Ioana Bâldea Constantinescu: „Piața de carte din România e minusculă, deși se scrie multă literatură bună”

- - 2 vizualizari

O întâlnire cu scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, pornind de la cea mai nouă carte a sa – „Poveste pentru Maria”, o carte despre copilărie, pentru adulți, recent apărută la editura Nemira. Un interviu despre cum arată copilăria în mileniul III, care sunt provocările părinților de azi, dar și despre cum atragem copiii spre lectură sau ce înseamnă să fii scriitor în România.

POVESTE PENTRU MARIA. Cum a apărut cartea pe care ați publicat-o recent la editura Nemira?

A apărut, așa cum am și încercat să explic încă din primele pagini, ca urmare a încercării mele de a aduna textele scrise pentru sau despre Maria (n.r. – fiica autoarei) pe LiterNet, de când era foarte mică până s-a făcut… ceva mai mare. Din compilația aceasta a ieșit o poveste care a crescut în legea ei, și-a julit genunchii, a mixat literatură și felii de biografie pe care mi le-am dorit neglazurate și cât mai departe de poza relației perfecte. Așa că rezultatul a fost maniera mea de a scrie despre iubire frustă și, pe cât posibil, necamuflată de micile locuri comune cu ajutorul cărora peticim, pentru marele public, momente de angoasă, de spaimă autentică, de tandrețe neinfestată de diminutive și, poate tocmai de aceea, „groaznic” de intensă.

Ce a fost diferit de această dată, scriind deopotrivă pentru copii și adulți?

Poveste pentru Maria nu e o carte pentru copii. E pentru adulți. O găsesc des, în librării, pe rafturile pentru copii. E, cumva, previzibil. Povestea vorbește despre copilărie. Cartea e pentru adulți, însă, iar eu pariez pe cititorul care o va răsfoi și care va vedea dincolo de elefanții roz de pe copertă.

COPILĂRIE. Pentru că volumul este și despre cum se trăiește copilăria în funcție de timpul căruia îi aparține, v-aș întreba cum vă amintiți de copilăria dumneavoastră și ce vi se pare diferit față de copilăriile de acum. Ce s-a schimbat, cum ne-am schimbat?

În esență, copilăria e cam la fel. Toate crevasele inventariate sub pecetea atât de obositorului „pe vremea mea” sunt un construct, o plantă artificială căreia nu e cazul să-i pui apă proaspătă la două zile. Îmi amintesc stări, senzații, curiozități, dezamăgiri, pusee de entuziasm, de frică, de nerăbdare care se declină cam la fel și acum, când magia contemporană e, uneori, generată 3 sau 4 D… Un copil are, în continuare, nevoie de poveste, de muzică, de conversație, de mitologie, de cineva care să-l ia în brațe și să-l întrebe cum se simte, ce-l interesează, de ce se teme, așa cum are nevoie și de tehnologie, de contact cu generația căreia îi aparține, de teritoriile proaspăt cucerite de imaginația omului de azi, fie că ele sunt Pixar sau Mattel. Importante, în opinia mea, sunt echilibrul și o anumită lipsă de radicalism și de ideologizare excesivă a unui parcurs firesc și, în măsura în care știm să-l păstrăm așa, fabulos.

LA MASA DE SCRIS. Sunteți autoarea romanelor Dincolo de portocali (2015) și Nautilus (2017). Ce vă preocupă atunci când vă așezați la masa de scris, ce tabieturi aveți, cum scrieți?

Nu prea îmi permit să am tabieturi. Timpul meu e drămuit, nu trăiesc din scris, așa că scriu puțin, dezlânat, când apuc și cum apuc. În condițiile acestea, ce mă preocupă e să reușesc să strecor momentele de scris suficient de des în viața mea încât să existe coerență, dar ar fi utopic să vorbim despre o rutină.

GENERAȚII. Cum ați descrie generația de scriitori de la noi din care faceți parte?

Apartenența și afilierea nu sunt punctele mele forte. Nu mă revendic ca făcând parte din vreo generație literară, nu sunt membră a vreunui club sau a vreunei asociații… Admir mulți scriitori de vârsta mea, dar am o oarecare oroare de bisericuțe, cumetrii și clanuri creatoare, așa că mă simt foarte bine cu lipsa mea de racord la actualitatea literară cu patalama.

JURNALISM. Pentru că nu sunteți deloc străină de jurnalismul cultural, cum considerați că stăm la acest capitol în România, cât de interesat este publicul de acest tip de jurnalism?

Publicul este interesat, dar standardele sunt, din păcate, modeste. Cât timp acest lucru se va perpetua, cât timp vor exista confuzii între fenomen cultural și festivism, între educație ca necesitate și educație ca accesoriu, cultura și, implicit, jurnalismul cultural vor cenușări mai departe, posibil până la adânci bătrâneți.

LITERATURĂ. Ca jurnalist care lucrează cu segmentul cultural, dar și ca scriitoare, cum vedeți piața de carte din România? Ce considerați că ar fi de făcut pentru a atrage un public mai numeros către literatură? Mai mult, cum să atragem copiii spre literatură?

Am să încep cu ultima întrebare. Nu-i poți cere unui copil să citească dacă tu, părintele, nu citești. E un non-sens. Copilul funcționează mimetic, mai ales în primii ani de viață. Pe același principiu, un profesor care nu are curiozitate măcar față de ce se întâmplă nou în domeniul pe care îl predă nu-i poate pretinde elevului să fie studios. La scară micro, aș spune că întreții curiozitatea copilului exclusiv prin propria ta curiozitate. Vulgarizând, nu ai cum să ridici în slăvi virtuțile săpunului, dacă tu miroși urât.

Piața de carte din România e minusculă, deși se scrie multă literatură bună. Cum nu există, însă, programe naționale de lectură, mecanisme de promovare a cărților rodate și orchestrate cu o oarecare sincronicitate la ce se întâmplă la nivel internațional, cartea nu e văzută ca o necesitate. E un moft. Competiția ei directă, la nivel macro, nu e nici măcar revista de integrame. Aceasta e o realitate pe care numai investiția în educație o poate schimba.

Lipsa interesului pentru literatură duce la un tip de plafonare intelectuală pe care o vedem des în jur. O dată cu interesul pentru ficțiune dispar capacitatea de proiecție, autoanaliza, abilitatea de a popula spațiile din rama imaginației proprii, se deteriorează intuiția, se atrofiază puterea de sinteză sau ușurința de a face corelații. Da, se poate trăi fără cărți, numai că nu se trăiește bine. Nu complet. Un om nu-și poate atinge potențialul intelectual dacă nu citește. Nu distinge nuanțele, nu vede lucrurile în perspectivă, nu are adâncime în evaluare.

Avem cititori de un rafinament extraordinar în România și avem, din păcate, o plajă mare de oameni care nu pot desface o metaforă până la miez, care nu reușesc să treacă de primul nivel, cel literal, de lectură, care confundă naratorul cu autorul, care nu pot jongla cu identități și paliere temporale distincte în interiorul aceleiași povești. Aici e vorba de lipsă de exercițiu și, deloc în ultimul rând, de statut al cărții, de valorizare publică a omului care citește.

PĂRINȚI. Revenind la Poveste pentru Maria, v-aș propune să vorbim un pic despre părinții de azi (noi) versus părinții copiilor care am fost. Ce s-a schimbat, ce e diferit în a fi părinte în mileniul III, care sunt provocările?

Mie cele mai importante provocări mi se par cele care au rămas aceleași, dintotdeauna. E vorba despre disponibilitatea de a-i oferi copilului timp, susținere, căldură, interes față de viața și de interesele lui. E vorba despre mai mult decât atât de discutatul „pompat” financiar în meditații, brand-uri și ultimul model de telefon. Eșecul unui părinte e mereu același – nu e prezent, nu își construiește o relație cu propriul copil, nu se lasă cunoscut și nu îl cunoaște. E așa de când e pământul. Un copil vrea să te joci cu el, să-i explici cum merge lumea, să fii acolo când suferă sau când se bucură, să se poată sprijini pe tine când îi e greu și are nevoie de cineva care să fie sută la sută în tabăra lui. Și, oricât de des ar părea că lucrurile stau altfel, vrea asta mai mult decât un city break sau o pereche nouă de Energy Lights.

VIITORUL ROMÂNIEI. Cum vă imaginați viitorul României, cel în care fiica dumneavoastră va fi adult? Ce v-ar plăcea să fie altfel?

Încerc să nu fac des acest exercițiu, pentru că e deprimant, în cele mai multe cazuri. Mi-aș dori o lume mai empatică, în care discursul de ură să fie mai puțin prezent, sistemele publice să fie funcționale și să existe, cât de cât, un minim simț etic.

COTIDIAN. Cum arată cotidianul dvs.?

E cotidianul unui om care muncește, care are împliniri și eșecuri, care învață și care crede în nevoia fiecăruia de a evada, măcar ocazional, din rutina pe care o presupune convenția acestui cotidian.

SCRIITOR ÎN ROMÂNIA. Cât de ofertantă considerați că este România pentru scriitori?

În România nu se poate trăi din scris. Eu, cel puțin, nu cunosc pe nimeni care să trăiască doar din scris. Cred că acesta e un răspuns complet.

Piața de carte din România e minusculă, deși se scrie multă literatură bună. Cum nu există, însă, programe naționale de lectură, mecanisme de promovare a cărților rodate și orchestrate cu o oarecare sincronicitate la ce se întâmplă la nivel internațional, cartea nu e văzută ca o necesitate. E un moft. Competiția ei directă, la nivel macro, nu e nici măcar revista de integrame. Aceasta e o realitate pe care numai investiția în educație o poate schimba.”
Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare

Foto: Ioana Bâldea Constantinescu / arhiva personală

comments icon 0 comments
2 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

O călătorie în Bucureștiul interbelic, cu Sandra Ecobescu: „Deși sunt peste 100 de ani de când Bucureștiul era supranumit Micul Paris, totuși această lume nu este atât de departe de noi”

-

Pe 7 iunie, Cercul Militar Național găzduiește Balul Bucureștiului Interbelic, eveniment organizat de Fundația Calea Victoriei, ajuns în acest an la a șaptea ediție. Pornind de aici, vă invităm într-o călătorie în Micul Paris, alături de Sandra Ecobescu, membr... Mai mult »