10 întrebări despre cărți, generații și România de acum pentru scriitoarea Anca Vieru, autoarea romanului „Spulberatic” (editura Polirom, 2018), care își atrage cititorii într-un cotidian comunist aproape uitat de cei care l-au trăit și aproape necunoscut de cei care nu l-au trăit, pentru ca apoi să-i readucă altfel în prezent. Așadar, cât de ofertantă este România pentru scriitori? Dar pentru cititori?

PROFIL DE SCRIITOARE. Cum ați început să scrieți, ce v-a atras către literatură? Știm că mai întâi ați absolvit Politehnica și ați lucrat în cercetare, așadar cum s-a întâmplat trecerea către scris?

Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc. Doar să citesc, mult timp nu m-am gândit că aș putea scrie. În școală am avut impresia că punctul meu forte este în științele exacte, așa că m-am îndreptat către ele și am păstrat literatura (de fapt, lectura) ca pe o evadare. Principala mea evadare. Acum o să fac o paranteză. Poate a fost un element subiectiv, dar tot timpul în școală am iubit și am fost iubită de profesorii și profesoarele de matematică, ceea ce nu s-a întâmplat deloc cu cei de limba română. Și acesta a fost primul pas spre două etichete care m-au urmărit mereu în școală: „bună la matematică/ fără fior poetic”. Era, bineînțeles, un mod simplificat de a vedea, dar la acea vârstă m-am mulțumit (și chiar mândrit) cu etichetele astea. Mai târziu, când din considerente de tranziție post-’89 am renunțat la inginerie, am început să pun etichetele la îndoială. Dar nu a fost deloc ușor să le depășesc.

Dorința de a scrie s-a insinuat fără să-mi dau seama și m-a luat și pe mine pe nepregătite. Și de fiecare dată când sunt întrebată, îmi este greu să dau un răspuns, fiindcă am mai degrabă întrebări. A fost oare o carte cea care mi-a stârnit dorința? O discuție? O poveste care aștepta să fie spusă? De multe ori am zis, oarecum în glumă, că prietenele mele sunt atât de vorbărețe, încât scrisul a fost singurul mod de a mă face auzită. Până la urmă adevărul se adună cumva din toate aceste răspunsuri.

Așa se face că acum zece ani (da, a fost în 2009), într-o după-amiază de vineri în care aveam de așteptat/ pierdut vreo oră într-o cafenea, am simțit dorința să scot un caiet și să-mi scriu gândurile în el.

Cam așa a început.

FELII DE LĂMÂIE. În 2015, publicați la Polirom volumul de proză scurtă „Felii de lămâie”, bine primit deopotrivă de critici și de public. Cum s-a construit prima dvs. carte, ce v-a inspirat atunci?

Mi se pare mereu ciudat să aud vorbindu-se de „Felii de lămâie” ca de prima mea carte. Atunci când am început să scriu, am început de fapt cu lucrul la un roman. Povestirile le-am scris în paralel cu romanul sau într-o pauză de mai bine de un an pe care am luat-o de la roman, un fel de respiro de care am avut nevoie ca să mă distanțez puțin de personaje și acțiune. Așa au ajuns povestirile să fie publicate primele, înaintea romanului „Spulberatic”.

Și ca să revin la ele, s-au născut din frânturi: unele dintr-o întâmplare (aflată, trăită sau imaginată), altele dintr-o simplă replică sau dintr-un personaj. Și aici o să dau exemplul povestirii „Ca la șah”. Bunicul din povestirea aceasta (un personaj foarte drag mie, pentru că are multe din trăsăturile bunicului meu) ar fi trebuit să apară în roman, dar mi-am dat seama că acțiunea cărții nu prea justifica dezvoltarea personajului. Și atunci am făcut o povestire cu el.

SPULBERATIC. Anul trecut, vă apărea, tot la Polirom, romanul „Spulberatic”, care aduce în prim-plan viața de familie în comunism și post-comunism. Cum a fost această incursiune în comunism, prilejuită de scrierea cărții?

Incursiunea în comunism a avut, zic eu, două componente. O parte de documentare pentru perioada de comunism timpuriu, care a însemnat să citesc mult, să vizionez filme, să discut cu oameni și să vizitez locuri (de exemplu Fortul 13 de la închisoarea Jilava, unde am fost într-o vizită organizată de Centrului de Studii în Istorie Contemporană). Aceasta a fost, aș putea spune, partea hard a documentării. Cealaltă componentă a incursiunii, să-i zic partea soft (deși nu a fost neapărat ușoară) se referă la amintirile mele și ale apropiaților, la reluarea și procesarea lor după mulți ani. Și cu cât mă afundam în trecut, cu cât mergeam pe aceste două căi, mă simțeam într-un fel captivă, obligată să termin cartea. Să scot la lumină acele povești.

CUM TRĂIESC SCRIITORII. Cum trăiește Anca Vieru astăzi, cum arată o zi obișnuită pentru dvs.?

Nu sunt un scriitor full-time. Mă împart între job, familie și scris, iar pentru că scrisul a venit târziu, îl înghesui în program așa cum pot. Nu e tocmai ușor, recunosc.

LA MASA DE SCRIS. Scrieți cu ușurință, scrieți cu greutate? Scrieți zilnic? Ce vă face să vă așezați la masa de scris și ce vă face să vă ridicați?

Nu scriu cu ușurință și nu scriu zilnic. Mă apuc de scris atunci când simt că ceva s-a copt: un personaj, o poveste, un început sau un sfârșit. Iar programul variază destul de mult în funcție de ceea ce scriu. O povestire se scrie mai repede, chiar dacă nu neapărat mai ușor, și apoi te lasă să treci la alta. Ai încheiat cu personajele, nu te mai împing de la spate să le spui povestea. La roman este altfel: o muncă de anduranță, o perioadă în care personajele și întâmplările se nasc treptat, iar tu rămâi agățat în mintea și în povestea lor. Și nu-ți vine să le lași deoparte. Pentru asta a trebuit să am un program de scris mai strict, cu seri lungi și cafele și mai lungi, cu weekenduri și vacanțe alocate scrisului.

ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?

Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.

Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.

GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?

Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept.

Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.

CEL MAI FRUMOS LOC în care v-a dus literatura dumneavoastră?

Răspunsul nu are cum să fie altfel decât subiectiv, pentru că atunci când mă gândesc la locurile în care m-au dus cărțile îmi vin în minte în primul rând oamenii pe care i-am cunoscut. M-a bucurat tare mult întâlnirea cu cititorii din Londra, din noiembrie 2018, posibilă prin intermediul Autograph Romania și al doamnei Floria Teleman. A fost și ultima lansare și deci impresia este mai proaspătă. Dar ar fi nedrept să trec cu vederea lansările din țară, unde am cunoscut oameni calzi, atât cititori, cât și scriitori, iar locurile mi s-au părut frumoase și din acest motiv.

Și aș mai menționa o întâlnire care mi-a făcut mare plăcere: discuția cu un grup de elevi de liceu din București interesați de scris, care au rescris (fiecare dintre ei) finalul povestirii „Ochiul de iepure”. O întâlnire și o experiență generatoare de energie, care, deși nu m-a dus fizic departe de casă, m-a condus iar în lumea poveștilor.

SCRIITORII DE LA CARE AȚI ÎNVĂȚAT cel mai mult, cine sunt ei?

O perioadă îndelungată am citit cărțile doar cu ochi de cititor. Și când mă uit în urmă, îmi dau seama că a fost bine. Acum, de fiecare dată când citesc o carte care-mi place, încerc să o dezmembrez și să-i caut resorturile interioare. Și asta îi răpește aura de mister.

Am învățat de la mulți scriitori și din multe cărți. Într-un fel, chiar în perioada în care eram doar cititor, adunam, în mod intuitiv, informații. Ce face ca un final să fie bun. Ca un personaj să-ți rămână în minte. Un dialog credibil.

Dacă ar fi să menționez niște nume de scriitori, aș începe cu Julio Cortázar, pentru felul în care construiește lumile în fiecare povestire. Apoi Somerset Maugham, pentru personajele lui creionate din doar câteva cuvinte. Agatha Christie, pentru dozarea suspansului. Scriitorii clasici, pentru construcție. Dar cred că cel mai mult m-a pus pe gânduri o replică a lui Amos Oz dintr-un interviu luat de Odilia Roșianu, în care spunea că „scrisul este arta de a face să nu fie sesizate cuvintele”.

SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? Dar în România de zi cu zi?

Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori.

S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.

Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.

Recunosc că nici nu-mi vine să trec la partea a doua a întrebării. Pentru că România ar trebui să-și schimbe cu totul sensul de mers. Suntem în plină întoarcere spre anii de dictatură, de supremație a falselor valori, a rețelelor de complicități, a inculturii mândre de ea, spre o perioadă din trecut despre care ne-am plictisit să vorbim și tocmai de aceea o lăsăm să vină înapoi.

„Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, ah, încă o carte despre comunism, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”
Anca Vieru, scriitoare

Foto: Mircea Struțeanu