi pleca nici pentru perioade mai lungi. Nu are legătură cu patriotismul sau cu vreo presupusă misiune mesianică pe care aș avea-o aici. Uneori cred că e lene, alteori lipsă de curaj, comoditate. Toate acele lucruri ce decurg din hedonism. Cert e că aici am oameni de care sunt dependentă, am locuri de muncă pe care le ador, am un microunivers care a crescut armonios în jurul meu. Povețe pentru tineri alta decât usesunscreen nu am. Mi se pare că acolo e îngrămădită toată înțelepciunea de care eu aș fi avut nevoie la vârstă mai fragedă decât aceasta la care mă aflu acum. Sigur, și capacitatea de a înțelege metafora din acest îndemn.

 

CITAT
Entuziasmul pentru munca în folosul comunității, altfel decât dictată de vreo instanță de judecată, se pierde greu căci, cu timpul, ajunge să te definească.

IRINA ZAMFI, ACTIVISTĂ

comments icon 0 comments
5 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Lorena Zăbrăuțanu, actriță și regizoare:”Peste tot e valabil sistemul pilelor dar cred că noi suntem maeștri la așa ceva, adică o facem cu nesimțire, cu sfidare”

-

Lorena a făcut șase ani la UNATC și a mai studiat doi ani și la Paris. S-a întors în România și a cunoscut greutățile vieții artiștilor independenți. Va rămâne, o vom pierde? Iată. Andrei Crăciun Drum. Lorena Zăbrăuțanu, actriță întâi de toate. De unde vine Lo... Mai mult »