Povestea lui Daniel Rucăreanu: de la casa de copii în Secretariatul General al Guvernului României

- - 7 vizualizari

Daniel nu lucrează cu jumătăți de măsură și ne spune de la obraz: “Atenția opiniei publice pentru copiii instituționalizați durează cât timp cazul semnalat de presă vinde. Asta este realitatea crudă, să nu ne ferim de cuvinte”. Daniel (41 de ani) a fost instituționaliat în anii ’80-’90, are un master în științe politice, monitorizează politici publice și implementează proiecte în educație, muncind de ani de zile la Secretariatul General al Guvernului României.

Andrei Crăciun

Daniel Rucăreanu, care este povestea ta – de unde vii și cum ai reușit să ajungi până aici?
Asta este o întrebare care mă blochează de fiecare dată când îmi este adresată. Am 41 de ani. Sunt ploieștean după locul nașterii și ilfovean adoptat. Am trecut prin două case de copii în anii ‘80 și anii ’90. Am absolvit Facultatea de Științe Politice și Administrative din cadrul Universității din București și un masterat în științe politice la aceeași facultate. Am avut profesori remarcabili și m-am împrietenit cu câțiva oameni deosebiți. Am lucrat în învățământ pentru o scurtă perioadă. Sunt angajat al Secretariatului General al Guvernului. Am colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale. Am o familie minunată. Am înființat Asociația Federeii, fiindcă nu pot uita, nu vreau să uit unele întâmplări din copilăria mea. Toate astea nu ar fi fost posibile dacă nu i-aș fi cunoscut pe Stana și Nicolae Avram, părinții mei de suflet. Fără ajutorul, afecțiunea și modelul lor nu știu cum ar fi fost viața mea. I-am cunoscut pe când aveam aproape 9 ani și am ajuns să locuiesc cu ei la aproape 15 ani. Între ei și autoritățile din protecția copilului de atunci nu a fost semnată vreo hârtie, nu a fost încheiat vreun act administrativ care să stabilească vreo legătură juridică cât de firavă. În dosarul meu primit de la DGASPC Prahova nu există așa ceva.

Mai ții legătura cu foștii tăi colegi din orfelinat? Ce vă unește?
Da, păstrez legătura cu unii dintre colegii mei. Ne-am reunit pe 11 mai anul curent la Bușteni. Au venit și profesori, educatori, învățători, bucătărese ș.a.. Am organizat, împreună cu doi foști colegi, o reuniune a celor care au crescut la casa de copii din Bușteni. Cu unii m-am întâlnit de mai multe ori în anii din urmă, pe alții nu i-am mai văzut din clipa în care am părăsit căminul. Așa se întâmplă cu toți cei care își trăiesc copilăria și adolescența în astfel de instituții. A fost o revedere emoționantă, intensă și complicată, așa am simțit-o eu. Ne unesc experiențele comune trăite în copilărie, în sens larg, și cele trăite în casa de copii, în particular. Întâmplările prin care treci în copilărie te marchează definitiv, asta ne spun toți psihologii, și nu pot decât să confirm teoria lor. Relațiile cu părinții, sau absența acestora, impun granițele universului tău emoțional. Există un spirit al căminarului, care rezistă timpului, indiferent la experiențele de viață -bune, rele- pe care le-a avut un om care crescut într-o casă de copii.

Acum, cu cazul adopției internaționale a tinerei Sorina, s-a redeschis subiectul acesta al adopțiilor în România – a fost tratat cu aceeași isterie și ipocrizie și lipsă de empatie dintotdeauna. Unde ne situăm noi, ca societate, față de copiii instituționalizați?
Povestea fetiței din Mehedinți este tare nefericită și încâlcită. Nu aș intra în ițele ei, fiindcă nu cunosc foarte bine cazul și fiindcă mi se pare că există ceva care îmi scapă. Viața acestei copile a fost batjocorită de cei care ar fi trebuit să aibă cea mai mare grijă de ea. Mă refer la asistenta maternală și la autoritățile locale. Cred că acest caz nu ar fi provocat atâtea reacții, la televiziuni, în presa scrisă și pe rețelele sociale, dacă nu exista acel moment cu procuroarea care târăște copila. A fost o imagine îngrozitoare. Oricum ne-am poziționa față de justiție, aceasta nu a ieșit bine din acest caz. Te aștepți ca un om instruit și care se ocupă de să aibă o anumită finețe în relația cu cei mici, dar uite că nu se întâmplă mereu cum ne imaginăm. Legislația românească care reglementează domeniul protecției copilului este în parametri europeni. Reglementarea adopțiilor respectă standardele lumii civilizate. Formele sunt bune, fondul ne trădează. Obsesia pentru imagine, poza este o boală românească. Pe noi ne interesează să ne îmbunătățim imaginea, nu să schimbăm realitatea.

De ce apar periodic astfel de cazuri? De ce reacțiile publice sunt disproporționate? De ce nu există urmări?
Sunt mai multe explicații, din punctul meu de vedere, unele dintre acestea au fost menționate și de cei care au comentat cazul. Enumăr câteva: 1. Pentru că instituțiile județene din domeniu (nu toate) sunt slabe, personalul este puțin și nu foarte bine pregătit. 2. Există o teamă de a asuma erorile, cazurile dramatice, situațiile rușinoase, care sunt inevitabile în acest domeniu. 3. Pentru că instituția din domeniul protecției copilului este reactivă, nu activă. 4. Pentru că nu există servicii sociale satisfăcătoare la nivel local, iar în unele localități nu există pur și simplu. 5. Pentru că descentralizarea, la noi, a fost înțeleasă foarte prost, aceasta fiind mai degrabă scăpare de răspundere, dinspre centru spre local. 6. Pentru că, din cauza salarizării mediocre, în sistem au fost angajați oameni care nu au structural nicio legătură cu acest domeniu. 7. Deoarece, în România, pentru a adapta o vorbă a lui Janusz Korczak, copiii au o cotă de piață scăzută. 8. Pentru că nu există asumare publică la nivelul cel mai înalt pentru relele petrecute în casele de copii, leagăne, orfelinate, centre de plasament, centre rezidențiale etc în ultimele decenii. 9. Pentru că nu există niciun interes în clarificarea fenomenului adopției internaționale din anii 1980 și din anii 1990. Etc. Concluzia este simplă: atenția opiniei publice pentru copiii instituționalizați durează cât timp cazul semnalat de presă vinde. Asta este realitatea crudă, să nu ne ferim de cuvinte.

VIAȚA ÎN CASELE DE COPII: VIOLENȚĂ INSTITUȚIONALĂ, BULLYING, ABUZURI SEXUALE, TRAFIC, STIGMATIZĂRI

Cum cultivau conducătorii orfelinatelor violența? A plătit vreunul cumva? Tu ai descris orfelinatele timpului tău drept abatoare de suflete – a plătit cineva pentru sufletele voastre mutilate atunci?
Mediul instituțional specific protecției copilului generează inevitabil violență; violența celor mari asupra celor mici, de obicei, dar și violența unor angajați asupra copiilor, în special asupra celor recalcitranți și care pun întrebări (cei care au gura mare, cum se zice). Așa era pe vremea mea, dar bănuiesc că realitatea nu-i cu mult diferită nici în zilele astea. Totuși, trebuie spus, trebuie subliniat că cele mai multe și mai dure forme de violență îndurate de copiii din sistemul de protecție au fost provocate de copiii mari asupra celor mici. Făcând o asemenea afirmație, nu înseamnă că elimin complet responsabilitatea sistemului și a oamenilor care lucrează acolo, ci doar descriu, pe cât pot eu de exact, realitatea. Vinovăția angajaților constă, în primul rând, în ignorarea actelor de violență, a bullyingului, a abuzurilor sexuale, a traficului, a stigmatizărilor de tot felul etc care se petrec în instituțiile în care ei lucrează. Ignorarea acestor fapte este însoțită de interpretarea violenței ca fiind o manifestare firească, tratarea superficială a efectelor psihice ale abuzului și încercarea de a ascunde aceste fapte. Centrele de plasament au fost, sunt un spațiu de întreținere și de reproducere a violenței.

Doamna prof. univ. dr. Maria Roth, autoare (împreună cu un grup de cercetători de la Universitatea Babeș -Bolyai) a volumului Principii versus practici în sistemul de protecție a copilului (Editura Presa Universitară Clujeană, 2019), utilizează, pentru a descrie violența din instituțiile de protecție, conceptul de violență instituțională. Prin violență instituțională în centrele rezidențiale, doamna Roth și colaboratoarele domniei sale înțeleg: „formele de violență împotriva copiilor, care se datoresc unor aspecte instituționale și societale ale așezămintelor unde copiii trăiesc sau desfășoară activități (medicale, educaționale și sociale) prin care sunt facilitate, respectiv sunt omise măsurile care să stopeze situațiile de violență fizică, psihologică, neglijarea, exploatarea sau traficul copiilor.” S-ar putea face un inventar al diferitelor forme de abuz îndurate de copii în case de copii, centre de plasament – îngrozitoare, inumane, absurde și standardizate prin repetiție-, așa cum au făcut membrii Comisiei Tismăneanu cu tipurile de tortură utilizate în închisorile comuniste. (Raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturiicomuniste din România, pag. 181, decembrie 2006).

Ce face asociația voastră, Federeii? Ce fac Federeii? Care e treaba cu Federeii? Cum e viața în orfelinate în România, astăzi, în secolul XXI, mileniul III? Senatorul Vlad Alexandrescu a tras niște semnale de alarmă teribile, într-o carte publicată recent.
Federeii este o asociație înființată de câțiva adulți care au crescut în sistemul de protecție a copilului. A fost creată spre finalul lui anului 2014. Scopurile ei au fost și au rămas aceleași încă de la înființare: 1. de a contribui la elaborarea unor politici publice dedicate copiilor instituționalizați mai realiste și care să țină cont și de opiniile celor care au cunoscut și cunosc ce înseamnă să fii copil instituționalizat, 2. să militeze pentru constituirea unei comisii parlamentare pentru anchetarea abuzurilor care au avut loc în sistemul de protecţia copilului în ultimii 60 de ani, 3. să colaboreze cu alte organizaţii și să contribuie la schimbarea atitudinilor faţă de copiii instituţionalizaţi şi adulţii care au avut această experienţă (inclusiv prin angajarea unui număr mai mare de adulţi cu experienţa instituţionalizării), 4. să se implice în derularea unei campanii pentru ca preşedintele ţării şi alţi decidenţi publici să ceară scuze publice pentru abuzurile petrecute în instituţiile publice de protecţia copilului şi pentru incapacitatea sistemului de a eradica instituţionalizarea masivă, 5. să contribuie la conservarea memoriei instituției de ocrotire a copilului, prin crearea unui muzeu al orfelinatului românesc ca parte a proiectatului Muzeu al Comunismului Românesc, 6. să se implice în derularea unor activități de monitorizare a sistemului de protecție specială de acum ș.a.. Acestea sunt tipurile de activități în care a fost implicată și în care se va implica Asociația Federeii.

Domnul senator Alexandrescu a descris experiențele avute la contactul cu sistemul de protecție și a relatat câteva povești teribile. Cred că elementul fundamental pe care îl aduce raportul domnului senator, dincolo de poveștile dramatice prezentate, este dimensiunea morală pe care a introdus-o în ecuație. Soarta copiilor abandonați a fost privită din perspectiva serviciilor sociale, a drepturilor omului, a filozofiei organizaționale și a reformei sistemului, dar nimeni nu a pus accentul pe dimensiunea etică. Cât de moral este să nu vezi că aproximativ 55.000 de copii sunt condamnați la ratare socială? Cât de etic este să ignori faptul că acești tineri suportă/vor suporta pe deplin rigorile violenței instituționale? Cum poți trece senin peste faptul că problema copiilor instituționalizați refuză să se închidă, așa cum se întâmplă cu unele răni, după 3 decenii și investiții uriașe în reformarea sistemului? Astea sunt întrebări pe care ți le pui citind raportul domnului senator. Acest document trebuie citit la pachet cu volumul coordonat de doamna profesor Roth și cu studiul doamnei Mariela Neagu (Young adults’ perspectives on their experiences of different types of placement in Romania, o teză de doctorat susținută la Oxford, la New College, în 2017) despre adopția internațională și alte tipuri de îngrijire a copiilor abandonați din România. Cele 3 volume, scrise independent unul de celălat, alcătuiesc un triptic al neajunsurilor serviciilor sociale dedicate copiilor statului.

‘Federeii’ este titlul unui volum de poezii al lui Nicolae Avram, poet care a cunoscut experienţa instituţionalizării în anii 1970 și 1980. Volumul, publicat de Casa de Editură Max Blecher în 2010,  este o mărturie despre viaţa desfăşurată sub cruzime şi violenţă a copiilor instituţionalizaţi. Este esențial pentru înțelegerea celor petrecute în casele de copii.

DE CE NU A EMIGRAT DANIEL RUCĂREANU

Țara. Ce relație are Daniel cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede el viitorul României?
Pe 18-19 ani visam să plec departe de România, cât mai departe. Noua Zeelandă, Australia și SUA (Alaska) erau destinațiile la care mă gândeam. Îmi doream să îmi smulg rădăcinile și să o iau cumva de la zero, fără să mă uit înapoi. Aveam o furie și o neliniște care m-au încercat mult timp, m-au chinuit groaznic. Nu erau legate de țară, ca atare, cât de viața mea, dar țara intra în această ecuație, fiindcă credeam că părăsind aceste locuri încărcate de amintiri mă voi liniști.

N-am făcut-o, până la urmă, deoarece aveam o datorie față de oamenii buni care m-au crescut de la 15 ani. Erau în vârstă și trebuia să le fiu sprijin. Pe când aveam 27-28 de ani ani, dacă îmi amintesc bine, au plecat din țară unii dintre prietenii mei din facultate. Au plecat din țară, de asemenea, mulți dintre băieții de la căminul meu. În Londra, de exemplu, există o puternică comunitate de căminari. Muncesc, se zbat pentru o viață mai bună, se întorc în țară când au timp. Unii și – au luat și familiile cu ei. Sunt parte din diaspora noastră. Nu au uitat de unde au plecat. Unii au venit în mai la Bușteni. Am fost tare bucuros să îi revăd.

La 30 de ani, am avut oportunitatea de a pleca în Spania, dar am ezitat mult și, într-un final, am ales să rămân în țară. Eram căsătorit și aveam un copil foarte mic, așa că ne-am zis că ar fi mai bine să nu plecăm.

Acum, revenind la întrebarea ta, eu cred că relația cu țara ține de percepția,  și de sensibilitățile de moment ale fiecăruia. Spiritul românesc a fost descris foarte bine de Caragiale, iar de la acesta ne-a rămas și faimoasa zicere – „simt enorm și văz monstruos” (Grand Hôtel „Victoria Română”). Cam asta se întâmplă cu noi: trăim cele mai mari catastrofe și cele mai mari victorii, ca și cum numai noi am trăi așa ceva. Dacă te plimbi prin Amsterdam și prin Copenhaga, vezi ordinea și curățenia de acolo, citești despre școlile și spitalele locului și îți dorești ca și copiii tăi să aibă parte de așa ceva. Dacă te plimbi mai la Sud, prin Cairo și prin Lagos, să zicem, realizezi că în România nu este chiar atât de rău.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei mai tineri.
Nu sunt eu în măsură să dau povețe altor oameni. Sunt alții mai înțelepți, mai experimentați și mai buni care pot face treaba asta foarte bine. Nu-mi prea sunt simpatici cei care au sfaturi pentru toată lumea, la orice oră din zi. De când cu rețelele de socializare, au apărut mai multe linii de producție, printre care se numără și linia de producție de povețe despre viață și despre multe altele. Dar, fiindcă tot mi-ai cerut o povață pentru cei tineri, voi spune ceva ce le-am spus de mai multe ori băieților mei:  ignorați-i pe cei care spun că școala nu folosește la nimic și nu vă temeți de lume.

Tinerilor din centrele de plasament le spun, le-am tot spus: nu le faceți celor mai slabi decât voi ce v-au făcut alții în trecut și învățați bine o meserie. Cei mai înzestrați dintre ei, adică cei făcuți pentru studiu, își vor găsi drumul lor, n-am nicio îndoială în privința asta.

 

CITAT
Tinerilor din centrele de plasament le spun, le-am tot spus: nu le faceți celor mai slabi decât voi ce v-au făcut alții în trecut și învățați bine o meserie.

DANIEL RUCĂREANU, FOST COPIL INSTITUȚIONALIZAT ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

comments icon 0 comments
7 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Cristina Ioniță, antreprenoare: “Casa visurilor mele este o casă din lut, cu două camere și o prispă. Unde să mă duc în lumea asta să o găsesc?”

-

Cristina Ioniță și-a ales în antreprenoriat o nișă extremă: le pregătește și le vinde (în localul său, Rawissant) mâncare vegană celor care se nimeresc prin Piatra-Neamț, patrie a bucatelor tradiționale, care abundă în carne. Andrei Crăciun Cristina Ioniță, an... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »