Scriitoarea Corina Sabău: „Tendința de a controla și exploata corpul femeii este extrem de puternică în România”

-

De vorbă cu scriitoarea Corina Sabău, pornind de la cel mai nou dintre romanele sale – „Și se auzeau greierii” (Editura Humanitas, 2019), în centrul căruia se află povestea unei femei din România ceaușistă și consecințele decretului antiavort din 1966. „De la imaginea unei femei moarte, expusă în fabrica în care lucra, pornește cartea mea”, spune Corina Sabău.

Am întrebat-o de ce consideră că e nevoie să nu uităm de acest aspect acut din anii comunismului – avorturile ilegale. „Pentru că respectivul decret din 1966, care a instituit un control politic asupra corpului femeii, n-a apărut din senin, ci pe fondul unei mentalități patriarhale și misogine. Întorcându-ne în prezent, cu doar trei ani în urmă a existat un marș antiavort susținut de Biserică, unde s-au strigat sloganuri extrem de violente, inclusiv că avortul nu se justifică nici în cazuri extreme ca violul (nu chiar așa surprinzător, având în vedere că 50% dintre români justifică violul în anumite circumstanțe)”, spune Corina Sabău. Dincolo de această nouă carte, una care nu-l va lăsa indiferent nici pe cel mai insensibil dintre cititori, scriitoarea vorbește despre copilăria sa la Câmpulung, despre romanele sale anterioare, dar și despre acele părți din București care îi plac sau despre starea literaturii autohtone azi.

ȘI SE AUZEAU GREIERII (EDITURA HUMANITAS). Cum a apărut cel mai recent roman al dvs.? Citeam că v-ați dorit să-l scrieți după ce ați văzut documentarul Născuți la comandă: Decrețeii (regia: Florin Iepan)… Cum a prins viață Ecaterina Creangă, protagonista poveștii?

Așa este, documentarul lui Florin Iepan a fost declanșatorul acestui roman, el m-a făcut să conștientizez la ce dezastru a dus Decretul antiavort dat în 1966 de Ceaușescu, ce politici opresive au fost concepute împotriva femeilor într-un regim care se lăuda că promovează egalitatea de gen, dar care a dus la moartea a peste 10.000 de femei. Una dintre mărturiile din documentar m-a urmărit multă vreme, o femeie povestește cum moartea unei muncitoare, cauzată de un avort ilegal, este folosită de autorități în scop propagandistic. De la această imagine, a unei femei moarte, expusă în fabrica în care lucra, pornește cartea mea.

COMUNISM. Cu acest roman, vă întoarceți în vremea comunismului. Cum ați lucrat pentru a vă documenta?

„Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu” de Gail Kligman și Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu”, o carte concepută de mai mulți istorici români (Corina Doboș, Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, Cristina Roman) au fost esențiale pentru documentarea subiectului. M-au ajutat și cărțile lui Adrian Sângeorzan (doctor și scriitor), Între femei” și Între două lumi – Povestirile unui doctor de femei”, am citit și ce-am găsit despre cotidianul anilor ’80, mi-au fost de folos antologiile întocmite de Ioana Pârvulescu (Și eu am trăit în comunism”) și de Irina Nicolau (Anii ’80 și bucureștenii”). M-au ajutat mult și istoricul Octavian Silvestru, de la Centrul de Istorie Orală a radio-ului public, și o doamnă foarte amabilă, doamna Anghelina Ignat, care a avut răbdarea să-mi explice cum era organizată o fabrică de textile în anii ’80. Și, în sfârșit, mi-am folosit și amintirile, că în aproape paisprezece ani de trăit în comunism, am avut timp să adun câteva.

Să ne amintim că țara noastră este pe primul loc în Europa la traficul de persoane și că statul n-a făcut nimic pentru a opri sau diminua fenomenul…

SUBIECT. Romanul tratează o problemă acută din anii comunismului – avorturile ilegale. De ce considerați că este nevoie să nu uităm de acest aspect în mileniul III?

Pentru că respectivul decret din 1966, care a instituit un control politic asupra corpului femeii, n-a apărut din senin, ci pe fondul unei mentalități patriarhale și misogine. Întorcându-ne în prezent, cu doar trei ani în urmă a existat un marș antiavort susținut de Biserică, unde s-au strigat sloganuri extrem de violente, inclusiv că avortul nu se justifică nici în cazuri extreme ca violul (nu chiar așa surprinzător, având în vedere că 50% dintre români justifică violul în anumite circumstanțe). Tendința de a controla și exploata corpul femeii este extrem de puternică în România, să ne amintim că țara noastră este pe primul loc în Europa la traficul de persoane și că statul n-a făcut nimic pentru a opri sau diminua fenomenul (dimpotrivă, cu toate că se știa cât de important este transportul public în mediul rural, PSD-ul l-a desființat). Îmi vine în minte cazul recent, al primarului din comuna Mogoşeşti Siret, care a recunoscut că a făcut sex cu două minore, și care a fost demis din PNL abia ca urmare a presiunii publice. Ca să răspund mai scurt la întrebare, pentru că n-are sens să ne autoiluzionăm, nu ne-am schimbat, nici n-am fi avut cum să ne schimbăm radical în trei, patru decenii, iar sărăcia și lipsa de educație, pe care politicienii se prefac că nu le văd, ne vulnerabilizează tot mai mult.

SCRIITOR ÎN ROMÂNIA. Ce înseamnă acest lucru pentru Corina Sabău, care sunt părțile bune și care sunt cele mai puțin plăcute?

E un lucru ştiut că în România n-ai cum să trăieşti din scris. Dar să ai o cameră doar a ta și să-ți rămână ceva timp pentru scris e deja un mare privilegiu.

„Am abandonat ideea de a da la Drept cu puțin timp înainte de admitere și am ales Literele gândindu-mă că aș avea în față patru ani de citit, adică o vacanţă foarte lungă pe care să mi-o petrec cu cărţi şi cu oameni care iubesc cărţile.”

LITERATURA CA ALEGERE. Cum v-ați îndrăgostit de literatură, cum ați ales să studiați Literele și, bineînțeles, cum ați început să scrieți?

Am abandonat ideea de a da la Drept cu puțin timp înainte de admitere și am ales Literele gândindu-mă că aș avea în față patru ani de citit, adică o vacanţă foarte lungă pe care să mi-o petrec cu cărţi şi cu oameni care iubesc cărţile. Din păcate, facultatea a fost o experiență mai degrabă dezamăgitoare pentru mine, foarte puțin creativă, cu prea puţini profesori de la care simt că am învățat ceva. Referitor la scris, e imposibil de explicat până la capăt de ce, dintr-o sută de activități pe care le ai la dispoziție, alegi să te așezi în fața calculatorului și să scrii. Probabil că mai ales din nevoia de a înțelege. În cazul celei mai recente dintre cărțile mele, a fost nevoia de a spune o poveste născută dintr-un sentiment de revoltă.

AMINTIRI. Sunteți născută la Câmpulung. Cum vă amintiți azi de copilărie? La ce visați pe atunci? Și, pentru că tot vorbeam despre comunism, ce amintiri aveți din acei ani (cum spuneați mai sus, aveați 14 ani la Revoluție)?

Cu 1001 de sentimente, ar fi imposibil să spun cum îmi „amintesc” de copilărie într-o frază. Îmi doream să joc toată ziua Nouă Pietre cu prietenele mele Monica și Amelia. Să fac Revelionul cu ele pe bloc sau într-o casă părăsită de lângă Gară, care părea desprinsă din Marile Speranțe. Să ajung dansatoare de tango, ca Aglaia Gheorghe, femeie de afaceri ca Scarlett O’Hara, dar și profesoară de română, mi se părea că între orice profesoară de română şi literatură trebuie să existe o legătură foarte specială. Să am un prieten gen Crocodilul (personaj dintr-o carte care mi-a rămas foarte dragă, Phil şi Crocodilul” de Claude Morand) cu care să mă plimb noaptea prin Câmpulung, printr-un supermarket deschis non-stop, ca acela descris de autor, cu rafturi pline de dulciuri şi conserve cu suc de ananas. Să am blugi și adidași de firmă și să-l întâlnesc pe actorul care juca în serialul Marco Polo. Îmi doream ca bâlciul să stea toată vara la Câmpulung, nu doar câteva zile.

DEBUT. În 2009, debutați cu romanul Blocul 29, apartamentul 1 (editura Polirom), bine primit de critică. Care sunt lucrurile care vă vin primele în minte atunci când vă gândiți astăzi, la puțin peste 10 ani distanță, la perioada când ați scris acest roman și la povestea Irinei, protagonista cărții?

Am vrut să scriu despre copilărie ca ultim înveliș care te protejează de lume. Să mă apropii de ea fără prejudecăți și fără nostalgii, ca s-o pot cât de cât înțelege. Să construiesc niște scene care să se petreacă pe o stradă care-mi pare tot mai ireală, cu un bloc, o termoncentrală, o cabină telefonică mai mereu nefuncțională. Scrisul unui roman e un drum pe care nu-l poți anticipa și imprevizibilul ăsta care se deschide cu fiecare carte e unul dintre lucrurile care mă atrage foarte mult la proză.

DDRAGOSTEA, CHIAR EA. În 2012, publicați un al doilea roman, la editura Polirom; care este povestea din spatele acestuia, cum ați scris cartea?

M-a inspirat cartea lui Denis de Rougemont, „Iubirea și Occidentul”, și mi-am dorit să scriu o poveste în care să ironizez iubirea romantică, în genul Woody Allen și Eric Rohmer.

COTIDIAN. Cum arată cotidianul Corinei Sabău, cum jonglați cu obligațiile de zi cu zi pentru a face loc scrisului? Scrieți zilnic?

Nu scriu zilnic, dar îi admir foarte mult pe scriitorii care o fac.

„Suntem ultimii din UE la citit, iar pentru mulți români să cumpere o carte a devenit un lux pe care nu și-l permit.”

BUCUREȘTI. Care sunt acele locuri din oraș care vă plac și unde cititorii v-ar putea întâlni întâmplător?

Asta e o întrebare care se adresează de obicei vedetelor, iar în România, scriitorii n-au nici o legătură cu vedetismul. Educația e tratată de cei aflați la guvernare ca un moft, de la an la an se taie tot mai mult din bugetul alocat Culturii, reviste culturale nu prea mai există, iar cele foarte puține care au rămas fac eforturi incredibile să supraviețuiască, nu mai avem librării, programa școlară nu le deschide copiilor curiozitatea pentru literatură, după statistici, suntem ultimii din UE la citit, iar pentru mulți români să cumpere o carte a devenit un lux pe care nu și-l permit. Ca să revin la întrebarea dvs., când m-am mutat la București, la mijlocul anilor 90, Bucureștiul mi se părea mult mai atrăgător. Între timp au dispărut toate cinematografele, piețele și cofetăriile de care mă atașasem în perioada studenției. Mă bucur că au rămas cele două săli ale Cinematecii (îmi plăcea mult și barul care a existat multă vreme în foaierul sălii de la Eforie), unde ajung destul de des. Îmi place mult și parcul IOR.

SCRIITORI. Care sunt scriitorii de la care considerați că ați învățat cel mai mult?

O să enumăr doar câteva/câțiva: Elfride Jelinek, Virginia Woolf, Gabriela Adameșteanu, Gustave Flaubert, Franz Kafka, Lev Tolstoi, Svetlana Aleksievici, I. L. Caragiale, Anton Cehov, William Faulkner, Philip Roth.

STAREA LITERATURII. Cum vedeți literatura autohtonă de astăzi?

Mi se pare că e cel mai bun moment pe care-l trăiește literatura din 90 încoace. Se scrie mult și diferit, sunt scriitori tineri care au dat cărți foarte bune și care au deja un public. Mă bucură că tot mai multe edituri au prins curaj și publică literatură română, au colecții dedicate scriitorilor români, e foarte reconfortant să văd tot mai mulți oameni la lansări sau lecturi, interesați de carte.

Când m-am mutat la București, la mijlocul anilor 90, Bucureștiul mi se părea mult mai atrăgător. Între timp au dispărut toate cinematografele, piețele și cofetăriile de care mă atașasem în perioada studenției.” Corina Sabău, scriitoare

Fotografii: arhiva personală a scriitoarei

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

Teodora Vărzaru, artist vizual: „Indiferent de evoluția tehnologiei, de situația socio-politică și de rotația planetei, oamenii vor avea întotdeauna nevoie de frumos”

-

Artista Teodora Vărzaru sculptează, pictează, desenează… În copilărie, în loc de exerciții la matematică, obișnuia să facă desene. Și astfel primul care a îndreptat-o spre liceul de arte a fost profesorul său de matematică. Ca elevă a Liceului Nicolae To... Mai mult »