De vorbă cu scriitorul Marian Coman: „Cred că literatura poate avea și darul ăsta, darul de a prelungi viața”

- - 5- 63 vizualizari

Marian Coman este scriitor și coordonator al imprintului Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller, de la editura Nemira. Numai câteva zile ne mai despart de Bookfest 2019, prilej cu care vă invităm să ne cunoaștem scriitorii!

În rândurile care urmează, Marian Coman, autorul volumului Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, vorbește despre copilăria petrecută la Mangalia, pe când orașul de la malul Mării Negre încă mai era o stațiune cochetă, de șocul mutării la Brăila, „oraș cenușiu și sărac”, de anii petrecuți ca jurnalist în orașul lui Panait Istrati, pe care avea să-l părăsească pentru București. „Am plecat din Brăila cu sentimentul unui om care fuge de pe punțile inferioare către puntea superioară a unui vapor care se scufundă. Orașele mici sunt de multă vreme sub apă. Aici, la București, unii încă nu își dau seama că ne scufundăm. Sper tare mult să avem suficientă minte și, pe 26 mai, să mergem cât mai mulți la vot. Asta nu ar opri dezastrul, dar ar fi un semnal că ne-am trezit și că înțelegem ce ni se întâmplă”, spune scriitorul.

Mangalia era o stațiune cochetă pe vremea aia – sau cel puțin așa mi-o amintesc eu. Litoralul respira o atmosferă de vacanță și de voie bună, iar la alimentara din colț ori la terasele de pe faleză puteai găsi Pepsi, fericirea maximă la care putea tânji orice copil român din anii ’80.”

MANGALIA. Marian, ești născut la Mangalia, în ’77, ai copilărit la malul Mării Negre? Ce amintiri ai de atunci, cum ai descoperit literatura?
Aveam șase ani când am plecat din Mangalia. Tatăl meu era ofițer în marina militară, iar unitatea în care lucra a fost desființată, așa că – dacă-i ordin, cu plăcere! – a fost relocat cu întreaga familie. A avut de ales între Brăila și Sulina. Mama este brăileancă, iar el era gălățean, așa că e lesne de înțeles că a dorit să vină mai aproape de casă. Povestea asta se întâmpla în 1983, la începutul celor mai urâți ani ai epocii Ceaușescu. Pentru mine cel de atunci, totul a fost un coșmar de neînțeles. Mangalia era o stațiune cochetă pe vremea aia – sau cel puțin așa mi-o amintesc eu. Litoralul respira o atmosferă de vacanță și de voie bună, iar la alimentara din colț ori la terasele de pe faleză puteai găsi Pepsi, fericirea maximă la care putea tânji orice copil român din anii ’80. Aveam un vecin turc de la care ai mei cumpărau șuberec, iar pe strada pe care locuiam creștea un smochin. În fiecare vară, apartamentul părinților mei se umplea de prieteni și de rude venite la mare din toată țara. Și toți aduceau cadouri pentru mine și pentru fratele meu. Zilele pe care mi le amintesc sunt, așadar, încărcate de bucurie. Și de un sentiment solar. Prin comparație, Brăila îmi părea un oraș cenușiu și sărac. A fost un șoc și îți mărturisesc faptul că, în primii ani de după mutarea asta, am tot sperat să se întâmple un miracol și să ne întoarcem „acasă”. Cu literatura m-am întâlnit ceva mai târziu, la Brăila, și a venit, cred, odată cu perioadele lungi de stat în casă. Un roman de Jules Verne, citit destul de târziu, pe la 12 ani, mi-a arătat cât de plăcută poate fi lectura.

De Brăila te poți îndrăgosti iremediabil, așa cum o adolescentă naivă se poate îndrăgosti de un golan de cartier. Fiindcă, trăind acolo, nu ai cum să nu speri că orașul își va recâștiga strălucirea.”

BRĂILA. Tot la Brăila ai lucrat și ca jurnalist, așa că n-aș putea să nu te întreb cum ai rememora azi acei ani? Cum era viața ta în orașul lui Panait Istrati, cum vedeai orașul?
Da, în Brăila mi-am petrecut cea mai mare parte din viață și am avut mereu sentimente contradictorii legate de ea. Nu știu cum să-ți spun… Nu ai cum să iubești orașul ăla fără să-l urăști. Brăila are un farmec aparte, ce-și are originea în perioada interbelică, când localitatea și-a trăit epoca de aur.
Urma acelei epoci se zărește în arhitectură – în clădiri și în ruinele clădirilor –, în hrube, în port, în parcuri și pe străzi. Și în povești, desigur. De Brăila te poți îndrăgosti iremediabil, așa cum o adolescentă naivă se poate îndrăgosti de un golan de cartier. Fiindcă, trăind acolo, nu ai cum să nu speri că orașul își va recâștiga strălucirea. Pare că are tot ce-i trebuie pentru asta. Că e doar o chestiune de șansă și de timp, un an sau doi, nu mai mult. Știi, golanul tot îți spune că o să se cumințească. Iar tu îi mai dai o șansă. Și încă una. În 2000, după ce am terminat facultatea la Iași, am ales să mă întorc în Brăila, sperând să particip cumva la renașterea asta. Am lucrat 15 ani în presă – o mare parte din acest timp am fost redactor-șef al principalului ziar din oraș. Un ziar de opoziție, cu toate satisfacțiile și tensiunile aferente. 15 ani. Uneori mă încearcă gândul că am irosit 15 ani. Nu vreau să fiu înțeles greșit: am cunoscut oameni minunați în Brăila. Cei mai mulți dintre ei s-au prins însă înaintea mea și au plecat. Încetul cu încetul, jefuită și prost administrată, Brăila a devenit o localitate îmbătrânită și părăsită. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu mai are nicio șansă. Ca multe alte orașe din România, a intrat pe o curbă a declinului, care o lasă fără perspective. E atât de trist să realizezi dimensiunea acestui dezastru! Răul pe care o clasă politică toxică l-a făcut în ultimii 30 de ani. Sute de localități din care tinerii au plecat în masă. Toate aceste familii destrămate, toți copiii crescuți între două lumi, toți părinții părăsiți de copii. Și toate aceste orașe în care mediocritatea și impostura au câștigat. Și, deasupra tuturor acestor lucruri, sentimentul de pericol. Senzația că România întreagă este un soi de Brăila. O țară căreia i-ai mai dat o șansă, sperând să se schimbe. Un an, doi, cincisprezece, o viață.

În 1995, când am publicat prima povestire și am primit primii bani pentru un text, mi s-a părut miraculos. Am știut brusc faptul că vreau să fac asta toată viața.”

ALEGEREA LITERATURII. Cum ai început să scrii proză?

A fost o perioadă când desenam. Am publicat câteva desene, am participat la tot soiul de expoziții. Și, în spatele fiecărui desen, în mintea mea construiam o poveste. Cu timpul, am simțit că nu-mi sunt de ajuns tușul și hârtia pentru a-mi spune poveștile. Cam așa am început să scriu proză. Eram în liceu și a contat faptul că mergeam la un cenaclu unde se adunau uneori și câteva zeci de tineri, în mare parte adolescenți. Era o efervescență creatoare pe care nu îmi dau seama cu ce o pot compara astăzi. În 1995, când am publicat prima povestire și am primit primii bani pentru un text, mi s-a părut miraculos. Am știut brusc faptul că vreau să fac asta toată viața. De la proza aceea au început toate: celelalte povestiri, cărțile, jobul din presă, scenariile, munca la editură.

Există tentația asta, să încarci debutul editorial cu multe lucruri. Te aștepți ca toate privirile să se întoarcă spre tine. Oamenii să se înghesuie să îți citească poveștile, critica să aplaude, scriitorii să te îmbrățișeze.”

DRUM. Cum ai descrie, pe scurt, acești ani din 2005, de când ai publicat prima carte, până azi? Ce s-a schimbat pentru tine, de la o carte la alta?

Cred că, înainte de prima carte, orice tânăr scriitor își construiește o serie întreagă de așteptări. Există tentația asta, să încarci debutul editorial cu multe lucruri. Te aștepți ca toate privirile să se întoarcă spre tine. Oamenii să se înghesuie să îți citească poveștile, critica să aplaude, scriitorii să te îmbrățișeze. Cu unele excepții, un debut în România este însă un act aproape ratat. Nu se întâmplă mare lucru din toate astea. Prima carte nu este sfârșitul unui drum, ci de-abia începutul. Ce am învățat pe parcursul acestor ani? După speranțe, așteptări, dezamăgiri, după o brumă de succes, dar mai ales după întâlnirile cu cititorii, am învățat să nu mă grăbesc.

Îmi spuneam că un scriitor profesionist trebuie să fie capabil să scrie un text bun de x pagini până la data y.”

PREMII. Ești unul dintre scriitorii premiați, ce înseamna premiile pentru un autor tânăr, ajută? Cum a fost în cazul tău?

A fost o vreme când scriam pentru concursuri. Însă nu neapărat pentru premii, cât mai ales pentru nevoia de a mi se confirma cumva că textele mele valorează ceva. Și, mai ales, scriam pentru deadline-uri. Nimic nu mă motivează mai mult decât un deadline clar. Îmi spuneam că un scriitor profesionist trebuie să fie capabil să scrie un text bun de x pagini până la data y. Tipul ăsta de disciplină m-a ajutat apoi în presă, dar și în ceea ce privește colaborarea cu revista de benzi desenate HAC!, unde trebuia să predau la o anumită dată un capitol din romanele Haiganu și câteva pagini de scenariu. În rest, premiile nu au însemnat mare lucru. Nu cred că cineva – cititor, critic sau editor – ține cont de premiile obținute la nu știu ce concursuri literare.

Am descoperit marile cărți SF în anii ’90, prin intermediul Editurii Nemira. Așa i-am întâlnit pe Frank Herbert, pe Stephen King sau Philip K. Dick.”

JOB. Coordonezi, la editura Nemira, imprintul Armada, dedicat literaturii SF, Fantasy și Thriller. Cum arată un astfel de job (la care, probabil, visează mulți)?

Am descoperit marile cărți SF în anii ’90, prin intermediul Editurii Nemira. Așa i-am întâlnit pe Frank Herbert, pe Stephen King sau Philip K. Dick. Prin urmare, când Ana Nicolau mi-a propus să gestionez portofoliul de cărți SF, Fantasy și Thriller pentru Armada, am fost onorat. În principiu, jobul acesta presupune multă lectură. Și multă documentare. Ne-am propus să aducem cititorilor din România cărțile SF, Fantasy și Thriller ale momentului. Suntem cu ochii pe ce se scrie, se publică și se citește afară acum.

Prin felul în care îți forțează imaginația, literatura F&SF este cu adevărat seducătoare, din punctul meu de vedere. Și a fost mereu așa. Este adevărat că, în ultimii ani, genul a atras din ce în ce mai mulți fani și cred că e clar pentru toată lumea că un rol important l-a avut industria de film.”

SF & FANTASY. Pentru că nici ca scriitor nu ești străin de literatura SF & Fantasy, dimpotrivă, vorbește-ne puțin despre acest gen. De ce atrage tot mai mult publicul? Și, bineînțeles, ce titluri noi ne recomanzi să căutăm la Bookfest?

Prin felul în care îți forțează imaginația, literatura F&SF este cu adevărat seducătoare, din punctul meu de vedere. Și a fost mereu așa. Este adevărat că, în ultimii ani, genul a atras din ce în ce mai mulți fani și cred că e clar pentru toată lumea că un rol important l-a avut industria de film. Trilogia Lord of the Rings, ecranizarea romanelor lui Tolkien, a fost, cred, primul reflector îndreptat către o zonă culturală oarecum izolată până atunci. A urmat ecranizarea romanelor din seria Harry Potter, iar filmele recente, care au la bază benzi desenate F&SF de la Marvel ori DC, vin cu bugete uriașe. Totuși, ceea ce a captat cel mai mult atenția a fost un serial care a revoluționat felul în care se fac filmele de televiziune și a transformat în cărți-cult o serie de romane pe care fanii genului le iubeau de multă vreme. Mă refer la cărțile din seria Cântec de gheață și foc, celebra saga scrisă de George R.R. Martin, care stă la baza serialului Game of Thrones. Și, că tot am pomenit de GOT, iubitorii serialului și ai romanelor lui Martin vor putea descoperi la standul Nemira de la Bookfest volumul Foc și Sânge, care istorisește aventuri derulate cu sute de ani înainte de acțiunea din serial. Tot la Bookfest, dar și la Comic Con, o să puteți găsi un roman fantasy care a devenit volumul meu preferat din tot ceea ce a apărut până acum în Armada. Este vorba despre Corabia magiei, de Robin Hobb, prima parte a unei trilogii care, din punctul meu de vedere, trebuie parcursă de orice iubitor de fantasy. Și o să mai amintesc un roman SF, Prăbușirea imperiului, un space-opera într-un stil aproape clasic, scris de John Scalzi, una dintre cele mai puternice voci actuale în materie de Science-Fiction. De curând, în colecția Armada Clasic au apărut și câteva reeditări, care nu pot lipsi din orice bibliotecă: Odiseea Spațială 2001, de Arthur C. Clarke, Dune, de Frank Herbert, și Shining, de Stephen King.

Cândva, mi-am pierdut un prieten. Cel mai bun prieten. S-a sinucis la 28 de ani. Am încercat să-l reconstruiesc în proză, sperând să-l fac astfel să continue să trăiască în mintea cititorilor acestei cărți.”

OMULEȚUL DIN PERETE. Și alte povestiri fantastice. Să vorbim însă și despre cea mai nouă carte a ta, apărută în acest an la editura Nemira! Cum s-au construit personajele de aici (femeia misterioasă, bătăușul dintr-un sat uitat de lume, bibliotecara Fifi, ghicitoarea Tanti Teofana)? Cât timp ai lucrat pentru acest volum, din ce se inspiră și care au fost marile provocări în timpul scrierii?

Omulețul din perete adună povestiri scrise în ultimii 20 de ani. Am strâns cele mai bune texte pe care le-am scris de la debut până acum. Sunt povestiri care au acțiunea plasată în același univers și abordează teme care m-au preocupat ori m-au obsedat de-a lungul timpului. Sunt povești ușor întunecate despre copilărie, despre prietenie, despre nebunie și moarte. Și despre scris. Personajele erau deja în mine atunci când m-am apucat să scriu. Sunt complet fictive, construite cu menirea de a sluji ideile, temele, povestea. Toate, în afara unuia. Cred că literatura poate avea și darul ăsta, darul de a prelungi viața. Cândva, mi-am pierdut un prieten. Cel mai bun prieten. S-a sinucis la 28 de ani. Am încercat să-l reconstruiesc în proză, sperând să-l fac astfel să continue să trăiască în mintea cititorilor acestei cărți. Provocări au fost la tot pasul. Scriu greu. Se întâmplă să zăbovesc ore întreci pe o frază până îi găsesc o formă care să mă mulțumească. Uneori durează zile, nu ore. Or, pentru cineva care își dedica aproape tot timpul redacției unui ziar, asta era o mare problemă. Toate aceste texte s-au născut printre picături, noaptea, în weekend-uri sau în concedii. Prin urmare, cea mai mare provocare în perioada în care am scris poveștile din această carte a fost să îmi găsesc timp pentru ele.

 

Înainte de a fi scriitor, sunt cetățean. Mă deranjează tot ceea ce cred că ar trebui să-i deranjeze pe toți cetățenii României: corupția, incompetența autorităților, atacurile permanente la adresa valorilor europene, la adresa justiției, a statului de drept.”

SCRIITOR ÎN ROMÂNIA. Cum trăiește un scriitor în România mileniului III? Locuind în Bucureștiul de acum, ce îți place și ce ți-ar plăcea să fie altfel?

Înainte de a fi scriitor, sunt cetățean. Mă deranjează tot ceea ce cred că ar trebui să-i deranjeze pe toți cetățenii României: corupția, incompetența autorităților, atacurile permanente la adresa valorilor europene, la adresa justiției, a statului de drept. Mi-ar fi plăcut să nu am sentimentul ăsta de pericol. Pericol că o să ajungem din nou în afara lumii civilizate. Mi-ar fi plăcut să nu fi existat abuzurile din 10 august, să nu văd oameni bătuți de jandarmi pe stradă, să nu fi fost gazat, să nu fi existat momentul Colectiv, cu toate victimele sale, să nu mă sperie gândul că un drum la spital ar putea să aducă mai multă boală. Știi, am plecat din Brăila cu sentimentul unui om care fuge de pe punțile inferioare către puntea superioară a unui vapor care se scufundă. Orașele mici sunt de multă vreme sub apă. Aici, la București, unii încă nu își dau seama că ne scufundăm. Sper tare mult să avem suficientă minte și, pe 26 mai, să mergem cât mai mulți la vot. Asta nu ar opri dezastrul, dar ar fi un semnal că ne-am trezit și că înțelegem ce ni se întâmplă.

În București, ca să răspund la cealaltă parte a întrebării, îmi plac în primul rând oamenii. Mi-am regăsit aici o parte dintre prietenii plecați și am întâlnit alți oameni extraordinari. A dispărut cumva sentimentul de solitaritate care mă încerca în Brăila și a fost înlocuit în bună măsură cu cel de solidaritate. Apoi, îmi place că orașul este viu, că trăiește. Chiar dacă are accente isterice uneori, Bucureștiul e un oraș viu. Iar când ajungi aici dintr-o provincie muribundă, frenezia capitalei este îmbucurătoare.

Îmi doresc tare mult să încerc ceva nou și să scriu o serie de cărți pentru copii.”

VA URMA… La ce lucrezi acum, ce să aștepte cititorii tăi?

În primul rând, trebuie să îmi onorez o promisiune. Trebuie să îmi găsesc timp să închei romanul Haiganu. Tristețea zeilor, ultima parte a unei trilogii fantasy din care au apărut până acum două romane, Fluviul șoaptelor și Furia oarbă. Este vorba despre un univers dark fantasy de extracție românească, același univers în care și-au trăit aventurile personajele benzilor desenate Harap Alb continuă, pentru care am scris scenariile. Apoi, îmi doresc tare mult să încerc ceva nou și să scriu o serie de cărți pentru copii. În paralel, scriu un scenariu de film, pe care m-aș bucura să-l văd cândva ecranizat. Dar toate acestea sunt în pauză acum fiindcă, pentru o vreme, sunt plecat într-un turneu de lansare cu Omulețul din perete, alături de Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor, și Horea Sibișteanu, autorul volumului Fetiș. Am fost la Timișoara și Constanța, urmează Iași, Sibiu, Brașov, Galați, Brăila și Cluj, iar întâlnirea cu cititorii este mereu o bucurie.

Mi-ar fi plăcut să nu am sentimentul ăsta de pericol. Pericol că o să ajungem din nou în afara lumii civilizate. Mi-ar fi plăcut să nu fi existat abuzurile din 10 august, să nu văd oameni bătuți de jandarmi pe stradă, să nu fi fost gazat, să nu fi existat momentul Colectiv, cu toate victimele sale, să nu mă sperie gândul că un drum la spital ar putea să aducă mai multă boală.”
Marian Coman, scriitor

Foto: arhiva personală a scriitorului

5 recommended
comments icon 0 comments
63 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

O călătorie în Bucureștiul interbelic, cu Sandra Ecobescu: „Deși sunt peste 100 de ani de când Bucureștiul era supranumit Micul Paris, totuși această lume nu este atât de departe de noi”

-

Pe 7 iunie, Cercul Militar Național găzduiește Balul Bucureștiului Interbelic, eveniment organizat de Fundația Calea Victoriei, ajuns în acest an la a șaptea ediție. Pornind de aici, vă invităm într-o călătorie în Micul Paris, alături de Sandra Ecobescu, membr... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Scriitoarea Tatiana Niculescu: „În lumina alegerilor europarlamentare din 26 mai, sunt optimistă și sper ca România să fie colonizată masiv de românii care se întorc din occident înarmați cu competențe solide, cu idei noi…”

-

Pentru că în numai câteva zile își va deschide porțile Salonul Internațional de Carte Bookfest (29 mai – 2 iunie 2019), vă propunem astăzi o întâlnire cu scriitoarea Tatiana Niculescu, pornind de la cea mai nouă biografie pe care o semnează: „Regele și Duduia”... Mai mult »