Beatrice Iordan, artist păpușar: Lumea e speriată de tehnologie, în loc să învețe tânăra generație cum să o folosească

- - 2- 184 vizualizari

Beatrice Iordan e artist păpușar, pedagog muzeal la Muzeul Țăranului Român, cântă la cobză în trupa Trei Parale, mai face și teatru de umbre cu Hopa Trop, compania ei de teatru. Ce mai face? Mai pictează și îngeri și – mai mult decât atât – crede că puterea și inspirația stau în noi înșine, că fiecare își este propriul său mentor.

Pe Beatrice nici nu-ți vine s-o întrebi câți ani are – drept pentru care nici n-am făcut-o – pentru că e suficient să te uiți la ea, la ochii ei rotunzi și mari și la zâmbetul tânăr, ca să-nțelegi că vârsta nu-și are locul în această poveste.

 

Din exterior, Beatrice e ca o păpușă, delicată și atemporală, în hainele ei frumos colorate ce vin parcă din alt veac. Dacă apuci să stai de vorbă cu ea, descoperi o femeie mult mai ancorată în realitate decât ți-ai putea imagina la prima vedere.

Nu vrea să plece din țară, nici măcar din Capitală, pentru că toate activitățile ei au legătură cu orașul. Nici nu se ține departe de tehnologie, ci dimpotrivă, crede că, folosită cu cap, tehnologia ne-ar putea aduce multe beneficii nouă și mai ales generațiilor viitoare.

Dar mai bine v-o prezint pe Beatrice Iordan:

Ești artist păpușar, pedagog muzeal, muzicant în trupa Trei Parale, faci teatru de umbre și pictezi îngeri. Ceva anume din copilăria ta prevestea toate aceste activități?

Eu provin dintr-o famlie de artiști, tata este pictor de biserici. Eu nu mă încadrez, prin activitățile mele, într-o sferă religioasă, nu pictez îngeri canonici. Având acest mediu în casă, am fost formată în felul ăsta. Când eram mică, nu aveam niște abilități extraordinare, eram la fel ca orice alt copil, desenam la fel ca orice copil, n-am avut nimic mai mult decât alții, nici pe parte teatrală, nici muzicală.

Iar acum, mai nou, sunt orientată și spre ilustrație de carte pentru copii. Multe activități artistice îmi fac plăcere, că la un moment dat nu mai știu unde să mă opresc. Dar pe toate le fac cu drag și vreau să le fac pe toate și bine. Nu pot să renunț la nimic.

Mai știi câți ani aveai prima dată când ți s-a părut că ai talent?

Niciodată nu mi s-a părut că am talent, eu sunt într-o continuă căutare. Fac ce îmi place și încă învăț.

Am lucrat aproape trei ani ca educatoare, după ce am terminat liceul pedagogic. În perioada aia nu mai locuiam cu părinții și aveam nevoie de bani. Ce-i drept, aveam un salariu de educatoare, dar nu era de ajuns ca să trăiesc într-o garsonieră goală, în care nu aveam de niciunele.

Și, cum intrasem și UNATC, la Actori Păpușari, unde există o secție de Construcții, învățasem să fac niște păpuși. Așa că am făcut niște păpuși de teatru pe care le-am vândut la un târg la Muzeul Satului, prin 2003. Erau păpuși de pus pe mână – BiBaBo se numesc – și au fost foarte apreciate.

Eu am început să cresc pe partea artistică dintr-o nevoie, construind aceste păpuși. Apoi am început să fac cu Florin, soțul meu, mici spectacole de teatru de păpuși – Marioara și Vasilache – pe care le-am jucat la un târg la Sibiu.

Ai mers o perioadă mai lungă pe la târguri? Cum e viața asta nomadă?

Am mers vreo doi ani. A fost o perioadă foarte frumoasă. Și acum suntem destul de nomazi, dar pe vremea aceea nu era constituită trupa Trei Parale. Cântam numai eu cu Florin, soțul meu, și la un târg la Târgoviște, unde vindeam păpuși, a fost prima noastră ieșire în public. El a scos fluierul, eu o tobiță și am început să cântăm cu pălăria în față. Nu ne propuseserăm, dar Florin era mereu cu fluierele după el și am zis că, dacă tot stăm acolo, să punem și pălăria. Oamenii au aruncat bănuți, a fost frumos. Cred că aveam 22 sau 23 de ani.

După aceea am început cu primii mei îngeri pe lemn. Sunt niște îngeri care au multe balamale, au mobilitatea unei păpuși de teatru. S-au vândut mult mai bine ca păpușile. Am început să caut noi tehnici de pictură, modalități de a-i îmbunătăți.

Și la Muzeul Țăranului ce faci? Ce face un pedagog muzeal?

Un pedagog muzeal încearcă, în primul rând, să îi apropie pe copii de muzeul în care lucrează, de expoziția mare a muzeului, dar și de diferite elemente caracteristice muzeului. Eu fac teatru de umbre în care încerc să mă axez pe poveștile populare românești. Le povestesc copiilor și despre teatrul de umbre, cum a venit el din Orient.

Am mai avut o perioadă în care am avut un atelier de constucție scenografică, pe care o să-l redeschid, în care îi învăț pe copii diferite tehnici de teatru de animație, de la construcție de păpuși, decoruri, la tehnicile de bază ale unui păpușar.

Cum ar fi, în concepția ta, un înger păzitor uman?

Dacă aș zice că ar trebui să fie bun, ar fi un clișeu. Cred că întâlnirea cu un om, în general, ar trebui să aducă bucurie. Dacă nu-ți aduce o stare de bine, de bucurie, dacă nu-ți aduce plăcerea de a fi lângă el… sunt persoane și persoane, unele cu o energie mai puțin bună și unele cu o energie mai bună.

Cred că ne lipsește toleranța de a-l înțelege pe celălalt așa cum este. Un înger uman trebuie să aibă empatie, trebuie să-l simtă întodeauna pe cel de lângă el.

Tu ai avut un înger păzitor sau un mentor?

Sunt multe persoane pe care le simți aproape și către care te duci cu gândul când îți e greu. Dar am constatat că liniștea pe care eu mi-o găsesc e în mine însămi. Tot timpul, când îți e greu, te duci cu gândul la cineva drag, dar liniștea mi-o găsesc când mă gândesc la mine. Nu e o formă de egoism!  Mentorul e, de fapt, în tine însuți, nu în exterior. Am mentori și la nivel profesional, de exemplu în pictură. Dar îngerul meu păzitor sunt eu însămi. Fiecare om ar trebui să înțeleagă asta.

Tu ești din București, dar ai copilărit destul de mult prin sate. Cum e viața ta acum în București?

Noi nu stăm mult în București. Locuim aici, pentru că aici avem serviciul și copiii, dar când avem ocazia, plecăm. Rar sunt weekenduri care ne prind în București.

E o fugă de oraș?

Nu, orașul este pâinea noastră, activitățile noastre sunt în mijlocul orașului și în mijlocul oamenilor. Noi, prin activitatea noastră, nu suntem niște oameni care să ne retragem undeva la țară. Unii ne întreabă de ce nu ne mutăm la țară. E foarte frumos la țară, dar activitățile noastre sunt legate de oameni, de public, atelierele mele și teatrul sunt pentru copiii care trebuie să fie mereu aici. Viața la oraș e ok, dacă o echilibrezi cu plecări.

Cum ai ajuns să te faci artist păpușar? N-ai visat și tu, ca orice fată, să te faci actriță pe o scenă mare?

Nu. Tot ce fac nu a fost un vis al copilăriei mele și nu s-a legat nimic de copilărie. Voiam să mă fac doctor, profesoară, ce vrea orice fetiță. Nu am vrut ceva anume și poate a fost bine așa, pentru că nu am simțit dezamăgiri că nu am ajuns acolo unde voiam. Am lăsat să vină totul către mine și m-am simțit fericită.

Actor păpușar am ajuns tot așa, dintr-o întâmplare. Am lucrat doi ani și ceva, aproape trei, ca educatoare și la grădiniță veneau trupe de păpușari. Multe dintre ele nu m-au încântat, dar, la un moment dat, a venit o trupă care era cu totul altfel, totul arăta, în sfârșit, bine! Și i-am întrebat dacă au învățat undeva să facă asta – aveau și păpuși, știau ce trebuie să facă. Iar ei mi-au spus că există o universitate, UNATC, unde poți să înveți așa ceva. Un loc unde poți să te faci și actor, dar și actor păpușar. Nu mă gândisem în viața mea la facultatea de actorie, iar de actor păpușar am aflat de la cei din această trupă. Așa că m-am dus la universitate, m-am interesat ce îmi trebuie pentru admitere și m-am pregătit pentru anul următor. Nu eram foarte pătimașă că vreau să intru, pentru că intrasem deja la o facultate de filosofie. Într-un fel, era tot una dacă intram sau nu. Apoi am intrat și mi-a plăcut și mi-am dat seama că nu pot să fiu și educatoare și studentă la Actori Păpușari, pentru că acolo trebuia să mergi la repetiții, așa că am renunțat la postul de educatoare. A fost o șansă că am dat peste meseria de actor păpușar, îmi dau seama că asta vreau să fac. Totul s-a legat.

Te-ai gândit vreodată, la vremea aia, că, dacă te faci artist păpușar, nu o să ai bani?

Nu m-am gândit niciodată la asta prin prisma banilor. Nu m-am gândit că o să scot bani sau nu, deși atunci ne era greu cu banii. Eu încă mai pictam, câțiva bănuți îmi veneau din asta, nu m-am gândit niciodată dacă o să mă angajez într-un teatru, nu aveam vreun plan.

Ai lucrat vreodată într-un teatru de stat?

Nu, nu am avut nici curiozitatea, nici dorința de a merge într-un teatru de stat. Am mers la reprezentații, dar nu am simțit atracția vreodată. Mi se părea că mă încorsetează. Am început din facultate piesa cu Mărioara și Vasilache, cu soțul meu, și nu știu dacă nepărat mergea, dar știu că măcar nu stătea pe loc.

Cât de importantă crezi că e școala în educația unui copil, viitor adult, și cât de importantă crezi că e educația primită în familie? Dacă cele două ar fi puse într-o balanță, cum s-ar înclina?

Nu le-aș pune în balanță, sunt lucruri diferite. Ele, dacă sunt bine îmbinate, din partea părinților, merg foarte bine împreună. Numai că trebuie, ca părinte, să gestionezi puțin lucrurile. Mă refer la faptul că cerințele școlii sunt mari și tu, ca părinte, ai această libertate să alegi că nu tot ce se cere la școală trebuie să facă și copilul tău.

De exemplu, Maruca noastră, care e clasa a cincea, are teme cu duiumul. Nu face nici jumătate din ele, chit că trage consecințe, cu note mai mici, dar nu ne interesează lucrul ăsta. I-am zis și ei că, dacă temele o chinuie, facem jumătate din lecții. Dacă se chinuie, ura ei față de școală va fi mai mare. Dacă te chinui, nu câștigă nimeni.

Cei trei copii ai noștri sunt la școli și grădinițe de stat. Nu știu dacă îmi place sau nu sistemul de stat, dar e ok atât timp cât nu ne chinuim nici noi, părinții, nici ei, copiii. Știu mame care lucrează cu copiii din culegeri, fac probleme, mi se pare o pierdere de timp.

Eu nu aș merge pe homescholing – altora poate să li se potrivească, dar mie, nu. Școala trebuie făcută pentru că oferă prietenii de care ei, copiii, au nevoie. Maruca are, la școală, lumea ei, pe care și-o face singură. Are prieteni pe care eu nu-i știu și e foarte bine așa, de vreme ce sunt copii buni. Nu trebuie tot timpul ca lumea noastră să fie și lumea lor. Școala îi oferă această lume, această bază de prieteni.

Școala e bună că nu te învață numai materii, te învață atitudini, stări, cum să te raportezi la anumite situații. Informațiile primite în școală sunt și ele ok, dacă iei de acolo cât îți trebuie, iar familia vine cu specificul ei. Nu cred că cele două se exclud și nici că ar trebui puse în balanță.

Beatrice, împreună cu soțul ei, Florin, și cei trei copii

Dacă ar sta în puterea ta să îmbunătățești cu ceva sistemul de învățământ, cu ce ai începe?

Schimbări trebuie multe. Nu știu ce ar trebui, trebuie făcute studii de caz, ca să vezi unde este buba.

Cred că copiii ar trebui să folosească tehnologia mai mult. În generația noastră, nu am avut în mână atâta tehnologie, cu atâta informație. Acum toți copiii stau pe telefon și se joacă. I-am spus fiicei mele: „măi, tu ai în mână o sursă extraordinară de informații, nici nu îți poți închipui!”.  Încerc să o învăț să folosească telefonul într-un mod pozitiv. Copilul ar trebui să învețe să folosească tehnologia în anumite scopuri școlare, într-un mod informativ, iar profesorii să transmită alte abilități, nu informația, pe care o poți avea oricând la îndemână. Cred că asta ar trebui să fie educația viitorului. Telefonul nu e numai cu jocuri și WhatsApp, e aur în mâna lor. Copiii nu au voie cu telefonul la școală, dar ar trebui să aibă, numai că trebuie să fie învățați să-l folosească cum trebuie. Din păcate, profesorii nu au această mentalitate, toată lumea e speriată de tehnologie, în loc să învețe tânăra generație cum să o folosească.

Toate activitățile voastre – ale tale și ale soțului tău – au legătură cu tradițiile românești. Cu toate astea, v-ați gândit vreodată să plecați din țară?

Nu ne-am gândit serios. Cred că putem face lucruri bune și aici. Îmi doresc să nu fim vreodată nevoiți să ne gândim serios la asta. Ne simțim bine aici. Aici avem prietenii, locurile dragi, oamenii cu care ne-am intersectat pe parcurs, m-aș simți prea singură dacă aș pleca.

Știi îndemnul ăla care apare la TV, „petru sănătatea dumneavoastră, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi”. L-aș da puțin la o parte și te-aș întreba ce ar trebui să facem pentru sănătatea noastră emoțională?

Să ne întoarcem mai mult spre noi înșine. Și în sănătatea fizică, și în cea mentală.

Dar pentru sănătatea societății românești?

E complicat. Oamenii – cel puțin cei de la oraș – au demonstrat că sunt solidari. Acum câțiva ani ziceam societatea românească e moartă, dar s-a dovedit că nu mai e așa, mai ales la orașe. Oamenii încep să încerce să se orienteze și spre ceilalți. E bine să nu te gândești numai la tine, ci și la ceilalți. Empatia merge foarte bine și pentru societate.

Citat:

Nu, nu am avut nici curiozitatea, nici dorința de a lucra într-un teatru de stat. Am mers la reprezentații, dar nu am simțit atracția vreodată. Mi se părea că mă încorsetează.

2 recommended
comments icon 0 comments
184 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Raluca Cristian


Bookmark?Remove?

Alina Marinescu: Dacă n-aș fi fost ilustratoare, aș fi putut face ceva foarte plictisitor și repetitiv și abia aș fi așteptat să ajung acasă și să desenez

-

Alina Marinescu are 30 de ani și spune povești prin intermediul desenelor ei. A ilustrat poeme, cărți pentru copii, articole de revistă, depresii și tabuuri sexuale. A expus și obiecte din papier-mâché în cadrul unei expoziții personale cu tema „Din dragoste. ... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Simina Cernat, aventuriera din Bacău care a locuit 4 ani în Asia și a trăit cu câțiva lei pe zi: „Am spus da oricărei experiențe și am lăsat viața să se întâmple!”

-

S-a născut la Bacău, într-o familie tradițională românească. La șapte ani, mama ei a plecat din țară, să își găsească un job cu care să poată supraviețui. Tatăl, să lucreze în construcții. Amândoi, în Italia. Dacă te gândești că ar fi putut avea un destin rata... Mai mult »