Alina Pavelescu, istoric și scriitoare: „Literatura despre comunism pare mai căutată de public decât cărțile de istorie propriu-zise”

- - 3- 140 vizualizari

Scriitoarea Alina Pavelescu a publicat în acest an o nouă carte, „Sindromul Stavroghin” (editura Humanitas), în centrul căreia stă un fost milițian și paznic într-un penitenciar comunist. Pornind de aici, am provocat-o pe autoare la un dialog al cărei punct de plecare este comunismul din cărțile de la noi.

Alina Pavelescu are un doctorat în științe politice obținut la Institut d’Etudes Politiques din Paris, însă tot atunci, într-un metrou parizian, a înțeles că n-ar avea niciun rost să emigreze, „pur și simplu ar fi o inutilă fugă de sine”. Cum numai o săptămână ne mai desparte de Bookfest 2019, vă invităm să ne cunoaștem scriitorii!

SINDROMUL STAVROGHIN. Ați publicat de curând o nouă carte, în centrul căreia se află un fost milițian și paznic într-un penitenciar de provincie dintr-o Românie comunistă. Cum a apărut acest nou roman, cum v-ați oprit la subiectul cărții, cum l-ați documentat și cum s-a construit narațiunea?

Subiectul, cum am mai povestit, mi s-a impus singur, cu aproape opt ani în urmă, când urmăream la TV un documentar despre un personaj cu aceleași date biografice pe care le are și personajul meu. Ajunsesem în fața televizorului dintr-o curiozitate de istoric, dar ceea ce am văzut, pe parcursul a vreo patruzeci și cinci de minute, m-a deconcertat suficient de tare încât să uit de „ochiul profesional” cu care intenționam să tratez problema și să mă simt redusă la statutul de om oarecare, nedumerit, încercând să înțeleagă resorturile psihologice ale propriei condiții. Fiindcă pe ecranul acela vedeam un bătrânel pe cât de presupus pocăit, pe atât de orgolios, mândru de pocăința lui și aparent convins că faptul de a-și fi înțeles și mărturisit greșelile îi conferea un statut superior în raport cu muritorii de rând, cei care n-au avut ocazia să-și bată semenii în deplină impunitate, așadar nici „șansa” de a se pocăi la televizor. Mi s-a părut ciudat, amuzant și revoltător deopotrivă. M-am întrebat ce se petrecea în capul acelui om și, mai ales, dacă și alți privitori împărtășeau aceeași nedumerire ca mine. Sau poate – ipoteză care, recunosc, m-a cam speriat – ei nu își puneau aceleași întrebări, nu li se părea nimic fals în acea confesiune și luau totul așa cum le era înfățișat?

Sindromul Stavroghin” a apărut din această uimire în fața unui tip uman cu care nu mă mai întâlnisem direct până atunci și pe care simțeam nevoia să mi-l explic cumva, să îl încadrez în limitele mele de înțelegere. N-aș putea spune că l-am documentat în sensul obișnuit al cuvântului. Am citit doar – asta e adevărat – cărțile publicate de „sursa” mea de inspirație, fiindcă, după ce am văzut filmul, am aflat că omul publicase și vreo trei cărți autobiografice, în care revenea, cu mici variațiuni, asupra acelorași evenimente din viața lui, în același stil pocăit-orgolios. Poate că, dacă din cărțile lui aș fi înțeles mai multe decât din film, n-aș mai fi scris romanul, dar, din păcate, n-am înțeles, așa că am rămas cu nevoia de a-mi prelucra ficțional uimirile.

CE AFLĂM din „Sindromul Stavroghin” despre comunism și despre torționarii de atunci?

Nu e o carte despre comunismul propriu-zis și nici măcar despre torționari în sensul forte al termenului, dar e, în schimb, o carte despre cum ne amintim noi, azi, trecutul comunist și despre cum ne raportăm la aspectele lui reprobabile. Cum fugim de noi sau cum ne grăbim la întâlnirea cu noi, cei din prezent, fără să ne mai batem capul să înțelegem de unde venim, cine am fost cu adevărat în trecut, ce am făcut, ce responsabilități reale avem. Aș zice că e, mai degrabă, o carte despre auto-mințirea atât de generalizată, încât a ajuns să producă un nou adevăr. Și despre manipulare, fiindcă există întotdeauna și cineva care profită de scufundarea unei societăți în iluzie și care are tot interesul să o ajute să se mintă până la ultimele consecințe, cu aproape orice preț.

UN PROTAGONIST MAI PUȚIN OBIȘNUIT. Cine este Septimiu Făcăleanu? Pentru cei care nu au citit încă romanul, la ce să se aștepte de la acest protagonist mai puțin obișnuit?

Să se aștepte să cunoască un om cu nimic mai bun sau mai rău decât ei, fiindcă n-aș zice că e un protagonist mai puțin obișnuit. Nu am dorit să îl transform pe personajul Septimiu într-un monstru demonic, așadar nu cred că ar trebui citit în cheie „excepționalistă”. Dincolo de meseria lui mai puțin comună, l-am înzestrat cu o biografie banală, tocmai ca să nu pară că plutește deasupra celorlalți, într-o realitate cu care noi, autorul și cititorii, nu am avea nimic în comun. Septimiu e unul dintre noi, la fel de slab, păcătos, orgolios și manipulabil cum putem fi toți, în multe sau chiar în majoritatea momentelor din viața noastră.

COMUNISMUL DIN CĂRȚI. La 30 de ani de la căderea comunismului în România, cum vedeți recuperarea lui în literatura de la noi? Stăm mai rău, stăm mai bine față de alte foste țări comuniste la acest capitol? Sau încă mai e loc pentru mari cărți care să vorbească despre ce a fost?

Cred că stăm cam la fel, suntem încă în stadiul în care nu ne-am rumegat complet experiențele și nici nu ne-am dumirit întru totul ce gust au. Treizeci de ani sunt efectiv o clipă la scara istoriei. Poate tocmai din cauză că ne aflăm încă în această fază de început al înțelegerii, literatura despre comunism pare mai căutată de public decât cărțile de istorie propriu-zise. Fiindcă literatura filtrează mai direct experiența umană și își asumă propria subiectivitate, pe când un studiu științific e rece, impersonal și adeseori numai pretins obiectiv, deci potențial manipulabil. Oamenii simt nevoia să primească în primul rând explicații psihologice pentru ceea ce au trăit. Sigur că pot fi manipulați și așa, ba chiar mai bine, dar cel puțin resimt mai multă plăcere.

Loc de „cărți mari” e întotdeauna, în orice cultură. Și dacă nu e, o carte cu adevărat mare își face singură loc. Numai că eventualele „cărți mari” despre comunism se vor scrie doar în măsura în care indivizii chiar își doresc să își amintească, să înțeleagă, dacă aceia care au cunoscut direct experiența comunistă vor găsi forța să nu uite, să nu se mintă, să nu își oculteze problema. Noi, în România, se pare că avem o capacitate fantastică de a uita ce nu ne place și de a ne minți frumos. Și, ceea ce este mai grav, reușim să le-o transmitem și urmașilor, în lipsa unui sistem sănătos de valori pe care să li-l lăsăm moștenire. Nu știu dacă e un specific național, dar parcă abia asta, capacitatea de a ne băga singuri în ceață, ne individualizează printre celelalte societăți foste comuniste. Partea proastă e că problemele nu încetează să existe doar fiindcă protagoniștii le-au proclamat inexistența, iar un organism bolnav nu se face bine doar fiindcă a decis, la un moment dat, să își refuze boala. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate de atât și, așa cum nu te poți pocăi pe căi lăturalnice, nici nu te poți vindeca fără tratament. Adeseori, tratamentul e penibil, asta e adevărat, dar la fel de adevărat e și că nu poate fi evitat. Sau poate, cu riscul de a-ți agrava și mai mult starea generală, de a o transforma în boală cronică.

VOCEA ISTORICULUI. Pe lângă activitatea de scriitoare, sunteți istoric și arhivist. Cum vedeți, pe scurt, istoria recentă a României, cea de după 1989?

Cum ziceam, treizeci de ani sunt abia o clipă la scara istoriei. Timpul pe care îl trăiești nu e istorie, e viața ta pur și simplu. Mi-aș dori să mă pot raporta la viața mea doar ca istoric, dar nu e cazul și nu îmi place să mă mint. Doar fiindcă sunt istoric, nu cred că pot să îmi înțeleg mai bine viața, nici să greșesc mai puțin pe durata ei decât oricare alt om din lumea asta. Ar fi frumos, dar nu e cazul. Sunt la fel de subiectivă cu prezentul meu ca oricine altcineva, așa că n-ar avea rost – și nici n-ar fi cinstit – să propun vreo rețetă de interpretare istorică a prezentului. Aș spune doar că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi doresc tot mai mult să transmit o experiență de viață pe care știu – dar mai ales sper – că urmașii noștri nu o vor mai trăi la fel. Și că sunt tot mai convinsă că eu, generația mea și generația părinților mei ar trebui să ne propunem ca modele mai degrabă la capitolul „așa nu”. Știu că multora li se va părea o afirmație prea radicală, că s-ar putea să le devin antipatică, dar, cum spuneam, nu prea îmi place să mă mint frumos.

TENTAȚIA EUROPEI. Aveți un doctorat în științe politice obținut la Institut d’Etudes Politiques din Paris. Cum ați ales Parisul pentru doctorat? Și apoi, v-a tentat vreodată (sau vă tentează azi) să părăsiți România pentru o carieră în afara granițelor?

Nu am ales eu Parisul, cumva, pot spune că Parisul m-a ales pe mine, deci cam așa s-a nimerit. Eu îmi doream un doctorat francofon și speram să ajung în Canada. Nu eram absolut sigură că mi se potrivește experiența emigrației, dar mă gândeam că merită să încerc. Numai că n-am ajuns în Canada, ci la Sciences Po-Paris, o școală despre care nu știam chiar nimic când am debarcat acolo. Am constatat cu uimire că oamenii mă invidiau și mi-a luat ceva vreme să înțeleg de ce: ajunsesem, fără să vreau și fără să știu, la cea mai bună grande école din Franța. Franța nu e deloc o țară prietenoasă cu eventualii imigranți absolvenți de studii socio-umane, are un șomaj amețitor în domeniu, dar ca experiență formativă a fost într-adevăr cel mai bun moment din viața mea. Și, în plus, traiul într-un mediu străin vreme de câțiva ani m-a obligat să mă confrunt cu mine însămi într-o manieră cu care altfel nu m-aș fi întâlnit niciodată. Am să vă fac o mărturisire oarecum intimă și ușor jenantă: abia în Franța am înțeles cât de româncă pot să fiu și cât de mult depind de un „acasă” pe care nu îl pot defini decât cu trăsăturile românității, așa cum e ea, cu defectele ei cu tot. Eu nu fac parte dintre acei români „realizați în viață” care se rușinează, când ies peste graniță, cu compatrioții lor hoți sau cerșetori, mă simt solidară cu ei în același destin, pe care, dacă vreți, îl putem numi pompos „istoric”. Oricum l-am numi, tot aia e, e felul în care am reușit noi – sau încă n-am reușit – să ne croim un loc în lumea asta. Prima dată când m-a izbit realitatea nudă a acestei inevitabile solidarități de destin a fost în metroul parizian, când m-am trezit bocind la vederea unui grup de cântăreți romi, care semănau perfect cu locuitorii din cartierul meu și mi-am dat seama că le puteam ghici poveștile de viață, fiindcă împărtășeam cu ei aceleași amintiri pe care vecinii mei de scaun francezi nu le puteau înțelege. Acela a fost, de altfel, și momentul în care am înțeles că n-ar avea niciun rost să emigrez, pur și simplu ar fi o inutilă fugă de sine.

ATRACȚIA LITERATURII. Cum și de ce ați început să scrieți proză?

Pentru asta n-aș putea să vă dau o explicație rațională. Când s-a copt în mine ceea ce trebuia să se coacă am început să scriu.

FEMEILE DIN CĂRȚI. V-ați asumat responsabilitatea apariției în România a unor volume în centrul cărora stau personalități feminine ca Martha Bibescu și Anna Kretzulescu-Lahovary. De ce considerați că e important să ascultăm vocile unor astfel de femei și cum ne pot inspira ele azi, în mileniul III?

E o responsabilitate foarte plăcută, pe care, din nou, pot spune că n-am premeditat-o. La un moment dat, mi-am dat seama că Arhivele Naționale, pentru care lucrez, au niște colecții foarte valoroase de documente memorialistice din secolele XIX-XX, unele prea puțin cunoscute și mi-am zis că merită să le fac ceva mai bine cunoscute. Cum, în acea vreme, principalele scriitoare de jurnale și „consumatoare” de literatură erau femeile, cele mai interesante documente pe care le-am găsit au fost memoriile și scrisorile unor femei. Nu oarecare, e adevărat, niște femei care, în vremea lor, s-au bucurat de poziție socială și de avere, ceea ce le-a permis să călătorească mult, să cunoască lumea și să ia parte la evenimente istorice importante. Așa am descoperit că a existat totuși, în vremea când, teoretic și practic, femeile nu aveau drept de vot și nici acces într-o mulțime de profesii considerate exclusiv masculine, un spirit feminin cultivat și foarte implicat în realitățile vremii sale, pe care adeseori le privea cu un ochi mult mai lucid și, în orice caz, mai empatic decât cel masculin. Nu știu dacă îi vor mai inspira și pe alții, sper că da, fiindcă pe mine, cu siguranță, m-au inspirat.

BOOKFEST 2019. La doar câteva zile distanță de Bookfest, ce așteptați de la această ediție a salonului de carte? Ce cărți noi ne-ați recomanda și la ce evenimente vă putem întâlni?

Plăcerea mea, când merg la saloanele de carte, e să hoinăresc printre rafturi și să descopăr lucruri frumoase la care nu mă aștept neapărat când plec de acasă. Așadar, asta ar fi principala recomandare: să vă luați timp de umblat prin târg și de descoperit cărțile care v-ar putea spune ceva. Mi-aș mai permite să vă recomand ultima mea descoperire literară, abia apărută la Humanitas, în colecția „Scriitori români contemporani”: cartea Cristinei Vremeș, „Trilogia sexului rătăcitor”. E un roman de debut, realmente foarte bine scris, care spune povestea a trei generații de femei (fiindcă tot vorbeam mai sus despre femei), cu tușe emoționale puternice, dezmințind cumva mitul fragilității femeiești. E drept, mitul rezistă, deși a tot fost dezmințit de-a lungul istoriei.

Personal, voi participa la două lansări de cărți de istorie, dintre care una, cartea colegei mele arhiviste, Monica Negru, are o legătură directă cu istoria mișcării feministe din România: e o biografie, retrasată prin documente, a Alexandrinei Cantacuzino, lidera mișcării feministe din România interbelică. Cartea a apărut la editura Cetatea de Scaun și se va lansa la Bookfest pe 29 mai. Pe 1 iunie, se va lansa tot la Bookfest cartea Tatianei Niculescu, „Regele și Duduia”, recent apărută și ea, la editura Humanitas, pe care o voi prezenta alături de autoare și de scriitoarea Ioana Pârvulescu. E povestea unui amor regal, pe cât de celebru, pe atât de controversat, spusă convingător și condimentată cu documente și fotografii de arhivă.

PREZENT ȘI VIITOR. V-aș propune să încheiem tot cu o întrebare adresată mai degrabă istoricului. Cum credeți că va rămâne prezentul în istoria românilor? Și apoi, cum își imaginează istoricul Alina Pavelescu viitorul României, cunoscând trecutul?

Acum mulți ani, editura Curtea Veche a publicat o carte a unui istoric și geograf, David Lowenthal. Cartea se numește „Trecutul e o țară străină” , iar subiectul ei principal e tocmai modul în care recompunerea trecutului în prezent îi modifică acestuia esența. Anume, felul în care ne recompunem trecutul e strâns legat de felul în care ne redefinim periodic identitatea. Dacă Lowenthal are dreptate, atunci orice previziune aș putea face eu ar fi cel mult incompletă, fiindcă prezentul nostru nu se va transforma doar într-un singur trecut, ci în tot atâtea trecuturi câte etape de recompunere a identității vor străbate urmașii noștri din viitor. Cât despre imaginarea viitorului, e vorba, în fond, de același tip de proces condiționat cultural: felul în care eu sau alții, produse ale unui anumit spațiu cultural, ne imaginăm viitorul s-ar putea să nu semene mai deloc cu ideea de viitor a altor semeni ai noștri, din spații culturale diferite, deși, contemporani fiind, avem aparent aceleași date cronologice de plecare. Imaginarea e un exercițiu plăcut, uneori și cu sens, dacă produce scrieri literare interesante, dar, în viața de toate zilele, omul are destul de furcă cu înțelegerea propriului prezent și a propriei persoane ca să mai fie nevoie să se epuizeze în istovitoare exerciții de imaginație.

Loc de „cărți mari” e întotdeauna, în orice cultură. Și dacă nu e, o carte cu adevărat mare își face singură loc. Numai că eventualele „cărți mari” despre comunism se vor scrie doar în măsura în care indivizii chiar își doresc să își amintească, să înțeleagă, dacă aceia care au cunoscut direct experiența comunistă vor găsi forța să nu uite, să nu se mintă, să nu își oculteze problema. Noi, în România, se pare că avem o capacitate fantastică de a uita ce nu ne place și de a ne minți frumos. Și, ceea ce este mai grav, reușim să le-o transmitem și urmașilor, în lipsa unui sistem sănătos de valori pe care să li-l lăsăm moștenire.
Alina Pavelescu

Foto: Andi Spot

3 recommended
comments icon 0 comments
140 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

O călătorie în Bucureștiul interbelic, cu Sandra Ecobescu: „Deși sunt peste 100 de ani de când Bucureștiul era supranumit Micul Paris, totuși această lume nu este atât de departe de noi”

-

Pe 7 iunie, Cercul Militar Național găzduiește Balul Bucureștiului Interbelic, eveniment organizat de Fundația Calea Victoriei, ajuns în acest an la a șaptea ediție. Pornind de aici, vă invităm într-o călătorie în Micul Paris, alături de Sandra Ecobescu, membr... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Scriitoarea Tatiana Niculescu: „În lumina alegerilor europarlamentare din 26 mai, sunt optimistă și sper ca România să fie colonizată masiv de românii care se întorc din occident înarmați cu competențe solide, cu idei noi…”

-

Pentru că în numai câteva zile își va deschide porțile Salonul Internațional de Carte Bookfest (29 mai – 2 iunie 2019), vă propunem astăzi o întâlnire cu scriitoarea Tatiana Niculescu, pornind de la cea mai nouă biografie pe care o semnează: „Regele și Duduia”... Mai mult »