Mircea Crisbășanu, inginerul care face cicloturism: “Imediat ce scapi de oraș, poți avea o revelație”

- - 11- 206 vizualizari

Mircea Crisbășanu are 34 de ani. Nici bine nu terminase masteratul în Olanda, că a făcut un salt de downshifting. Adică a lăsat confortul orașului și s-a mutat la țară, la Urlați, tocmai când să înceapă o carieră promițătoare de inginer constructor. Acum face cicloturism, restaurează un conac de la 1912 și îi merge bine.

Pe scurt, downshifting-ul înseamnă să alegi o viață mai simplă. Mai pe larg, înseamnă să respingi ideea de materialism, să renunți la funcțiile bănoase, dar stresante și consumatoare de timp, să abandonezi agitația urbană și să alegi, în schimb, să te bucuri de micile plăcerile ale vieții, să te mulțumești cu un venit suficient și, eventual, să te muți la țară pentru a fi mai aproape de natură și a trăi mai relaxat.

Asta a făcut și Mircea Crisbășanu. În locul unei cariere de inginer în construcții, s-a apucat să facă cicloturism – adică turism pe bicicletă – în zona viticolă Dealu Mare, în nordul Buzăului, nordul Dobrogei, prin Transilvania și a ajuns până în Maramureș. Fără să se aventureze din start, ci cumpănind bine situația, s-a mutat la țară. Pentru că Urlați, deși e un orășel, e cam ca un sat.

De acolo, Mircea se implică civic în aproape tot ce prinde. E membru – împreună cu soția lui – în Asociația ROI, care face proiecte legate de educație, cultură, comunitate și leadership, dar și în GICU – Grupul de Inițiativă Comunitară Urlați.

A, și s-a apucat să restaureze case vechi, printre care și un conac din 1912. De fapt, caută soluții pentru crearea unei rețele de case tradiționale în care să se poată face turism.  

Ce are țara asta și nu au alte țări?

Aș începe cu un cuvânt care definește foarte bine România. Autenticitate. Care nu se referă neapărat la partea pozitivă, frumoasă, poetică a lucrurilor, ci și la părțile negative: mizeria, praful, gălăgia, nebunia, oamenii nervoși, temperamentali, dar pe care măcar îi vezi că trăiesc, față de cei din alte zone. Deci există partea de autenticitate, partea de diversitate, la care stăm foarte bine. Dacă merg în direcția turismului, astea sunt niște avantaje foarte mari.

Am avut ocazia să compar România cu alte țări când am fost la un masterat în Olanda, în 2008, unde am stat doi ani. Experiența de afară mi-a fost foarte folositoare. Pe de o parte, din punct de vedere academic, pentru că pe vremea aia nici nu știam că pot să plec la studii în afară. A fost o înșiruire de ocazii pe care le-am folosit. Mi-am luat diploma în inginerie structurală la Universitatea Tehnică din Delft. Pe de altă parte, exeriența din Olanda m-a ajutat foarte mult pe partea socială și culturală. Acolo, am avut ocazia să cunosc lumea prin prieteniile pe care le-am legat cu alți studenți care veneau din diverse colțuri ale lumii. Cu unii am ajuns să ne și vizităm, cum a fost cazul cu prietenul Yoshi, care a venit la masa alor mei în prima iarnă de când am plecat. El, săracul, japonez, și alți câțiva de pe alte continente erau singurii care nu plecau nicăieri de sărbători, când toți europenii se împrăștiau pe la casele lor.

Primii mei prieteni de acolo au fost el, japonez, un norvegian, am mai avut amici buni greci, unguri, am stat în apartament cu un nigerian, un italian, un chinez. Am interacționat cu toate felurile de oamni, iar acest lucru a fost foarte valoros pentru mine.

Cât am fost la master în Olanda, am și lucrat aproape un an, la un birou de construcții civile și offshore în Rotterdam. Am avut antrenamentul stilului de viață de acasă, adică muncă, studii și distracție. Am avut ocazia să vizitez, să călătoresc, să întâlnesc oameni.

Primul lucru pe care l-am cumpărat în Olanda a fost o bicicletă. Al doilea lucru a fost încă o bicicletă. Am mers foarte mult cu bicicleta, pentru că aveam deja pasiunea asta de acasă. Cât timp am stat în Olanda, am vizitat mai multe țări, unde am mers cu bicicleta. Inclusiv Elveția, unde am stat trei luni ca să-mi pregătesc lucrarea de diplomă. Am văzut pe bicicletă Olanda, Elveția, Germania și Luxemburg – o țară foarte interesantă. Și, în felul acesta, mi-am dat seama cât de interesantă este România! Atunci am reușit să îmi trasez în minte atuurile țării noastre. Înainte, deși stăteam în România, nu le conștientizam. Ca majoritatea românilor, aveam impresia că orice altă țară e mai mișto decât România și că peste tot e lapte și miere, mai puțin la noi. Ceea ce nu e adevărat, nu există nicio țară perfectă. România îți oferă un stil de viață mult mai bun și mai liber decât multe alte țări din vestul Europei.

La ce te gândești când zici o viață mai bună?

Bun în sensul de calitate a vieții. Pentru că, în România, ai în continuare acces la o natură mai puțin atinsă, deși sunt presiuni foarte mari și la noi – vedem ce înseamnă industrializarea și goana după bani. Dar, în continuare, când mergi prin satul românesc, încă mai vezi imagini clasice de sat autentic românesc. Aproape în orice sat încă mai vezi o căruță trasă de cai. E un lucru banal, la care noi nu ne gândim prea des. De multe ori ne enervează acel cal, care lasă mizerie pe drum, dar simpla imagine a acestei căruțe trase de cal e cu totul dispărută în Vest.

Eu stau într-un orășel, dar este foarte asemănător cu un sat și este foarte bine că e așa, pentru că am acces imediat la natură: ies din casă, merg doi kilometri și dau de dealuri și păduri cu fazani, cu căprioare.

Imediat ce scapi de oraș, poți avea o revelație. Și spun asta pentru că nu oricine poate să lase orașul pentru sat. Și eu am locuit la oraș destui ani, m-am născut la oraș, în Ploiești. Dar întotdeauna am avut legătură cu țara și acum nu doar că apuc să stau într-un mediu cu o calitate a vieții mai ridicată decât a Bucureștiului, din punctul meu de vedere, dar apuc și să vizitez alte zone rurale pe bicicletă și să le arăt și altor vizitatori. Asta mă împlinește.

Ai fost vreodată tentat să rămâi afară? Acum mai ai momente în care te gândești să pleci?

Da, evident. Și acum există acest gând, când avem discuții serioase în familie. Dar de fiecare dată ajung să spun că vreau să stau în România pentru că am foarte multe de descoperit aici, îmi plac foarte mult oamenii frumoși și valoroși pe care îi are România, iar mulți dintre ei sunt de vârsta a treia. Cei de modă veche, din generația părinților și bunicilor noștri, azi sunt, iar mâine nu mai sunt, așa că ei acum trebuie descoperiți.

Oamenii de vârsta bunicilor noștri mă inspiră, păstrează un anumit bun simț, un set de valori foarte bine pregătite din copilăria lor, set de valori care, în ziua de azi, se tocește, mai ales la familiile tinere de la oraș. Dacă interacționăm cu ei acum, cât mai sunt, putem să păstrăm energia, modestia, bunul simț, iubirea simplului în viață. Acum, peste tot suntem înconjurați de consumeriști. Se consumă foarte mult, iar noi avem nevoie de oamenii mai în vârstă ca să înțelegem că viața e mai mult decât atât.

Mircea Crisbășanu, inginerul care face cicloturism: “Imediat ce scapi de oraș, poți avea o revelație”

După masterat, când te-ai întors în România, ce ai făcut? Te-ai mai angajat?

M-am întors, deși aveam alternativa de a sta în Olanda sau a-mi găsi un job în Germania. Aveam experiență de lucru trei ani în București, un an în Olanda, plus două diplome. Universitatea din Delft era cotată atunci în primele 20 de universități tehnice din lume. Bursa cu care am plecat la master, acordată de Fundația Dinu Patriciu, care nu mai există acum, îmi spunea că, pentru cei doi ani de studiu în străinătate, trebuie să mă întorc și să lucrez în țară încă doi ani.

Dar în acea perioadă am cunoscut-o și pe soția mea, Simona, și mi-am dat seama că putem să ne legăm viitorul de România. În plus, în 2010 încă era criză economică, iar construcțiile – domeniul meu – încă era cel mai afectat. Acesta a fost contextul în care am început să mă gândesc la tururi ghidate pe bicicletă pentru turiști. A fost o oportunitate izvorâtă din nimic și care a crescut natural. Încă de la primul tur am avut trei români și patru străini.

Oamenii au plătit de la început pentru serviciile pe care le-ai oferit?

Au fost ture de acomodare la început. Când am știut că pot să ofer servicii de calitate am putut să mă gândesc și la un tarif anume. Am primit feedback foarte bun de la turiști și asta m-a încurajat.

Treptat, m-am concentrat pe anumite zone și asta m-a ajutat să cunosc mai bine oamenii locului, care pot fi vizitați și care pot să inspire. Fac ture în zona viticolă Dealu Mare, unde locuiesc acum, care a crescut foarte bine și pe partea de turism oenologic, apoi nordul Buzăului, zona cu chiliile rupestre, nordul Dobrogei și zona Transilvania Săsească și Podișul Târnavelor. Din 2017, fac tur și în Maramureș.

Mergând în aceleași locuri an de an, ajung nu numai să cunosc oamenii, ci și să leg prietenii cu ei. Pot să bag mâna-n foc că, atunci când merg la acești oameni, turiștii se vor simți bine și că va fi un schimb de experiență frumos între gazdă și vizitator. Unele dintre gazde sunt familii tinere, interacționează, le place să vorbească direct în engleză, păstrează legătura, își trimit vederi cu turiștii. Eu sunt un facilitator care aduce niște oameni într-un loc, iar ei rămân legați de locul respectiv. Unii revin în tururi o dată, de două ori, cineva a venit de șase ori – semn că le place.

Pentru tine a fost o ieșire din zona de confort faptul că ai decis să nu rămâi angajat într-o companie? Ți-a fost frică sau erai încă atât de tânăr încât nu exista frică?

Cred că frica apare oricum, indiferent de vârstă. Poate că atunci stă mai puțin, te părăsește mai repede. A fost teamă, evident, pentru că te avânți în necunoscut. Ideea e să nu stai prea mult în analiză și să treacă timpul pe lângă tine, pentru că albești și îți dai seama că încă nu ai făcut pasul. Și te întrebi mereu “ce-ar fi fost dacă”.

Acum am ajuns să merg și prin școli și să le vorbesc tinerilor, mai ales din Urlați, și discutăm despre pasiuni, despre ce îi interesează, despre cum își văd viitorul. Le spun mereu să nu lase ocaziile să treacă pe lângă ei. Permanent trebuie să fii neobosit în a încerca lucruri și experiențe. A ți le oferi e o alegere. Alegi să spui “da” când te cheamă un prieten sau alegi să dormi.

Eu sunt și vicepreședinte la Asociația ROI și ne ocupăm de proiecte pentru comunitate. ROI vine de la roi de albine, sunem ca niște albinuțe harnice și eficiente  și lucrăm pe partea de educație, cultură, comunitate, leadership. Eu și Simona, soția mea, suntem cei mai activi membri.  Mai avem câțiva membri care ne susțin și ne inspiră. Am mutat proiectele asociației peste tot pe unde ne-am plimbat. Când am stat în București, am avut mai multe proiecte pe București, acum avem prin toată țara, ne place să lucrăm cu tinerii, să încercăm să îi inspirăm și să ne inspirăm și noi de la ei, pentru că și ei au foarte multe de oferit, chiar dacă nu știu lucrul acesta.

Ce a fost mai întâi, dorința de a te muta la țară sau dorința de a face tururi pe bicicletă?

Sunt destul de strâns legate între ele cele două. La început am făcut tururi pe bicicletă de plăcere, le organizam pentru prieteni și îmi plăcea foarte mult. De fapt, am ajuns la Urlați datorită tururilor pe bicicletă. Dacă nu făceam cicloturism, probabil că nu descopeream Urlațiul atât de curând. Un lucru îl ajută pe celălalt, se întrepătrund și se leagă. Întotdeauna am avut chemarea spre rural, mi-a plăcut de mic.

Cum e viața în Urlați?

În ciuda numelui, este liniștită și îți oferă un minim de facilități de care ai avea nevoie pentru confortul familiei. Ai grădinițe, școli, spital, bănci, două supermarketuri, cârciumi, e aproape de Ploiești, de București. Urlațiul e un mic orășel, are în jur de 11.000 de oameni și a înglobat satele dimprejur, care au devenit cartiere ale Urlațiului.

Dar imediat ce ieși din zona de centru, care înseamnă o rază de un kilometru, peisajul deja e ca la țară, iar asta e foarte bine. De jur împrejur sunt dealuri, în jumătate de oră poți să urci pe un deal și să ai o priveliște panoramică foarte frumoasă. Pădurea e relativ aproape, există diversitatea peisajului. Recent, a apărut și un centru de echitație. Există și crame, unde se pot face degustări de vin.

Din punctul tău de vedere, mutarea ta la țară este downshifting? Sau acum ai o viață mai stresantă pentru că ai business-ul tău, deși trăiești la țară?

E mult mai ok să fii stresat de propriul tău business decât să te toace rutina business-ului altcuiva. Asta am descoprit și eu în timp. Sunt plusuri și minusuri. Știm că România nu iubește antreprenorii și nu-i susține, deci nu e un drum ușor, ca o cale bătută.

Nici în Statele Unite nu e așa. Media antreprenorilor din SUA este de nouă falimente. Adică trebuie să falimentezi de câteva ori până ajungi la business-ul care ți se potrivește. Așa e la americani, la noi cu atât mai puțin. Noi ne descurajăm din prima, dacă nu ne iese, la revedere! Deci nu este un drum ușor, e provocator.

Eu, prin downshifting, înțeleg un stil de viață simplu. Asta, într-adevăr, obținem la Urlați. Calitatea vieții s-a ridicat pentru noi. Avem doi copii care se pot juca pe stradă cu alți copii, iar asta este o imagine arhaică pentru orășeni, e o imagine care nu mai există nici măcar în multe dintre orașele mai mici. Mai vezi prin câte-un cartier mărginaș copii care se cațără prin pomi și care mai bat mingea, dar este o imagine din ce în ce mai rară. Iar noi avem asta în Urlați. Copiilor le priește, mergem cu bicicleta la școală. Mulți urlățeni nu fac asta, deși ar putea, dar e traffic jam în fața școlii dimineața.

Cycling Romania se adresează în special turiștilor străini sau în egală măsură și românilor? 

Se adresează oricărui pasionat de cicloturism care vrea să descopere o latură profundă a României. Avem turiști români și străini. E drept că sunt niște segmentări ale lor, adică turiștii străini preferă vacanțele lungi de o săptămână sau și mai bine, adică mergem 7-10-12 zile pe bicicletă, ceea ce românii nu prea fac – dacă o fac, o fac pe cont propriu. În schimb, românii preferă ieșirile de o zi sau de weekend.

Interesant este că am avut cam în egală măsură bărbați și femei, ceea ce e ușor surprinzător, aș fi zis că mai mulți bărbați practică genul acesta de activitate. E îmbucurător că le place și femeilor, evident că asta atrage și familiile cu copii. Copiii cresc cu imaginea că e normal, nu doar frumos, să mergi cu bicicleta. Devine un stil de viață. Asta am văzut în Olanda, în Elveția și multe alte țări. Este un trend care crește în ciuda tuturor obstacolelor. Numărul bicicliștilor crește, ne trebuie doar bicicliști mai bine educați și care să simtă că aparțin unei comunități. Aici mai avem de lucrat.

Turiștii străini vin cu așteptări destul de mici sau vin de curiozitate, după ce au auzit de la alții. Din tururile mele au plecat foarte încântați. Asta mă încurajează permanent.  Este mai mult decât o plimbare pe bicicletă din punctul A în punctul B, este și o odisee gastronomică, mănâncă foarte bine și sănătos, cu produse din gospodărie.

Pe lângă partea de gastronomie, accesăm și partea culturală și socială.  Oamenii văd ce înseamnă un meșteșug făcut cu mâna și învățat din generație în generație. Am descoperit în Călărași meșteri rudari – Nea Vergică și Nea Stelică Turbatu – care fac scăunele cioplite în lemn, din generație în generație. Meșteri fierari, țesătoare care mai fac cusături, broderii, dar și împletitori de coșuri. În Buzău e un nene – nea Mircea Micu – care ne-a primit ani la rând și care și-a făcut cu mâna lui instrumente muzicale și cântă la ele: la fluier, la caval, la tulnic, la cimpoi.  Când mergem la el, ne ține un mic concert direct în ogradă.

Întotdeauna ne dăm timp, pe parcursul unei zile, să avem două-trei ore pentru astfel de activități. Noi mergem 50-60-70 de kilometri pe zi, adică nu foarte mult, avem pauze de poze, o gustare ici și colo, o pălincă.  Spre finalul zilei, în unele momente, putem fie să facem o plimbare cu căruța, să îi ajutăm pe localnici cu una-alta la munca câmpului, la activitățile mai simple.

Cum ajung străinii la tine?

De pe internet, de cele mai multe ori. Am și câteva contacte cu agenții de turism străine sau românești și colaborări care au mers bine. Dar cei mai mulți citesc review-uri pe internet și mă contactează. Pentru mulți facem și tururi personalizate, reușim să fim flexibili. Există variante de ture de o zi, ture de weekend, de o săptămână, de două săptămâni. Cel mai mult am făcut un tur autoghidat de două săptămâni. Tururi ghidate am făcut de 12 zile.

Mărimea grupului este de la patru la opt-zece oameni. Ne place să păstrăm grupuri mici, ca să putem oferi o experiență completă. Îți dai seama ce înseamnă să mergi în gospodăria unui om și să te duci cu un autocar de oameni…

Știu oamenii de la țară să facă turism? Și, când spun asta, nu mă refer la cei care au pensiuni. Mă refer la cei care nu au pensiuni, sunt oameni simpli cu gospodării obișnuite.

Mai bine știu să facă turism oamenii simpli, care poate n-au văzut niciodată un străin la ei în ogradă, decât cei cu pensiuni. Pentru că reușesc să găsesc acei oameni frumoși de la care și eu am multe de învățat – pot să fie profesori, învățători, preoți, lideri comunitari, tinere familii care și ele au făcut, la un moment dat, downshifting, sau oameni care nu au avut nicio legătură, de niciun fel, cu turismul.

De multe ori, ajung la tot felul de oameni din vorbă-n vorbă. Oamenii îi găsești la fața locului, nu pe internet.  Întreb: “Există vreun meșter pe la voi?”. De multe ori, mi se răspunde că nu mai există niciunul. “Păi mi-a zis cineva că e un fierar”. “A, păi, da, este un fierar”. Eu, de obicei, merg de mai multe ori pe traseu înainte de a descoperi oameni, pentru că localnicii nu spun din prima ce meșteri au prin sat, pentru că subapreciază valorile comunității și nu cred că ceea ce au ei ar putea fi interesant pentru orice vizitator.

Activitatea ta este, totuși, una sezonieră. Ce faci iarna?

Din martie până în octombrie-noiembrie facem ture pe bicicletă. Pentru că vara sunt, de multe ori, pe șa, iarna pregătesc sezonul care urmează și îmi trag sufletul. În ultima vreme am și iarna tot felul de proiecte. Proiectul numărul unu e familia – de când sunt copiii în viețile noastre, timpul alocat familiei a crescut semnificativ. Apoi, pe lângă tururile cu bicicleta, restraurez case tradiționale, îmi folosesc experiența în domeniul ingineriei în construcții, deși nu am făcut niciodată restaurare, învăț pe teren. Am găsit o casă în Urlați – conacul Nucu, din 1912 – unde am și organizat un brunch cultural, adică în ograda șantierului casei am adus 100 de oameni, am mâncat bunătăți de-ale locului și au venit un profesor de muzică, Marius Glonț, care a cântat la chitară, meșterul dogar Adrian Aldea, care a făcut demonstrații de dogărit, câteva doamne învățătoare care au făcut șezătoare de țesut ii și semne de carte pentru copii.

În ce stadiu e restaurarea conacului?

E în lucru de trei ani și o să mai dureze. Estimez că, într-un an și jumătate, corpul principal, casa mare, să fie gata. Chiar dacă e iarnă, se lucrează.

Care e scopul conacului, e unul turistic sau veți locui și voi acolo?

Și, și, dar în primul rând turistic. Mă interesează să găsesc un proiect prin care casele vechi tradiționale să poată fi salvate. Nu este suficient să găsești o casă, să o cumperi, să o refaci respectând vechiul, autenticul, tradiționalul. Casa, mai departe, consumă. Mai ales dacă este casă veche, are nevoi speciale, o întreținere specială, deci costuri mai mari. Nu oricine locuiește la țară poate să aibă grijă de o astfel de casă. Și, atunci, trebuie să gândești un proiect prin care aceste case renovate să poată să producă ceva care să se autosusțină. Prin turism, acest lucru se poate face, prin crearea unei rețele de case tradiționale unde turiștii să poată sta. Dar trebuie să fie case cu poveste, cu o anumită vârstă. Încerc să găsesc investitori în astfel de proiecte, în care eu cred foarte mult, mai ales că România încă are un patrimoniu fabulos. De la casele mici, bătrânești, până la conace mari care sunt în stare proastă și au nevoie de întreținere. Astfel de case pot fi incluse într-un sistem prin care să poată fi salvate.

Am deja doi parteneri și asta e bine, pentru că singur nu aș fi putut din punct de vedere financiar. Pe lângă casa de la Urlați, mai avem o casă la Vălenii de Munte, care este exact “căsuța bunicii” – o casă de la 1892, monument istoric, care e gata, se poate sta în ea.

Cum ți s-a schimbat viața după ce te-ai mutat din București la țară?

S-a schimbat foarte mult și viața mea, și a Simonei. După mutarea la țară, viața ni s-a schimbat mult în bine. Mai știu cum era să locuim în București, în apartament. Eram activi și atunci amândoi, ca și acum, cu proiecte prin țară, ne tot plimbam, dar în București ne stresau claxoanele, pe când la Urlați ne stresează cântatul cocoșilor de dimineață sau câinele vecinului care latră de peste drum. E altceva. Parcă un pic mai bine.

Nu-ți lipsesc evenimentele culturale?

Ăsta este cel mai mare minus când trăiești la țară. Dar acest lucru ține de administrația culturală, pentru că Urlațiul poate oferi, cultural, foarte mult. O face destul de puțin acum, iar acesta este unul dintre motivele pentru care mulți tineri, după ce termină liceul, pleacă la Ploiești sau București. E ceva de îndreptat, o misiune pe care noi, comunitatea locală, ne-o atribuim.

Altfel, când vrem să vedem un film, ajungem repede în Ploiești sau București.

Întotdeauna spunem oricui: te tentează (să te muți la țară, n.r.), încearcă, vezi cum e, dar nu pleca cu idei preconcepute! Nu te gândi că pleci în vârful muntelui și lași totul în urmă și ce mișto o să fie! Ia-ți un răgaz, o perioadă de test, poate nu e satul potrivit, poate vrei în altă parte, mai aproape sau mai departe de oraș. Dar măcar încearcă! Noi, la început, aveam un apartament închiriat în Urlați și stăteam și în București, să vedem cum e. Nu e nevoie să vinzi tot și să pleci. Sigur, mulți au impresia că sunt legați de job în București.

Care e relația ta cu comunitatea din Urlați?

Ai aflat despre GICU – Grupul de Inițiativă Comunitară Urlați? Grupul s-a coagulat la începutul lui 2018 și are o energie foarte bună. Ne susține Fundația PACT. Acum avem întâlniri constante, cam la două săptămâni, dar am început din start cu proiecte, iar primul proiect a fost organizarea Festivalului Sportului –  un eveniment organizat pe stadionul din Urlați pentru toți urlățenii, de toate vârstele. Am organizat o serie de activități sportive și am avut 700 de participanți. Am avut tur cu bicicleta pentru 80 de participanți, aerobic, jocurile copilăriei, tombolă cu premii. Festivalul a avut un succes neașteptat.

Am mai avut Șezătoarea vIE. IE de la ie tradițională și vie, de la via dimprejurul Urlațiului. A fost o adunare de oameni – adulți și copii – care au învățat unii de la alții cum se țese și se brodează. Încercăm să revitalizăm partea de meșteșug care se pierde în zonele urbane.

Alt proiect al GICU a fost Școala de vară, s-au făcut mai multe activități pe parcursul verii, în care au fost implicați profesori, învățători, copii. Conceptul de Școală de vară ar trebui să existe în orice comunitate, în orice sat și oraș.

Apoi, am avut și brunchul cultural de la conacul Nucu, tot cu implicarea unor membri GICU. Am mai avut KidsFest, în ultima săptămână de școală, la Școala Gimazială Cănuța Ionescu.

Cum sunt oamenii de la țară comparativ cu cei de la oraș?

Este o diferență. Cu cât e mai izolat satul, cu atât oamenii sunt mai dornici să cunoască alți oameni. La oraș vor să scape de tine, în principiu. Probabil că așa mă purtam și eu. La sat sunt foarte curioși: “Așază-te, hai să-ți dau ceva și hai să vorbim”, cam asta e atitudinea. Pe când la oraș e: “de ce vorbești cu mine?”.

E mai ușor să intri în legătură cu oamenii de la sat decât cu cei de la oraș. Evident, la sat sunt, în multe cazuri, mai conservatori. Și nu înseamnă că, dacă intri în legătură cu ei, poți să și legi o conversație cu toți, dar sunt oameni și oameni peste tot.

V-ați făcut prieteni acolo?

Da, avem prieteni, chiar și familii cu copii, și e o mare veselie când ne întâlnim. Din punctul ăsta de vedere, e foarte bine, aveam nevoie de familii tinere, pe profilul nostru, cu care să putem să avem discuții interesante.

Tu și soția ta ați adoptat doi copii. V-ai confruntat cu idei preconcepute sau discriminări în Urlați?

Nu. Toți cei care au aflat povestea au fost impresionați și au spus că e un gest minunat. Noi am încercat să le spune că e un gest reciproc, copiii ne-au ales pe noi, nu invers. Nu am făcut-o doar ca să salvăm destinul unor copii. Poate ei și-ar fi găsit destinul și fără noi.  Cert e că, așa cum noi îi ajutăm pe ei, și ei ne ajută pe noi, e reciproc. Creștem împreună, învățăm împreună, cot la cot. Dar oamenii din Urlați au privit foarte bine adopția.

Ce îi sfătuiești pe cei care se gândesc să se mute la țară, dar nu îndrăznesc?

Să încerce! Să nu ia din prima o decizie finală. Să își ia o perioadă de teste de câteva luni, să prindă și o perioadă de iarnă la sat, pentru că ieși din zona de confort – să se aștepte la asta! Dacă ar fi confortul de la sat mai mare decât la oraș, toată lumea s-ar muta la sat! Dar la oraș este un confort aparent, nu real. Pentru mine, confortul real e când plec singur cu bicicleta prin pădure și aud cum cad frunzele.  Pe când, în oraș, încercam să am tot felul de trăiri și să îmi stimulez simțurile în jungla urbană. Poți să o faci, dar este mult mai greu. Merită să te aventurezi și să ieși din zona de confort și să vezi cât reziști. Nu e pentru toți, într-adevăr. Dar merită încercat!

CITAT

Ca majoritatea românilor, aveam impresia că orice altă țară e mai mișto decât România și că peste tot e lapte și miere, mai puțin la noi. Ceea ce nu e adevărat, nu există nicio țară perfectă. România îți oferă un stil de viață mult mai bun și mai liber decât multe alte țări din vestul Europei.

Mircea Crisbășanu

 

 

 

11 recommended
comments icon 0 comments
206 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Raluca Cristian


Bookmark?Remove?

Simina Cernat, aventuriera din Bacău care a locuit 4 ani în Asia și a trăit cu câțiva lei pe zi: „Am spus da oricărei experiențe și am lăsat viața să se întâmple!”

-

S-a născut la Bacău, într-o familie tradițională românească. La șapte ani, mama ei a plecat din țară, să își găsească un job cu care să poată supraviețui. Tatăl, să lucreze în construcții. Amândoi, în Italia. Dacă te gândești că ar fi putut avea un destin rata... Mai mult »