Cum arată cotidianul unui scriitor român care trăiește în Ottawa, Canada? Cum se vede România de acolo? Cornel Bălan s-a născut la București în 1972, a absolvit aici Universitatea de Construcții, iar apoi un master în inginerie mecanică la Ottawa University. Prima sa carte, „Escroc SRL”, a fost premiată în cadrul Festivalului primului roman de la Chambéry, iar a doua, romanul „Liftul”, a apărut de curând la Editura Humanitas.

Cornel Bălan lucrează într-un laborator de fiabilitate din Ottawa, unde face teste în special pentru produse Huawei – sau cel puțin asta făcea înainte ca Donald Trump să treacă gigantul chinez pe „lista neagră” din motive de securitate națională. Și chiar jobul său de zi (dacă e să considerăm literatura ca job de noapte) i-a oferit o sursă de inspirație în scrierea celui mai nou roman, Liftul, unde veți regăsi și un aspect tehnologic cât se poate de captivant – o mașină de dormit. Cum în aceste zile se desfășoară la București Bookfest 2019, vă invităm să ne cunoaștem scriitorii!

LIFTUL. Cum a apărut acest roman, la baza căruia pare să stea o întâmplare mai puțin obișnuită – privarea de somn timp de un an?

De fapt, a fost invers. Mai întâi ideea de a scrie acest roman, apoi treptat convingerea că stilul pe care îl căutam îmi cerea să cunosc senzațiile lipsei de somn. Oricum îmi place să scriu noaptea când în casă se face liniște și când (mi se părea că) am mai multă inspirație. Dar e o mare diferență între a scrie până la 12.00 noaptea sau până la 2.00 – 3.00 noaptea, cu grija că te scoli a doua zi să mergi la serviciu. Aveam un tipic: la 2:00 mă opream din scris, salvam totul pe un USB, iar a doua zi, când aveam ceva timp la serviciu, reciteam, corectam și puneam diacritice. Și mă gândeam la dezvoltarea acțiunii. Imediat ce ajungeam acasă trăgeam un pui de somn, nu mai mult de douăzeci de minute. De multe ori visam chestii care se potriveau perfect cu acțiunea romanului. Multe din aceste vise le-am folosit.

„E imposibil să îți procuri mașina de dormit în afara cazului în care chiar ai apnee (ți se oprește complet respirația pentru câteva secunde în timpul somnului, de multe ori pe noapte).”

MAȘINA DE DORMIT. Un element extrem de interesant îl reprezintă mașina de dormit, obiect despre care cei mai mulți dintre noi auzim pentru prima dată. Cum este atunci când o astfel de mașinărie devine unealtă a scriitorului?

Aici trebuie să vă dezamăgesc puțin. În materialul promoțional am scris fraza: „Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului somnolog. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de somn și să scriu”, care este o glumă sarcastică. E imposibil să îți procuri mașina de dormit în afara cazului în care chiar ai apnee (ți se oprește complet respirația pentru câteva secunde în timpul somnului, de multe ori pe noapte). Eu nu am problema asta. Dar simplul fapt că doi dintre colegii mei cu care lucrez zi de zi în laborator au trecut prin aceste teste la spital și pe baza rezultatelor au primit această mașină de dormit (în primul rând, subvenția de la guvern, fără de care prețul unei asemenea instrument este prohibitiv) era deja o coincidență fantastică. Am văzut mașina asta la ei și mi-a folosit experiența lor, descrierile din timpul testelor etc. Dar personal nu am trecut prin așa ceva.

„Sunt oamenii din ziua de azi atât de transformați de tehnologie, încât să justifice o abordare cu totul nouă a relațiilor interumane? Eu aș zice că deocamdată nu. Ne îndrăgostim, suferim, ne certăm și bârfim cum o făceau și semenii noștri de acum o sută de ani.”

TEHNOLOGIA DIN CĂRȚILE MILENIULUI TREI. Pornind de aici, care considerați că este cheia pentru ca, într-o lume tot mai tehnologizată, tehnologia să-și facă loc în literatură fără a-i știrbi din farmec, dimpotrivă? Cum se împacă, așadar, tehnologia cu ficțiunea în cărțile zilelor noastre?

Depinde ce fel de roman scrii. Dar dacă e vorba de ficțiune contemporană, atunci nu văd de ce nu ai integra partea aceasta în scrierile tale. Vezi toți oamenii din jurul tău conectați pe mobile, e un trend care pare să se intensifice. Ori dacă personajele lui Émile Zola își petrec timpul liber țesând la mașina de cusut, nu văd de ce personajele din zilele noastre nu și-ar petrece timpul textând. Pe de altă parte, sunt oamenii din ziua de azi atât de transformați de tehnologie, încât să justifice o abordare cu totul nouă a relațiilor interumane? Eu aș zice că deocamdată nu. Ne îndrăgostim, suferim, ne certăm și bârfim cum o făceau și semenii noștri de acum o sută de ani. Dar există nuanțe. Acum o sută de ani, pentru a demonstra celorlalți că ești spiritual, chiar trebuia să fii rapid într-o conversație. Pentru că era cu adevărat live și total interactivă. Apoi a apărut telefonul și la telefon ai totuși o secundă în plus de gândire. În ziua de azi, cu textingul, și cei mai banali tipi pot părea spirituali. Ai timp de gândire să răspunzi la mesaj și google la dispoziție.

Dar se poate întâmpla și ca tehnologia să fie la propriu parte componentă a intrigii. O poveste pe scurt. O fostă iubită a unui prieten de-al meu moare fulgerător. La exact un an de la moartea ei amicul primește un SMS de pe numărul persoanei decedate (nu își ștersese numărul ei din memoria telefonului). „Dragă X, mă simt foarte bine unde mă aflu și voiam să-ți spun că este loc și pentru tine.” Bineînțeles, amicul a chemat poliția, a avut loc o scurtă investigație, dar nu s-a mers foarte departe pentru că, bineînțeles, au considerat totul o glumă macabră din partea cuiva în carne și oase – dar nu intru în amănunte. Întorcându-ne la ficțiune, cunoaștem foarte bine grozăviile întâlnite în unele din poveștile din 1001 de nopți, dar cine mai crede în duhuri în secolul 21? Și totuși, cum poți introduce la modul credibil un duh și cum poți inspira frică într-o poveste a zilelor noastre? Poate exact așa, ca în exemplul de mai sus: cu ajutorul tehnologiei. Dar în Liftul tehnologia e doar un pretext.

„Cât la sută din ce se petrece e real și cât nu? Totul poate fi real sau totul poate fi imaginat.”

POVESTEA. Dincolo de acest aspect inedit, pentru cititorul care încă nu v-a citit cel mai nou roman, care este povestea pe care v-ați dorit să o spuneți de această dată?

Este un roman prin care încerc să fac cititorii să înțeleagă cum este să trăiești într-o altă realitate. Ceea ce se petrece se petrece cu adevărat sau sunt halucinații prin care, printr-un instinct de conservare, personajul își camuflează niște traume, se autoprotejează? Cât la sută din ce se petrece e real și cât nu? Totul poate fi real sau totul poate fi imaginat. Frumusețea cărții în asta constă: la ultima pagină (și numai atunci) fiecare cititor poate da propriul diagnostic personajului.

Eu am fost atât de mulțumit de ce a ieșit, încât după aceea m-am hotărât să nu mai scriu alt roman. Dar la patru ani după aceea, în 2018, când Andreea Răsuceanu m-a anunțat că mi-l publică pe ăsta am început totuși Ultima Armată.

„În general, oamenii sunt mult mai interesați, să zicem, că aterizează Mazăre decât de noutățile editoriale ale lunii mai.”

PREMII. Romanul dvs. anterior, Escroc SRL (editura Humanitas, 2013), a fost premiat în cadrul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța. Ce a însemnat acest premiu, ce aduce o astfel de distincție unui scriitor de limbă română?

Din păcate, în țara noastră evenimentele culturale nu prea sunt mediatizate. Ori dacă în 2014 lumea nu a aflat că Escroc SRL a luat acest premiu, atunci este ca și cum nu l-a luat. La acea vreme nici chiar pe site-ul editurii nu a fost actualizată pagina pentru a adăuga acea informație. În general, oamenii sunt mult mai interesați, să zicem, că aterizează Mazăre decât de noutățile editoriale ale lunii mai. Dar pentru mine a fost un prilej de a cunoaște o minunată traducătoare, doamna Florica Courriol care împreună cu soțul ei face lucruri extraordinare pentru literatura română. Cum ar fi să traducă toată opera lui Liviu Rebreanu în franceză. Altfel, a fost interesant să văd și eu pe viu cum arată la față alți scriitori (până atunci nu mai văzusem specimene de genul ăsta decât virtual).

„Mă atrăgea, cred, viaţa de nomad din şantier în şantier, din oraş în oraş, dar îmi plăcea şi ideea că, la sfârşitul unui proiect, în urma mea ar rămâne o construcţie din beton, nu o foaie de hârtie.”

BUCUREȘTI. Sunteți născut la București, unde ați și studiat la Universitatea de Construcții. De ce ați ales acest domeniu și, bineînțeles, cum arăta cotidianul dvs. în acei ani, în România?

Erau alţi ani, nu apăruse internetul.

În lipsa internetului, m-am informat printre prieteni unde ar fi mai bine să dau la facultate şi din vorbă în vorbă m-am hotărât să dau la Construcţii. Mă atrăgea, cred, viaţa de nomad din şantier în şantier, din oraş în oraş, dar îmi plăcea şi ideea că, la sfârşitul unui proiect, în urma mea ar rămâne o construcţie din beton, nu o foaie de hârtie. Cel mai mult uram ideea de a sta la un birou şi de a-mi irosi viaţa fără să mă distrez în fiecare zi.

Prin urmare, am decis să mă fac inginer constructor. Sfătuindu-mă cu prietenul meu cel mai bun, am hotărât să dăm împreună la aceeaşi facultate. Noi credeam că toate cinci sunt cam la fel (Civile, Utilaj Tehnologic, Hidrotehnică, Instalaţii, Drumuri şi Poduri) dar, fiind noi băieţi deştepţi, ne-am interesat unde sunt locaţiile fiecăreia. Utilajul era singura cu locaţie ultra-centrală.

„Romană, ASE la doi paşi, berării cât cuprinde, deci dăm la Utilaj!”, a hotărât prietenul meu.

După ce fusesem cam puşlama în liceu, am reuşit să intru printre primii 25 cu o medie imensă şi odată cu examenul am avut şi o surpriză. Clădirea din centru a facultăţii fusese împrumutată pe o perioadă nedeterminată Bibliotecii Naţionale.

Aşa că celor de la Utilaj li se ofereau din milă săli de curs pe la celelalte patru facultăţi. Cu T-uri, tuburi de proiecte şi cursurile în spinare trebuia să străbatem uneori tot oraşul (între lacul Tei unde se află Hidrotehnica până la Piaţa Iancului unde erau Instalaţiile). Vestea şi mai rea a fost să aflăm că din Utilaj ieşeai inginer mecanic, nu constructor, cum crezusem noi. Era singura facultate din Construcţii cu profil mecanic! Motoare, vâscozităţi, parametri de ardere, cifre octanice, automacarale, buldozere, basculante… basculante! – iar ai mei nici nu avuseseră vreodată maşină! (Se subînţelege că nici eu.)

Şi toate astea pentru că nu existase un punct de informaţii (sau internet).

„După un timp, ne-am hotărât să rămânem definitiv în Canada, mai ales că în România oamenii trebuiau să aleagă ca președinte între Vadim și Iliescu. A fost singura dată când nu m-am dus la vot.”

OTTAWA. V-ați continuat studiile cu un masterat în inginerie mecanică la Ottawa University. Cum ați ales Canada pentru master și, bineînțeles, cum ați ales să rămâneți, apoi, în Canada?

De fapt soția mea terminase facultatea de matematică cu medie foarte mare și era/este cu adevărat pasionată de matematică. În plus, în cadrul Universității București se înființase atunci secția de engleză (cu predare în engleză), iar masterul îl făcuse la o universitate din Paris. Ea era foarte hotărâtă să plece, deoarece în România pe vremea aceea nu exista acces la cele mai noi articole din domeniul ei, în plus sistemul în universități era (și acum este la fel) piramidal: ca asistent trebuie să aștepți să iasă la pensie sau să moară un profesor universitar pentru a se elibera poziția – dar doar unul singur obține acel loc vacant. În America și Canada nu e așa. La un anumit număr de articole publicate după doctorat, orice asistent universitar primește titulatura de profesor (ea a obținut asta pe la 32 de ani). Așa că soția mea a trimis dosarul la mai multe universități din Canada (m-a lăsat pe mine să aleg țara, ea prefera pe atunci Statele Unite) și s-a dus la cea care i-a oferit bursa cea mai mare (deci nu a fost bursă Soroș – râde). Am plecat cu „student visa”, respectiv „viză de vizitator”, iar eu am aplicat de aici pentru permis de muncă. După un timp, ne-am hotărât să rămânem definitiv, mai ales că în România oamenii trebuiau să aleagă ca președinte între Vadim și Iliescu. A fost singura dată când nu m-am dus la vot. Toată povestea emigrării este scrisă în detaliu într-un foileton – pentru cine e interesat ea se află aici. Masterul l-am făcut part time în timp ce în paralel aveam serviciu.

„Am început să scriu într-o revistă a comunității românilor din Ottawa, prin 2005.”

FICȚIUNE. Venind dintr-un domeniu tehnic, cum ați început să scrieți ficțiune? Cât timp vă rămâne pentru scris, dincolo de celelalte obligații profesionale?

Am început să scriu într-o revistă a comunității românilor din Ottawa, prin 2005, cred. Erau scurte editoriale satirice, scriam cam unul la trei-patru săptămâni și după un timp mi-am dat seama că mă atrăgea să scriu mai mult și mai des. Ocazia să scriu ficțiune s-a ivit în 2009-2010, când soția și-a luat un an sabatic la Paris și ne-am mutat cu tot cu copii acolo. M-a întrebat „Tu ce o să faci să nu te plictisești?”, cum franceza mea nu era la nivelul de a-mi căuta serviciu în Franța. I-am zis că o să scriu un roman, iar ea a răspuns OK. Așa că nu am început cu povestiri scurte, ci în forță, direct cu romanul. Doar atunci am scris full time, la Escroc SRL. La Liftul am scris noaptea, cam în fiecare zi câte două ore timp de un an, în 2013. În prezent scriu numai în weekend cam șase ore sâmbătă și șase duminică. De câteva luni bune, am scăpat de insomnii și m-am hotărât să nu mai scriu noaptea.

„Eu trăiesc în Canada exact cum trăiți și dvs. în România. Citesc literatură română, văd filme europene, gătesc mâncare românească, acasă vorbim română și în continuare cred că cele mai bune bancuri sunt cele românești, pentru că la petreceri asta spunem.”

VIAȚA ÎN CANADA. Cum trăiește un român în Canada, cum trăiți dumneavoastră? Înțeleg că lucrați într-un laborator de fiabilitate, unde faceți teste în special pentru produse Huawei, așa este?

Interesant că-mi puneți întrebarea cu Huawei. Într-adevăr, în prezent cam jumătate din teste sunt pentru produse Huawei numai că totul s-a schimbat peste noapte când, săptămâna trecută, Trump a dat o directivă „de siguranță națională” ca această companie să fie trecută pe lista neagră – o mișcare care e parte din războiul economic pe care l-a început cu China. Drept urmare, compania la care lucrez fiind corporație cu sediul în California trebuie să taie imediat orice legătură cu Huawei. Sunt produse hight tech foarte avansate la care se lucrează de câțiva ani. Am întrebat în meeting „deci ce se întâmplă dacă primim un email de la un inginer Huawei?”. Răspunsul managerului: „Îl ștergi fără să răspunzi!”. Mi se pare incredibil ce se întâmplă, adică faptul că decizia unui singur om poate afecta (în cazul meu) direct securitatea serviciului. Și să nu credeți că PSD când spun că vor schimba foaia în ce privește multinaționalele, toate deciziile lor în general, politica antieuropeană, distanțarea pe care o fac, nu vă poate afecta direct exact așa cum se întâmplă acum, aici, la mine. Trebuie să ne gândim la politica externă făcând o paralelă cu munca în construcții: merge repede să demolezi ceva construit de altul pentru că la demolare nu trebuie să măsori și nu-ți trebuie arhitect. E muncă necalificată. În general, ce a făcut PSD în ultimii doi ani a fost muncă necalificată. Mai voiam să spun ceva legat de alegeri, că e subiect proaspăt. Acum doi ani la aeroport în Ottawa ne-au lăsat să venim în România cu pașapoarte expirate românești (ale copiilor erau expirate, iar cele canadiene expirau în mai puțin de două luni, tot împotriva regulilor). Le lăsasem acasă știind că-s expirate, dar am plecat în trombă după ele când am aflat că vor fi acceptate doar deoarece copiilor le făcusem și cetățenie română. Atunci cum de la secțiile de votare din străinătate nu au fost lăsați sa voteze cei cu pașaport românesc expirat? Pașaportul poate expira, dar cetățenia română, nu.

Eu trăiesc în Canada exact cum trăiți și dvs. în România. Citesc literatură română, văd filme europene, gătesc mâncare românească, acasă vorbim română și în continuare cred că cele mai bune bancuri sunt cele românești, pentru că la petreceri asta spunem. La vară îmi petrec ca de obicei vacanța în țară, Apuseni, mare etc. Avantajul meu e că dacă nu deschid site-urile de știri, Dragnea și Dancilă nu există.

„În ultimii zece ani au părăsit România 3,5 milioane de oameni. În al Doilea Război Mondial, au murit 800.000 de români.”

PERSPECTIVĂ. Chiar așa, cum se vede România din Ottawa, cât de conectat sunteți la realitățile româneșți? Interacționați cu alți români stabiliți acolo? Vă gândiți să vă întoarceți vreodată definitiv în țară?

Sincer să fiu, am avut perioade în care m-am distanțat serios de ce se întâmpla în România, pentru că îmi făcea rău. Dar în general nu mă pot deconecta pentru o perioadă lungă, cu toate că realizez ce pierdere de timp este asta și cel mai bine am explicat într-un editorial-satiră care poate fi citit aici.

În primii ani, eram convins că ne vom întoarce la un moment dat în România. Dar acum îmi dau seama că nu am cum să mă întorc în România atâta timp cât țara e condusă de, cuvânt inventat de Iliescu, „emanații” FSN. Societatea s-a deteriorat foarte tare de când am plecat. Mulți ani la rând de guvernări dezastruoase care au dus la fracționări (cu intenție) ale societății. Din cauza alimentării abjecte cu incultură, România a ajuns o țară în care, din păcate, eu nu mai pot trăi. În ultimii zece ani au părăsit România 3,5 milioane de oameni. În al Doilea Război Mondial, au murit 800.000 de români.

ROMÂNĂ. Trăind de atâția ani în afara României, continuați să scrieți în limba română. De ce?

Scriitorii din diaspora nu sunt deloc puțini. La Concursul „Augustin Frăţilă” din 2014, două dintre cele cinci romane finaliste aparţineau unor scriitori din diaspora. Premiul a fost luat de Matei Vişniec – poet, scriitor, dramaturg din Paris.

Fără îndoială, am putea continua amintind conaţionali activând în toate ramurile artelor: dramaturgi, sculptori, regizori, muzicieni, pictori – dar eu vreau să subliniez un lucru. Toate celelalte arte se adresează publicului general prin intermediul limbajului universal.
Doar scrisul rămâne un act aproape prostesc, de păstrare încăpăţânată a legăturii totale cu limba maternă. Rezultatul efortului tău nu va prezenta vreun interes francezului, englezului, germanului. Dar perseverezi să scrii pentru că, într-o ţară străină, scrisul îţi poate ţine loc de patrie, pentru că e o modalitate de a continua să locuieşti (la modul imaginar) în ţara ta.

Dar trebuie să mărturisesc: urăsc scrierea cu â în loc de î. În 1997, când am plecat, se scria cu vechile reguli.

VA URMA… Lucrați în prezent la un al treilea roman, Ultima Armată. Despre ce este vorba?

Despre frustrarea de a fi privat de libertate pentru șase luni (personajele mele fac la termen redus) într-o eră când practic armata (de nivelul și pregătirea avută de cea română în 2006, când se petrece acțiunea) nu poate face nicio diferență în cazul unui conflict serios. Ce a putut face armata irakiană în timpul ultimului război din Golf? Dar este și un roman despre conviețuirea dintre bărbați, lupta pentru putere, manifestarea alfa-male-ului și mai ales ideea că nu poate exista o lume a bărbaților fără femei. Pentru că, paradoxal, personajul principal este femeia, prezentă în gândurile, visele și glumele personajelor mele masculine. Nu există capitol în care să nu fie vorba despre asta. Tot ce am vrut cu Ultima Armată a fost să scriu un roman „made in România” la nivelul lui Catch-22 și Orașul și câinii. La fel ca Escroc SRL și acesta va fi un roman voluminos, de aproximativ 500 de pagini.

Cred că numai eu și Cărtărescu scriem la ora asta romane cărămizi. Ale lui se și vând.

„Toate celelalte arte se adresează publicului general prin intermediul limbajului universal. Doar scrisul rămâne un act aproape prostesc, de păstrare încăpăţânată a legăturii totale cu limba maternă. Rezultatul efortului tău nu va prezenta vreun interes francezului, englezului, germanului. Dar perseverezi să scrii pentru că, într-o ţară străină, scrisul îţi poate ţine loc de patrie, pentru că e o modalitate de a continua să locuieşti (la modul imaginar) în ţara ta.”
Cornel Bălan, scriitor

Foto: Laura Olac