În această lună, Estopia Art Gallery din București a găzduit expoziția Hybrid Playground, semnată de o pictoriță a noii generații: Edith Torony. Edith s-a născut la Timișoara, în 1988, a expus deja în evenimente colective la Bruxelles și Berlin, iar în toamnă urmează să aibă prima expoziție personală pe plan internațional, la Viena, urmând ca anul următor lucrările ei să ajungă la Lugano, în Elveția.

Expoziția de față este una despre consumerismul nostru de acum și despre urmele acestui consumerism uitate, în maldăre de gunoaie, la periferiile orașelor. Artista recunoaște că totul a început în peisajul dezolant pe care l-a găsit pe litoralul românesc, la Eforie Sud, unde ajunsese în 2015, într-o tabără de pictură. Întreaga poveste o aflăm de la Edith Torony.

HYBRID PLAYGROUND. Edith, am putut vedea între 25 iunie și 19 iulie, la Estopia Art Gallery din București, expoziția Hybrid Playground, ce include lucrări pe care le-ai realizat în ultimii doi ani. Despre ce este vorba și cum s-a construit această expoziție?

Hybrid Playground, deși e o selecție de lucrări realizate pe parcursul ultimilor doi ani, este o continuare a seriei Junkyard Symphony (2016-2017), dar mult mai elaborată și cu elemente noi, mult mai căutate și mai bine definite. Din 2015 încoace am început documentația și căutările pentru aceste serii legate de consumerism și de ce lăsăm în urma noastră. În Hybrind Playground există inserate și elemente cu trimitere către experiențe din viața mea personală, urmând un joc de reconstrucție a lumii exterioare și interioare ce se desfășoară pe un plan în perspectivă, astfel încât mereu să se simță spațialitatea, diferența dintre depărtare și apropiere.

Lucrările selectate pentru această expoziție conțin mai multe elemente figurative sau trimiteri către anumite obiecte din realitate, prin care se diferențiază de alte serii mai vechi. Am mizat să ating două scopuri, întâi ca lucrările să fie o oglindire a lumii exterioare de la periferia orașului, dar în același timp și o mai bună conturare și definitivare a stilului, a tehnicii mele.

„Trebuie să povestesc întâi cum a început totul. În 2015 am fost într-o tabără de pictură pe litoralul românesc, în stațiunea Eforie Sud. Nefiind acolo în sezonul estival, am trăit două săptămâni de izolare, într-o stațiune în degradare.”

INVAZIA JUNK ȘI COSUMERISMUL. Expoziția este „o reprezentare alegorică a efectelor devastatoare ale invaziei junk și consumerismului asupra spațiului nostru de locuit”. Cum ți-ai documentat lucrările de față, ce ai descoperit documentându-le și care este mesajul pe care ți-ai propus să-l transmiți?

Trebuie să povestesc întâi cum a început totul. În 2015 am fost într-o tabără de pictură pe litoralul românesc, în stațiunea Eforie Sud. Nefiind acolo în sezonul estival, am trăit două săptămâni de izolare, într-o stațiune în degradare. Mie îmi place singurătatea și o mare parte din zi o petrec astfel în atelier sau acasă, dar acolo m-am simțit mai singură ca niciodată. Clădiri, hoteluri în paragină, invadate de vegetație, străzi pustii. Era un peisaj dezolant, puțin înspăimântător, dar și foarte atrăgător. Așa am început să fac fotografii, găsisem un parc de distracții pustiu, înghițit de ierburi, printre care se zăreau figurinele hidoase ale unui carusel. Apoi un trenuleț cu niste omuleți colorați și lucioși răsărea dintre florile albe și mărunte ale unor mărăcini. Când am coborât pe malul mării, răzleț mai era câte o mizerie colorată aruncată pe nisip. Contrastul era imens. Am făcut fotografii și așa am realizat primele doua lucrări legate de spațiul respectiv. Nu aveam cum să nu rămân marcată, influențată de zonă. Lucrările purtau titlul de Party Is Over, în ideea că am venit, ne-am simțit bine, nu contează ce rămâne după noi. Era un close-up de la malul mării cu focus pe diferite elemente din prim plan: pungi, ambalaje, sticle, un șlap pierdut… Pe urmă, când am ajuns acasă, m-am gândit că aș putea să dezvolt o serie pe tema asta, legându-mă de spațiul în care locuiesc, o comună în plină dezvoltare de la marginea orașului Timișoara. Oricum, de când m-am mutat în zonă, am documentat acest spațiu, m-am legat de el și am observat schimbările în timp, cum s-a dezvoltat zona datorită expansiunii orașului. Însă odată cu dezvoltarea nu au venit doar lucruri bune. Oamenii au început să aducă tot mai multe gunoaie, iar eu am început să fac tot mai multe fotografii cu peisajul invadat de toate lucrurile astea. La început am tratat totul destul de superficial, fiind fascinată de partea estetică a urâtului, a contrastului dintre gunoaie și natură.

Pe parcurs mi-am dat seama de gravitate și de modul în care procedăm, cum ne aranjăm spațiul de locuit ca în apropierea acestuia totul să fie curat și aranjat, dar nu ne gândim mai departe de atât, la ce se întâmplă cu tot waste-ul pe care îl producem, în nevoia noastră de schimbare. Întâi a fost nevoie de acest proces de conștientizare, ca pe urmă să aprofundez ideea și să văd mesajul din spatele lucrărilor ca fiind mult mai important, cel puțin la fel de important ca și realizarea tehnică și estetică. E nevoie de o mai mare conștientizare, de o regândire a traiului zilnic, a consumului, a waste-ului pe care îl producem, astfel încât și generațiile următoare să aibă parte de un trai decent, să nu sufere cei de după noi repercusiuni pentru faptele noastre, sau mereu să repare după noi.

PERIFERII. Cum ai descrie în cuvinte periferiile orașelor autohtone de mileniu III, pe care le surprinzi în lucrările de față?

Peisaje dezolante, asta sunt. Pe mine mă bucură faptul că în zona unde locuiesc s-au luat măsuri și e mult mai curat, dar asta nu înseamnă că așa e peste tot. Lucrurile diferă în funcție de administrația locală și de modul în care se preocupă de îngrijirea zonelor de periferie, de sancțiunile care se dau pentru aruncarea gunoaielor în spații neprevăzute, de felul în care se desfășoară colectarea deșeurilor și reciclarea acestora, de o minimă conștientizare în fiecare individ asupra consumului și waste-ului pe care îl produce. Cum ne comportăm cu mediul înconjurător spune multe despre noi, despre civilizația noastră.

„E o colecție de foste obiecte ale dorinței. O atenționare asupra consumului necontrolat, asupra obsesiei pentru noutate fără necesitate în mod obligatoriu.”

TOATE ACESTE OBIECTE DE CARE NU MAI AVEM NEVOIE. De ce ai considerat util să te apleci asupra lor și ce spun ele despre noi, cei de acum?

E o colecție de foste obiecte ale dorinței. O atenționare asupra consumului necontrolat, asupra obsesiei pentru noutate fără necesitate în mod obligatoriu. Asupra unui stil de viață abundent, materialist, hedonist. Atracția pentru ambalaje strălucitoare și colorate ne arată cât de mult ne preocupă aspectul exterior.

TIMIȘOARA. Ești născută la Timișoara, în 1988. Cum arată Timișoara ta și ce te determină să rămâi în continuare acolo?

Sunt născută la Timișoara, însă de mai bine de 15 ani locuiesc într-o localitate lipită de oraș care este în amplă dezvoltare. Faptul că locuiesc la casă, într-o zonă liniștită, dezvoltată și foarte aproape de oraș mă determină să rămân aici. Având destul spațiu pentru atelier, am toate condițiile care să mă țină aici, nu cred că are legătură cu orașul în care locuiesc.

„Tatăl meu este pictor, așa că de mică am crescut în atelier, cu multe albume de artă, lucrări pe pereți și miros de terebentină. Țin minte că și bradul de Crăciun îl țineam în atelier.”

ALEGERI. Ai absolvit secția de Pictură a Facultății de Arte și Design de la Universitatea de Vest din Timișoara. Cum ai ales arta?

Povestea pornește din copilărie. Tatăl meu este pictor, așa că de mică am crescut în atelier, cu multe albume de artă, lucrări pe pereți și miros de terebentină. Țin minte că și bradul de Crăciun îl țineam în atelier. Era o atmosferă tare frumoasă. Cred că la început interesul meu pentru desen și culoare se rezuma la simplul gest de a-l copia pe tatăl meu. Dar am rămas interesată și lucram constant, așa că deja clasa a V-a am început-o la Arte Plastice. O bună perioadă de timp am fost influențată de pictura tatălui meu. Pe urmă, în liceu, pentru secția de Pictură nu au fost destui candidați, așa că spre marea mea dezamăgire a trebuit să mă înscriu la Grafică, lucru pe care până la urmă în facultate l-am apreciat.

Pictam acasă, iar la scoală desenam, făceam tot felul de studii în peniță și cu diferite alte tehnici care mi-au prins tare bine. În facultate m-am simțit cel mai în largul meu. Ieșisem de sub influența tatălui meu și mă bucuram de siguranța pe care o dobândisem când puneam mâna pe pensulă sau șpaclu. Datorită exercițiilor și a tuturor tehnicilor învățate în timp am putut să experimentez teritorii noi și să construiesc tot mai mult la ceea ce aveam să devin eu.

EXPOZIȚII. Lucrările tale au fost expuse în România, dar și dincolo de granițe, la Parlamentul European, Bruxelles, sau la Galerie Marzia Frozen, Berlin. Ce înseamnă pentru un artist tânăr de la noi să expună afară, cât de dificil este să îți faci lucrările văzute pe plan internațional?

Pe plan internațional am participat doar la expoziții de grup. Urmează anul acesta în toamnă să am un Solo Show în Viena la Five Plus Gallery. O perioadă am fost foarte activă pe galeria online Saatchi Art, unde am fost promovată și am mai reușit să vând câte ceva. De acolo au mai pornit pe urmă câteva legături, dar foarte greu. Anul acesta am început colaborarea cu Galeria Estopia din București și sper că prin intermediul lor să fiu expusă mai des în afara țării. În concluzie, cred că e destul de dificil de ieșit pe plan internațional, mai ales în galerii cu renume, deci nu doar ca bifare a încă unei activități la portofoliu. Cheia sau calea de acces, cred, e tot prin galeriile românești. Evident, dacă te stabilești în altă țară începi să iți creezi conexiuni acolo. În ambele cazuri, important e să ai ce prezenta, respectiv calitatea proiectului tău. Până la urmă asta rămâne principala ta carte de vizită.

COTIDIAN. Cum arată cotidianul tău? Poți trăi numai din pictură sau ai și un job? Cum îți petreci timpul liber, ce te inspiră?

Sunt zile când stau mult în atelier, sunt zile când nu pictez deloc, sau zile în care pictez foarte puțin, dar cumva mereu trebuie să am o activitate care să aibă legătură cu arta. Ori citesc, ori văd un film. În mare, vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă la ora actuală, pe cât pot, de unde pot. Au fost perioade când am putut trăi din pictură, sau perioade mai proaste, dar până acum m-am descurcat, apreciez enorm că am timp și îmi permit să pot sta în atelier oricând îmi doresc.

ARTIST ÎN ROMÂNIA. Cât de ofertantă ți se pare România pentru artiști? Iei în considerare să pleci din țară?

Deocamdată nu simt nevoia să părăsesc România pentru o perioadă lungă de timp, ci doar în cazul unor expoziții sau eventuale rezidențe. Atâta timp cât colaborez cu o galerie din țară sau din străinătate care mă promovează și mă expune și sunt în atelierul de acasă, am șansa să lucrez în condiții optime. Cred că depinde de la artist la artist unde își găsește locul și unde se poate dezvolta mai bine.

VA URMA… La ce lucrezi acum, unde putem vedea lucrările tale în viitorul apropiat?

Continui să lucrez la seria Hybrid Playground și în paralel să caut subiecte noi pentru următoarele expoziții. O parte din lucrările mele vor mai rămâne la Galeria Estopia din București. Anul acesta voi mai expune în luna septembrie la Five Plus Gallery din Viena, iar anul viitor, în colaborare cu Estopia Gallery, avem în plan o expoziție în Elveția, la Lugano.

„E nevoie de o mai mare conștientizare, de o regândire a traiului zilnic, a consumului, a waste-ului pe care îl producem, astfel încât și generațiile următoare să aibă parte de un trai decent, să nu sufere cei de după noi repercusiuni pentru faptele noastre, sau mereu să repare după noi.”
Edith Torony, artist vizual

Foto: Lucrări de Edith Torony / arhiva personală a artistei