Valentina are doar 18 ani, este încă elevă, dar deja a publicat un volum – Boris (Herg Benet, 2018) – pe placul tinerilor cititori. Cartea este – spune tânăra scriitoare – “atât o satiră, cât şi o oglindire a actualei societăţi româneşti, prin prisma unei adolescente”. Ia să vedem.

Andrei Crăciun

Valentina, dumneata ești o foarte tânără scriitoare. Cum s-a întâmplat? Iată că mai avem și scriitori în viață, ba încă și adolescenți. De la ce ți s-a tras, ca să zic așa? Care e povestea ta?
Bună, Andrei! Mulţumesc pentru întrebări, tare faine sunt. De la ce mi s-a tras, probabil că de la introvertirea care s-a accentuat odată cu păşirea într-ale adolescenţei şi care a creat în imaginaţia mea revoltată personajul ăsta supărat pe societate, rebel şi nonconformist, în jurul căruia gravitează tot universul şi care nu se supune niciunei forţe, episoadele psihotice animându-i viaţa, de altfel plictisitoare. Pe alocuri, „Boris” e atât o satiră, cât şi o oglindire a actualei societăţi româneşti, prin prisma unei adolescente. “Mă uit în gol ca prostul cu gura întredeschisă, ceea ce face şi restul României în momentul ăsta. Simt România în sânge, deci în seara asta o să fiu român autentic şi nu orice român, ci dac! Care se crede liber, care are o definiţie şi o explicaţie pentru absolut orice, care are întotdeauna o părere şi, mai ales, o concluzie! Care nu face nimic să iasă din mocirla în care colcăie, ci chiar i se pare că el e etalonul împlinirii absolute. Care arată cu degetul şi râde de cei liberi sau, mă rog, de cei care măcar se zbat să fie. […] Căruia Dumnezeu îi dă şi-i ia ca să-l răsplătească sau ca să îl înveţe o lecţie, pentru că Dumnezeu stă de el.“

Care e treaba cu Boris, cartea dumitale de debut de la Herg Benet? Ai cititori, cum e? Tinerii citesc, să nu fie chiar cum credem noi, cei în etate?
Boris a existat demult în mintea mea, cam de când am început şi eu să mă cunosc mai bine. Chiar am găsit acum câteva zile un jurnal din 2015 (care iniţial era un caieţel în care-mi notam ce mai visam interesant) în care scrie aproape pe fiecare pagină, complet la întâmplare: „Boris”. Fără vreo legătură cu ce scriam atunci sau cu altceva, devenise doar o obsesie, îmi plăcea cum suna şi cum arăta scris. S-a concretizat în vara lui 2017, când am început să-i scriu şi povestea (în jurnalul 2017 de data asta), pe care am mutat-o în Word şi am încheiat-o. A fost ca o eliberare, parcă m-am lepădat de el, ca la biserică. După corectare a început stresul. De emoţii ce aveam atunci când i-am trimis manuscrisul editorului, Alex Voicescu, am scos calculatorul din priză şi am început să mă plimb prin casă. Uitasem că primesc notificări şi pe telefon.

În ceea ce priveşte publicul tânăr, chiar am avut o surpriză foarte mişto să cunosc din ce în ce mai mulţi tineri interesaţi de cartea mea şi pasionaţi de lectură în general. M-a uimit, eu cunoscând foarte puţini. Mi-a dat o doză de prospeţime care m-a făcut să privesc ceva mai optimist către viitor. Nu neapărat al României, dar viitor în general.

Care sunt scriitorii tăi preferați și de ce tocmai aceia?
Asta e întrebarea mea preferată, fiindcă mereu resimt vibe-ul pe care l-am avut atunci când i-am citit. În ceea ce priveşte literatura noastră, cărţile Cristinei Nemerovschi şi ale lui Flavius Ardelean m-au făcut să cresc, în toate sensurile lui „a creşte”. Alături de ei se află Ana Barton, Mircea Cărtărescu şi Gabriel Liiceanu (în ordinea în care am reuşit să-i cuprind). Ana Barton m-a avut, literalmente, în urma romanului „Jurământ de rătăcire”, pe care nu aş vrea să-l recitesc, fiindcă vreau să-mi rămână trăirea de prima oară, mi-e că dacă o reîmprospătez, îi stric magia. Acelaşi sentiment îl am şi cu privire la „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu. Din păcate am abandonat „Orbitor” în favoarea lui Yuval Harari, însă îl voi relua cât de curând. A! Şi Teleşpan. Îl iubesc pe Teleşpan. Deşi nu-mi amintesc decât câteva faze din „Cimitirul“, îmi amintesc perfect trăirea pe care am avut-o pe parcursul cărţii, ceva de film vechi francez cu femei care poartă perle şi fumează din port ţigaret. Nu despre asta e cartea, nu are nici cea mai mică legătură, însă e cel mai relevant mod de a-mi descrie sentimental cu privire la ea, haha. Cât despre literatura universală, dacă aş avea un top al autorilor sau ceva asemănător, pe Dostoievski l-aş pune pe un loc special sau ceva de genul, pentru că nu există nimeni care să-l egaleze (pentru mine). Karamazovii au ajuns să facă parte din viaţa mea şi chiar şi din a lui Boris, care se transformă în Smerdeakov prin primele pagini ale cărţii. „M-așez lângă Katya şi-i zic: ia ghici, Katerina Ivanovna, care Karamazov sunt?[…] Se uită atent la mine și strigă convinsă: Smerdeakov! Și când a zis Smerdeakov, m-am transformat în Smerdeakov. Eram Smerdeakov, era 1877 şi eram cu ea în Rusia. Aveam epilepsie și mă contorsionam aducându-i ceai (ceea ce nu era în totalitate imaginar). Făceam numai nenorociri, îmi pândeam cei trei frați din alte două mame și veneam să-i povestesc ei tot ce auzeam vorbindu-se. Când mi-a zis Smerdeakov, mi-am băgat picioarele în tot și l-am omorât pe tata. Și când am auzit că urmează proces, m-am sinucis, m-am dus după el, nici dincolo n-a scăpat de mine. Ca să înțelegi cât de gravă e treaba: a înviat Dostoievski şi a mai scris un roman în care a făcut dreptate, după care a murit liniștit înapoi. E, abia atunci m-am liniștit și eu. Sunt convins, totuși, că m-am îndrăgostit, pentru că abia am cunoscut-o și deja m-a transformat în sluga credincioasă a lui Feodor Pavlovici. Să știi și tu, jurnalule, că nu e dragoste adevărată dacă nu te transformă în sluga credincioasă a lui Feodor Pavlovici. “ Raskolnikov şi prinţul Mîşkin şi-ai pus şi ei amprenta pe mine, însă nimic nu s-a comparat cu fraţii Karamazov. Nevă evă! Un alt autor din top e Nietzsche, la care am ajuns prin Irvin Yalom, cu Plânsul. Mai ştiam vag despre Nietzsche, dar romanul lui Yalom m-a făcut curioasă de nu s-a putut. Voiam să-l înţeleg pe Nietzsche, să fiu Nietzsche, mi se părea foarte cool la vremea aia, prin clasa a noua. Am încercat să citesc „Ecce homo”. Nu mi-a ieşit, a fost ceva mult prea mult peste puterile mele de înţelegere, deşi îmi doream atât de mult să-l cuprind. L-oi relua eu. M-am rezumat la Cioran, pe care l-am perceput ca un Nietzsche mai uşurel aşa, căruia puteam măcar să-i termin frazele fără să le reiau de câte zece ori. Le reluam doar de câte cinci ori, hahaha. Mi-a mai plăcut foarte mult Émile Zola, pentru că multe nopţi la rând parcă vedeam tabloul lui Camille care îi bântuia pe cei doi criminali, Therese şi pictorul, am uitat cum îl chema. Nu ştiu dacă pot să spun despre José Saramago că este unul dintre preferaţi, pentru că l-am citit doar pe „Cain“, care e între cărţile mele preferate. Ar mai fi Michel Houellebecq, de care am auzit prima oară în urma atentatului de la Charlie Hebdo, atunci când „Supunere“ a devenit din ce în ce mai popular. Dar înaintea lui e Aglaja Veteranyi în top.

Ce planuri ai cu viața ta, ai? Ce vrei tu să te faci – ai de gând să emigrezi și să nu mai auzi de noi niciodată?
Am şi n-am, că sunt adolescent şi mă răzgândesc cum bate vântul, însă emigrarea e singurul plan care-mi rămâne, oricum s-ar risipi celelalte. Îmi doresc să emigrez, iar asta nu dintr-o ură faţă de România sau din sentimente negative, deşi există ambele şi mă întunecă în permanenţă, ci dintr-o uriaşă iubire de vest şi de Americi. Acolo mă văd îmbătrânind de tânără, ca să zic aşa (Da, ştiu şi eu că „afară nu e totu’ lapte şi miere” celebra vorbă care mă scoate din sărite. Nicăieri nu e.) Ceea ce mă îngrijorează foarte tare acum este statutul imigranţilor în Statele Unite şi direcţia în care se îndreaptă rasismul, politica şi legile în privinţa minorităţilor. Mi se pare horror ce se întâmplă cu deportările, parcă e desprins dintr-un film de groază. Urmăresc cu inima-n dinţi, de parcă aş pleca mâine. Ce să fac acolo? Ce aş face şi aici, psihologie, dar cu dorinţă mai mare de integrare socială.

TÂNĂRA SCRIITOARE E ȘI EA CURIOASĂ SĂ VADĂ CINE O SĂ NE PLĂTEASCĂ NOUĂ PENSIILE

Cum vezi, Valentina, viitorul României? Te gândești la țara noastră – te leagă ceva de ea, cum e la vârsta asta?
Viitorul României îl văd sovietic, iar asta mă sperie, gândindu-mă la toate poveştile comuniste auzite pe la părinţi, profesori şi citite prin cărţi. Oi fi eu un adolescent pesimist, însă şi-n prezent mai surprind elemente sovietice, să nu uităm că sunt elev. Cred că elita tânără va dispărea în procente din ce în ce mai mari. Poate mă-nşel, însă diferenţa numerică e mult mai mare între tinerii cu drept de vot şi susţinătorii sovietici, iar asta îşi spune cuvântul. Cred. Nu mă simt legată de ţara mea, de tradiții, de locuri, de nimic. Crescând, am avut puţini oameni drept reper. Cu siguranţă că nu ducem lipsă de ele, reperele există în toate domeniile şi-n viaţa noastră de zi cu zi, însă nu prea le promovăm. Cu siguranţă că dacă îţi doreşti să le descoperi, ele vor fi acolo, însă trebuie să le cauţi. Există doar două lucruri pe care le iubesc cu adevărat la România, le iubesc de mor: primul e umorul. N-am păşit pe melagul vreunei ţări şi nici n-am auzit de vreo ţară care să aibă simţul umorului aşa cum îl are românul, mai ales în situaţii critice. Cred că e în structura noastră genetică: românul e cu un picior în groapă şi tot se sparge de râs. Uneori e cu ambele picioare, cu tot corpul, cu familia, n-are el treabă. Moare de râs că are groparul dinţii stricaţi. Celălalt lucru pe care îl iubesc e limba română cu înjurăturile ei suculente, pătimaşe, pitoreşti, împărţite pe regiuni, fiecare cu farmecul ei. Înjurăturile româneşti sunt pline de patimă, vin din adâncul sufletului şi sunt mai expresive decât înjurăturile multor popoare. Invocă răposaţi, divinităţi, legume, obiecte sfinte, pe scurt: orice.

Ești implicată în viața civică? Mergi la proteste, ai de gând să votezi, cum vedeți voi, tinerii, toată chestia asta?

Prima şi ultima oară când „am ieşit în stradă” a fost în urma #Colectiv şi am făcut-o din tot sufletul. Am participat la un protest, apoi la marşuri. Cam de atunci a înflorit pesimismul ăsta în mine, alături de lipsa de speranţă, când erau acolo puşti de vârsta mea şi chiar mai mari care habar nu aveau pentru ce au ieşit. Bineînţeles că pe cei mai mici nu i-am judecat atunci când se întrebau unii pe alţii „da’ ce facem aici?”, însă majoritatea erau spre douăzeci de ani. Şi mulţi îşi ziceau că au ieşit pentru că nu aveau altceva de făcut. Oi fi avut eu ghinion şi am nimerit între ei, fărâmele de speranţă care mi-au mai rămas îmi spun că oamenii care au ieşit la proteste la Bucureşti au făcut-o din adevărat spirit civic. În ceea ce priveşte votul, abia am aşteptat să împlinesc vârsta de votant. Voi merge la vot asemenea cetăţeanului turmentat al lui Caragiale. „Da’ eu cu cine votez?!”.

Ce crezi tu că o să facă prin viața generația dumitale? Ne plătiți pensiile sau să ne luăm gândul?
Iaca, generaţia mea are un potenţial uriaş şi sunt convinsă că va face lucruri măreţe. Nu ştiu dacă va plăti pensii, sunt foarte curioasă ce se va întâmpla cu pensiile voastre. Cei născuţi între ‘66 şi ‘89 sunt mult mai mulţi faţă de cei născuţi după revoluţie, asta cred că va fi o adevărată problemă şi sunt curioasă de direcţia în care se îndreaptă.

Majorate. Cum mai e, domnișoară, la un majorat. Eu asta vreau să știu – întreb pentru niște prieteni mai în etate.
Ăsta e subiectul meu sensibil, fiindcă mereu am fugit de ziua mea de naştere, chiar şi de majorat, m-am ascuns de el în Budapesta. Sunt convinsă că o să regret peste ani repulsia asta cu privire la aniversări, pe care o are şi Boris. Sper să scap de ea. În schimb, îmi plac aniversările altora, iar printre prietenii mei abia au început majoratele, aşa că urmează un an mişto. Majoritatea sunt petreceri din ce în ce mai moderne care durează până dimineaţa, cu baloane mari în formă de optişpe şi alcooale. Chiar dacă-mi vine să spun că nu sunt adepta lor, îmi ţin gura şi mă bucur de ele, ca să nu le regret şi pe astea când oi depăşi adolescenţa pesimistă. Mă bucur ca invitat, fiindcă nu m-aş descurca să fiu gazdă, o percep ca pe o presiune uriaşă, chiar dacă în realitate nu e aşa, e doar o altă capcană pe care mi-o pun singură. Majoratele sunt mişto, sunt un reper temporal în urma căruia îţi iei viaţa pe propria răspundere. Îţi intri în drepturi, cum s-ar zice.

CITAT
Celălalt lucru pe care îl iubesc e limba română cu înjurăturile ei suculente, pătimaşe, pitoreşti, împărţite pe regiuni, fiecare cu farmecul ei. Înjurăturile româneşti sunt pline de patimă, vin din adâncul sufletului şi sunt mai expresive decât înjurăturile multor popoare. Invocă răposaţi, divinităţi, legume, obiecte sfinte, pe scurt: orice.
Valentina Negoiță, tânără scriitoare