Emanuel Iavorenciuc, între istorie și legende, cultură, artă și poezie: ”Mi-aș dori să facem lumină în locul în care ne-am născut și format!”

-

Lucrarea este o abordare fresh a unui mozaic format din mai multe tematici: istoria și legendele Ordinului Templier, perspectivele cu privire la influența societăților secrete și discrete în evoluția ordinului cavaleresc, dar și condiția Francmasoneriei în toată această poveste. Toate tematicile legate de capitolul istoriilor culturale sunt prezentate într-o manieră „lichidă”, fluidă și curgătoare și cel mai important, cu ajutorul unui limbaj dezghețat. Această manieră de prezentare a istoriei se poate regăsi la reprezentanții Școlii Annales din Franța sau mai aproape de noi, la Umberto Eco.

Emanuel Iavorenciuc argumentează temeinic de ce ar trebui să-l cauți în librărie și să întrebi de cartea sa Ordinul templierilor. Între istorie și legende.

Tânărul a crescut odată cu două mari iubiri care-l definesc și în momentul prezent reușește să le îmbine armonios. Istoria nu a fost tocmai o pasiune de la început, dar i-a fost insuflată dorința de a cunoaște tainele istoriei ce o poartă țara noastră de cea care îi poartă recunoștință și acum pentru tot ce a reușit să sădească în el, profesoara Rodica Cozaciuc.

Să scrie i-a plăcut mai mult. Să scrie poezie i-a plăcut foarte mult. A descoperit această dragoste pe băncile liceului și a îmbrățișat cu mare entuziasm ideea de a-și transforma notițele din jurnale în scrieri, într-o carte ce-i va purta numele. În 2016, Emanuel Iavorenciuc a adunat versuri ce le-a așezat pe file sub titlul Insomnii transparente. În 2018 a revenit asupra volumului, iar acum, ca cititor ai un motiv în plus să îți dorești să ai această carte în bibliotecă.

Vine din sfera poeziei, dar în paralel a continuat și cu istoria. A fost pasionat de transcrierea documentelor și a pasajelor care țineau de memoriile noastre și nu numai, dar culmea ironiei, într-un moment al traseului său școlar, a avut parte de o corigență la această materie. Atât de mult l-a impulsionat, încât în viitorul apropiat dorește să-și concretizeze dragostea printr-un doctorat pe tema „Ion Nistor”, istoricul Bucovinei și o personalitate marcantă pentru evenimentul Marii Uniri de la 1918. Până în prezent, ne-a lăsat drept mărturie propriile cărți.

A observat că interesul românilor pentru istorie lipsește, din păcate, cu desăvârșire. Drept motiv, a fondat o pagină pe Facebook și una pe Instagram, Istoria pe răzătoare, de care în momentul actual este legat strâns sufletește. Promovează cultura, arta, poezia prin poze artistice și citate.

De mai mulți tineri precum Emanuel avem nevoie în țară. În rândurile de mai jos, găsim și răspunsul la întrebarea „de ce?”.

Care sunt cuvintele în jurul cărora guvernezi, Emanuel?

Primul cuvânt care-mi vine în gând este „cunoaștere”. Consider că a cunoaște înseamnă a avea putere. Pentru această putere pe care avem capacitatea să ne-o însușim, ar trebui să toastăm zilnic. Pentru zidirea conceptului de „cunoaștere” în propriul suflet, mă bazez pe tabloul lui Caspar D. Friedrich – „Der Wanderer uber dem Nebelmeer”, 1818. Câteodată îmi imaginez că mă aflu chiar eu în ipostaza acelui tânăr care privește peisajul format deasupra norilor. Și pe bună dreptate, a cunoaște înseamnă a fi „în înălțimi”. Pentru a cunoaște, necesară este „modestia”. Un al doilea termen care mă definește. Mergând pe morala proverbului „lauda de sine nu miroase a bine”, trag nădejde că modestia este motorul cunoașterii. Ți-ar fi într-adevăr foarte dificil să nu fii modest și să înțelegi că acumulând tot mai multe informații, să realizezi că de fapt nu știi mai nimic. Vei cunoaște astăzi doar mai mult decât în precedenta zi, dar mult mai puține decât ziua de mâine. Înfumurarea ideologică nu ți-ar permite să înțelegi că ai încă multe și mărunte de asimilat. Să ne gândim puțin la cazul lui Michelangelo despre care se zvonește că la cei 87 de ani împliniți, ar fi rostit celebrul „Ancora imparo”. Așadar, „încă învăț”.

Această modestie despre care-ți vorbesc nu este una liniștitoare, un fapt deci molcom. Este o esență care secretă o nuanță „dionisiacă”. Cel de-al treilea cuvânt și ultimul. Conform categoriilor enunțate de Friedrich Nietzsche și nu explicației mitologice referitoare la zeul Bacchus, termenul exprimă impulsurile iraționale, cele de inspirație spontană, pasională, zbuciumul sufletesc în opoziție cu apolinicul. Niciodată nu am putut găsi echilibrul între cele două atitudini afective.

De unde vii și încotro te îndrepți? Ce ar trebui să știe oamenii despre tine?

Prima întrebare mă duce cu gândul la ce părere avea Petre Țuțea despre oamenii care nu-și văd de istorie. Aceia care sunt animale care vin de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. ”Animale sociale”, dacă e să preiau caracterizarea făcută de Aristotel. De multe ori, am avut senzația că nu aparțin timpului în care m-am născut și am crescut. Până la urmă, nici măcar nu-mi aparțin. Vin din sfera poeziei, domeniu în care mi-am publicat și insomniile într-o ediție definitivă. În paralel, am continuat cu istoria. De la bun început am fost pasionat de transcrierea documentelor și a pasajelor care țineau de istoria noastră și nu numai. Mergeam la librărie, îmi cumpăram caiete dictando de 48 de file, le rupeam coperțile și mă apucam de scris. Așa s-au născut și singurele două numere din propriul meu „Magazin istoric pentru Dacia”. Pentru a le oferi vizibilitate în ochii mei, xeroxam anexele cărților și ilustrațiilor de la mijlocul volumelor. Asta se întâmpla cu celebra serie „Istoria Românilor în Dacia Traiană” de A. D. Xenopol. Le decupam și le lipeam cu aracet pe suprafața paginilor „revistelor”. După cum am spus, în acest fel s-a născut „Magazin istoric pentru Dacia”, caiete dictando a.k.a. „reviste”, care aveau în interior transcrierea pasajelor descriptive din documentele călătorilor străini și din cei care au poposit în Țările Române, invocații simbolice și alte texte solemne, dar și imagini din călătoriile lui Magellan, navigatorul însoțit de Antonio Pigafetta. Aveam chiar și o secțiune dedicată imaginilor inedite, lipid portrete în ulei, gravuri, fotogravuri și alte materiale mai speciale pentru un tânăr de numai 11-12 ani.

Toate acestea mi-au marcat evoluția încât punctul terminus al experienței a fost corigența la disciplina „istorie” prin care am trecut în clasa a V-a. Am cochetat cu teatrul, o altă pasiune pe care mi-am descoperit-o încă din clasa a VIII-a, imitând diferite personaje și jucând în scenete sau sketch-urile lui Toma Caragiu sau Puiu Călinescu. Pasiunea mi s-a concretizat printr-un interviu și o ulterioară afiliere la o trupă de teatru din liceu cu care am reușit să pun în scenă doar „Năpasta”, singura dramă scrisă de Ion Luca Caragiale. Am jucat-o în câteva rânduri la Suceava, Gura Humorului și Rădăuți, dar timpul a gonit nebunește așa cum face de obicei și a trecut și prin noi. Am vrut să punem în scenă „Jocul de-a vacanța” și „Ultima oră” de Mihail Sebastian, dar n-a fost să fie. Poate pe viitor, o vom face.

În viitor, îmi doresc să-mi concretizez pasiunea pentru istorie printr-un doctorat pe tema „Ion Nistor”, istoricul Bucovinei și o personalitate marcantă pentru evenimentul Marii Uniri de la 1918. Ceea ce m-a făcut să mă îndrept spre el și istoriografia acestuia, a fost un articol pe care l-am scris despre „Ion Nistor în Arhivele Securității”, un subiect incitant pentru mine, dar și credința că nu doar americanii își au părinții fondatori. Și noi îi avem pe ai noștri, sculptați pe un loc similar muntelui Rushmore. Iar Ion Nistor face parte din această elită a părinților fondatori ai istoriei noastre.

Cum e să fii scriitor în România de azi? Ce are specific o zi din viața unui scriitor?

Întrebarea e la polul opus de ceea ce discutasem până acum. Din păcate, doar pentru puțini eticheta de „scriitor” mai cântărește spre deosebire de alte statuturi sociale. Este și cazul titulaturii de „profesor”, pe vremuri recunoscut ca „magister”. Cu toate acestea, scriitorii își au lumea lor de care se preocupă constant. Precum se întâmplă și cu povestea aceea cu lumile paralele. Ei bine, în cazul acesta nu-s paralele, și chiar pe alocuri se și suprapun. Realitatea concretă și cea a scriitorului, încât s-ar putea reinterpreta titlul celebru al lui C. S. Lewis apărut la Editura Humanitas – „Despre lumea aceasta și despre alte lumi”. Pentru că a fi scriitor presupune și faptul de a fi conștient de realitățile timpului tău și de a muri de mai multe ori pentru a trăi cu adevărat. Un scriitor nu ar trebui să-și asume rolul lui Diogene. Cel puțin în legătură cu perspectiva de a se izola. Scriitorul caută întotdeauna oameni frumoși cu felinarul condeiului spre a le așterne pe sinapse, diferite gânduri și idei.

Destinul scriitorului în România noastră este unul destul de trist, de neînțeles de cele mai multe ori. Din păcate, unii se află chiar la limita subzistenței pentru că nu au împărtășit anumite idei culturale sau politice, ori au dat în vileag anumite practici neortodoxe ale instituțiilor care doar se doresc a fi „de cultură”. Cred că ideea de a fi scriitor îți oferă o anumită prestanță cu un „vibe” venit din trecut de factură morală. Te simți altfel și ai un alt „mood”, plasat și orânduit în lume, oferindu-ți un anumit loc care îți aparține. Iar dorința apartenenței la un grup social și nu numai se poate filosofa la nesfârșit. Cu riscul de a mă repeta în utilizarea expresiei „din păcate”, din păcate arta scriitoricească nu este susținută și fără susținere riscă să se afunde. Riscăm ca această artă să se aneantizeze. Abisul care se formează ulterior, face loc altor încercări sau exerciții de scriere care nu te cataloghează indubitabil ca „scriitor”. Nu faptul de a scrie te face „scriitor”, așa cum nu faptul de a avea un aparat performant te așază drept fotograf. Scrierea ca și fotografia, trebuie să vină din adâncuri conștiente. Ori vine din timpuri imemoriale și le plantezi în contemporaneitate, ori vin de nicăieri. Și știm deja ce se întâmplă cu tot ce vine de nicăieri și se îndreaptă tot într-acolo. Dispare.

În acest sens, îmi vine în minte unul dintre cele mai frrumoase manifeste din literatura universală închinată artei scrisului. Este vorba despre manifestul „Deci vrei să fii scriitor?” al lui Charles Bukowski. Consider că manifestul trebuie să se regăsească în lista bibliografică obligatorie a tuturor celor care vor să se apuce de scris. Și dacă te-ai apucat și nu l-ai citit, fă-o. Îți propui doar să scrii, dar nu-ți spui că vrei să devii scriitor. Vrei doar să scrii și nimic altceva. Timpul te va consacra dacă va fi cazul. Deși timpul poate fi al lumii. „Viața e frumoasă dacă-i permiți să fie”, același Bukowski o spunea, dar este în stare și să-ți răpească frumusețea.

A fi scriitor înseamnă a te afla într-un perpetuu zbucium. Unii scritori simt nevoia unei lupte permanente, pentru că prin aceasta, ei ființează. Bineînțeles că există și excepții de cazuri de scriitori vânduți „bine”, dar nu best-seller. O literatură care poate nu merită această atenție, dar care poate să o capteze. De aceea este important să discernem care anume este spiritul epocii noastre. Ce ne spune mentalul colectiv despre lumea în care trăim? Cine este cu adevărat îndreptățit să ne considere sau să ne numească „scriitori”? Avem „scriitori” sau avem parte doar de textele pe care le scriu acei oameni? Cred că dintr-un anumit considerent, toți suntem „scriitori” pentru că ne suntem arhitecți. Ne confecționăm istorii personale. Arhitecți ai extazului și agoniei, creșterii și prăbușirii. Acest aspect fiind valabil doar pentru cei care vor să trăiască și nu doar să existe.

Cred că specificul unei vieți de scriitor este lectura. Dar nu una obițnuită. O lectură care se bazează pe mai multe domenii pentru a înțelege paleta mai largă a lucrurilor. Să luăm poezia. Pentru a te considera „cititor de poezie”, nu este suficient să-ți procuri volumele clasicilor și să-i aprofundezi. Nu orice text citit din edițiile lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi, te fac automat „cititor de poezie”. „Cititor de poezie” înseamnă a fi tocmai tu poezie. Pleci de la literatura noastră a poeților necunoscuți publicului larg ca Ioanid Romanescu, Aurel Dumitrașcu, Carolina Ilica, Dan David și alții, poposind poate la haik-uri japoneze, poetica europeană, sau cea medievală – „Carmina Burana” – și lista poate continua.

De unde pasiunea pentru scris? Dar cum a luat avânt dorința de cunoaștere profundă a istoriei? Cine ți-a insuflat și se declară vinovat”?

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o de pe băncile liceului. Aveam o profesoară de limba română pe nume Cornelia Bratu, un „uomo universalis”, despre care pot spune că a făcut artă din materia pe care o preda. Nu-mi amintesc cum anume a apărut primul text, dar ce țin minte e că făceam schimb de versuri cu unul dintre colegii de care eram foarte apropiat, Raul Udilă. Îmi amintesc că ne trimiteam chiar și printscreen-uri din notițe și ne luam postura de „critici literari” și ne confruntam ideile. În alte cazuri, nici bine nu ajungeam la școală că tot auzeam pe cineva care mă chema să vin în spatele clasei. Mă refugiam în atelierul din ultima bancă de la geam și ne scriam textele. Ba chiar am și scris poezii în care ne-am combinat versurile. Pentru noi, salutul era „și ce ai reușit să scrii în ultima perioadă?”. Timpul a trecut și după câțiva ani buni m-am întrebat de ce să nu-mi concretizez versurile într-o plachetă. Această dorință mi-a venit și după ce l-am întâlnit întâmplător într-un anticariat, pe Sergiu Crăciun, actual profesor de limba și literatura română, cel care mi-a deschis apetitul pentru literatura și cultura italiană prin volumul lui Giacomo Leopardi – „L infinito e altri canti”. Era 2012. Țin minte și acum dedicația de pe pagina de gardă a cărții.

Clasa a VIII-a a fost hotărâtoare pentru mine în proliferarea dorinței de cunoaștere a istoriei. Fostul profesor a ieșit la pensie și a fost înlocuit de doamna profesoară Oltea Prelucă. Este cea care m-a făcut să văd istoria cu alți ochi și să ajung să construiesc ani și evenimente istorice cu ajutorul numerelor de înmatriculare ale mașinilor. Și de atunci, am exersat constant și am participat la olimpiade.

O altă doamnă care m-a marcat pe acest considerent a fost doamna profesoară de istorie Rodica Cozaciuc, cea pe care am avut-o pe parcursul liceului. Ea a fost cea care m-a determinat să-mi doresc să urmez studiile universitare în domeniul istoriei întrucât îmi doream să ajung și la Litere, U. N. A. T. C. sau Psihologie, aceastea fiindu-mi alte variante și perspective.

Dacă mergem în librărie, de ce ar trebui să te căutăm? Ar trebui să îți citim cartea „Ordinul templierilor. Între istorie și legende” pentru că….(completează propoziția).

Îmi doresc de la bun început să vă transmit că debutul meu editorial de la Hyperliteratura, conform celor spuse de editoriul și prietenul meu Andrei Ruse, se apropie de epuizarea primului tiraj. Mai exact, din 1000 de exemplare, s-au vândut aproximativ 800. Pentru cei care doresc să o achiziționeze fie fizic sau online de pe platformele librăriilor din România și Republica Moldova, vreau să precizez faptul că lucrarea este o abordare fresh a unui mozaic format din mai multe tematici: istoria și legendele Ordinului Templier, perspectivele cu privire la influența societăților secrete și discrete în evoluția ordinului cavaleresc, dar și condiția Francmasoneriei în toată această poveste. Toate tematicile legate de capitolul istoriilor culturale sunt prezentate într-o manieră „lichidă”, fluidă și curgătoare și cel mai important, cu ajutorul unui limbaj dezghețat. Această manieră de prezentare a istoriei se poate regăsi la reprezentanții Școlii Annales din Franța sau mai aproape de noi, la Umberto Eco. Nu în ultimul rând, la promotorul istoriei culturale, Karl Lamprecht. Umberto Eco preia inițiativa lui Zygmunt Bauman de a prezența conținutul în acest fel. Vreau să rețin atitudinea acestuia, amintită de Umberto Eco într-un eseu din volumul „Cronicile unei societăți lichide”: „Zygmunt Bauman observă că, după ce a pierit credința unei salvări venite de sus, de la stat sau de la revoluție, tipică pentru această etapă de tranziție este mișcarea celor indignați. Aceste mișcări știu ce nu vor, dar nu știu ce vor”.

Chiar discutam zilele trecute cu o prietenă de la Iași căreia îi voi divulga numele mai târziu, despre importanța popularizării științifice, o atitudine scriitoricească situată mult mai aproape de public. Cu un tată pasionat de mitologia indiană, prietena respectivă mi-a vorbit despre o apariție editorială din Tokyo. O carte scrisă din perspectivă antropologică, dar folosind beletristică. Ea era de părere că este vital să mergem pe clivajul popularizării științifice, indiferent dacă vorbim despre științele tari sau slabe.

Ce signifianță are pentru tine Istoria pe răzătoare? Cum s-a născut pagina ta care promovează istoria, arta, poezia prin poze artistice și citate?

Pagina „Istoria pe răzătoare”, atât cea de pe Facebook cât și cea de pe Instagram, mi-s fâșii de suflet. În acest moment, pot spune că nu mai pot fără ele. M-am legat afectiv de ceea ce postez și de comunitatea pe care am reușit să o strâng în aproximativ doi ani, răspunzând mesajelor de apreciere, dând sfaturi sau recomandări de cărți, încât au devenit părți cardinale din mine. Sunt două episoade care au contribuit decisiv la luarea acestei inițiative. Primul se referă la ceva ce mi-a spus profesorul și coordonatorul lucrării mele de licență, conf. univ. dr. Florin Pintescu: „Emi, istoria este pe răzătoare”. Dar și implinirea a unui an de la moartea tatălui meu. Sunt două constante pe care le leg de fundamentul paginii. Pe Facebook număr o comunitate de aproape 60.000 de suflete, iar pe Instagram, aproximativ 35.000. Cu cât numărul următorilor a crescut, cu atât experiențele s-au multiplicat și diversificat, iar legăturile afective s-au intensificat.

Pagina de pe Facebook are și câteva titluri de albume pe care doresc să le amintesc, pe lângă postările zilnice: „Istorie la feminin”, „În vreme de război”, „Legături celebre”, ș.a.m.d. Iar unul recent deschis se intitulează simplu – „Mâini”. Cuprinde fotografii cu mâinile scriitorilor, autorilor, pictorilor sau sculptorilor. Am început cu Brâncuși și am continuat cu Victor Hugo, Coco Chanel și James Joyce.

Deviza paginii este: „A iubi trecutul istoric înseamnă a învăța din greșelile acestuia. Dar cum majoritatea persistă în greșeală, puțini știu să iubească”. Se pot recunoaște influențe din gândirea lui George Santayana, filosofia lui Emil Cioran și dictonul latin al lui M. T. Cicero. O a doua pagină de pe Instagram relativ recentă pe care o administrez poartă numele „minutul de poezie” și numără aproximativ 7000 de urmăritori. Are și o deviză: „Ave Poesia, morituri te salutant”. O adaptare contemporană personală după „Ave Imperator, morituri te salutant”, pasajul celebru din „De Vita Caesarum” de Suetonius, referitor la împăratul roman Iulius Cezar.

De ce depinde viitorul României? Ce părere ai despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor?

Voi începe cu binecunoscutul citat din „Huliganii” de Mircea Eliade: „Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica și literatura”. Pe atât de cunoscut, pe atât de ignorat. Cred că viitorul României depinde de oamenii pe care alegem să-i aclamăm și modul prin care alegem să fim duși de nas de inițiative meteorice. Să nu uităm că pentru a atrage electorat de partea lui, căpitanul Mișcării Legionare din România, C. Z. Codreanu, apărea în public în costum popular, călărind un cal alb și luând fața bieților țărani care avea impresia că-l văd pe Făt-Frumos coborât din basme. Iar nunta acestuia cu Elena Ilinoiu a fost doar o manifestare a marketing-ului politic, întocmai cum se întâmplă și în ziua de astăzi, dar la o scară mult mai mare. Păcat că singura înregistrare a evenimentului a fost arsă.

Cum arată astăzi şcoala, aşa va arăta mâine ţara”. Spunea Spiru Haret. Haideți să încercăm să nu folosim vorbele celebre doar în interesul personal și pentru a ne satisface orgoliul populismului ieftin, așa cum s-a întâmplat și cu citatul „v-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști” pe care îl atribuim sculptorului Constantin Brâncuși.

Mai în glumă sau mai în serios, manualele școlare încă sunt o rană deschisă pentru educația din România. Blamate, ostracizate, discutate, disputate sau polemizate, manualele românești sunt un capitol-cheie foarte problematic pentru învățământul nostru. Asta cred că știți deja. Și nu mă refer aici doar la cele dintr-un anumit domeniu. De exemplu, la materia „limba și literatura română”, ci și la cele de istorie. Mai ales la cele de istorie. Și am să vă și spun de ce.

Cred că de câțiva ani buni, se încearcă într-un fel sau altul, prin postări publice, semnalări editoriale, rubrici din reviste culturale, o introducere a unor teme fascinante pentru istoria noastră. De pildă, am prezentat acum câteva zile, cazurile celor două fete care au servit Armata Română în război și au murit, răpuse pentru că au sprijinit-o cum au putut. Este vorba despre cazul Mariței din timpul Războiului de Independență, dar și cel al Măriucăi (Maria Zaharia) din timpul primei conflagrații mondiale. Am înțeles că în manualele din perioada Epocii de Aur au existat și au fost romanțate chiar atunci pentru a se arăta cât de brav a fost poporul nostru. Astăzi, nici măcar una dintre cele două tinere nu este pomenită, nici în cadrul lecturilor suplimentare sau măcar amintită la categoria „exemple”.

Știu cu exactitate cine anume se ocupă de aceste veridice bombe atomice de la Minister, iar prima semnalare a mea este legată de gramatică și nu numai. A doua semnalare a mea este legată de tematica pusă pe hârtie. Tematici care se repetă de la an la an, fără a se aduce nimic în plus. Mai rău. Se dorește reducerea numărului de ore care influențează fără dar și poate tematica prezentată. Dacă acum nu se găsește timp pentru predarea acestor aspecte, cum se va găsi atunci în tot haosul general?

Apreciez aspectul că unele cadre didactice încă fac tot posibilul pentru ca micuții să cunoască și această parte a istoriei noastre. Am înțeles că multe cadre didactice organizează mici excursii sau ieșiri la monumente istorice și asta e de apreciat. Consider că unii profesori sunt „vinovații fără vină” care încearcă să fie un reviriment și un suflu nou pentru sistemul nostru cu un mare handicap. Mai mult decât atât, consider că nu toate cadrele didactice trebuie vârâte în oală pentru a-și împărți vina. Nu e just și nici corect, chiar dacă toți fac parte dintr-un sistem bolnav. Care e de râsu’-plânsu’. Dar mai mult de plâns și de regretat pentru că sistemul nostru are nenumărate carențe și este unul regretabil.

Aveam aici o captură a unui text din cartea cu variante pentru clasa a VIII-a. N-aș merge până acolo să-l denumesc „text poetic”. Este vorba de textul lui Flick. Așa că mă voi rezuma să o cataloghez drept „poezia viitorului”. O parte semnificativă din încercările contemporane ne doare cumplit. Precum „Fluturii” Irinei Binder, nu orice încercare sau exercițiu este indubitabil și literatură. Consider că ar trebui să se stabilească odată pentru totdeauna, unde anume situăm literatura clasicilor, literatura contemporană, cea best-seller și încercările. Avem nevoie de toate, dar fără a face un maglavais.

„Interviu cu scriitoarea Irina Binder”. Atunci când militam pentru introducerea în bibliografia școlară sau în literatura canonică pentru examenul de Bacalaureat a unor autoare precum: Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Ruxandra Cesereanu, Simona Antonescu, Simona Preda, Simona Popescu și lista poate continua, nu mă gândeam că voi ajunge să o întâlnesc pe Irina Binder în manualele școlare. Fotografia este din manualul de limba română de la secția maghiară pentru clasa a VIII-a, editat la Editura Didactică și Pedagogică, 2020. Să înțeleg că acestea ne sunt valorile cu care defilăm? Cu care „ieșim în față”?

Iar în cadrul interviului, autoarea să declare că: „Mie îmi pasă de cititori, nu de scriitorii care concurează cu mine și care nu pot accepta succesul meu”. În definitiv, doar cei care citesc cărțile Irinei Binder sunt importanți pentru autoare. Ceilalți scriitori sau autori din România, cam lipsesc cu desăvârșire din viziunea stimabilei autoare. Adaug următoarele din același interviu: „Eu aștept de câțiva ani ca măcar unul dintre scriitorii care susțin că sunt mai buni decât mine să mă depășească”. Dar nu cred că a vrut nimeni s-o depășească. Să fim serioși. Cine ar vrea să depășească „Fluturii” când aproape toată lumea o face deja?

Mă întristează, dar în același timp nu mă miră. Asta în condițiile în care Uniunea Scriitorilor premiază următoarele versuri din „opere complete” de G. V. Firea:

„În mine fiind

Ca verdele în frunza de alior,

Nu te voi părăsi niciodată,

Spune-mi zănatecă,

Zărpălatecă, zăpăcitoare,

Zăpăitură, zăpor”. (Spune-mi)

Un fel de „joacă sârma-n poieniță”. Acum și fluturii.

Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul ce domneşte într-însa”. Părerea aceasta o avea Regele Ferdinand al României. Învățământului românesc i s-au propus reforme peste reforme, dar nu s-a specificat și în ce direcții se vor duce acestea.

Constat că termenul-cheie al timpului pe care îl trăim este „luciditate”. Avem nevoie să rămânem lucizi indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul nostru pentru că luciditatea pe care ne-o menținem în prezent, ne-o caracterizează pe cea post-pandemică. Să nu uităm faptul că la sfârșitul fiecărei zile, noi cu aceiași „noi” rămânem. Și este vital să rămânem lucizi în aceste condiții de pandemie, să urmăm sfaturile autorităților și să nu ne aratăm doctoratele în covidioțenie. Consider că luciditatea trebuie pusă pe primul plan și aceasta va fi salvarea noastră pentru a trece prin „furcile caudine” contemporane.

Ținând cont de contextul social și politic actual, te-ai gândit până acum să alegi o altă țară în care să locuiești?

Ținând cont de contextul socio-politic, nu m-am gândit să locuiesc în altă țară. Să le vizitez, da. Chiar acum ceva timp m-am întors din Londra. Aș merge în alte țări doar pentru a studia și a mă întoarce, aidoma pașoptiștilor. Eu sunt doar un bulgăre de humă. Cu riscul de a suna a clișeu, mă simt organic legat de huma țării mele. Mai mult decât atât, cred că soiul acestei hume este unul bun, cernoziom. Fără a cădea în robia clișeului, consider că dacă tu ca individ ai posibilitatea să rămâi în țară și să-ți faci un viitor aici, rămâi. Mulți pleacă, iar ultimul stinge lumina. Mi-aș dori să încetăm s-o stingem și să începem să o aprindem în interiorul țării noastre și să facem lumină în locul în care ne-am născut și format. Fiat lux!

Iar legat de clișeul „vreau o țară ca afară”, cred că nu mulți sunt conștienți de ceea ce spun. Cred că clișeul este legitimat și condiționat de cunoașterea intrinsecă a învățământului „de afară”, poate și de practicarea acestuia. Dar se poate întâmpla ca noi să nu avem resursele necesare să o oglindim pe cea „de afară”. De ce nu am vrea să facem un învățământ „ca la noi”, diferit și fără a căuta a critica învățământul românesc pe baza experienței occidentale? Pentru că mulți critică (și nu contructiv!), dar puțini construiesc.

Cum vezi interesul românilor pentru istorie în zilele noastre?

Interesul românilor pentru istorie în zilele noastre lipsește cu desăvârșire. Cum am menționat și anterior, consider că popularizarea științifică ar fi o posibilă resuscitare și reanimare a interesului aflat în cădere liberă. Ne ațintim ochii spre prezent cu teamă spre viitor, dar scăpăm din vedere, mai tot timpul, trecutul. Și asta ne doare. Trecutul acesta ar trebui să fie ca o brățară aflată la încheietura fiecărei mâini și care să ne transmită anumite șocuri electrice atunci când „călcăm pe bec”. Metodele profesorilor tineri nu sunt susținute în totalitate și mai întodeauna, ne îndreptăm spre cele învechite, iar aceasta nu este o soluție. Consider că apăsarea rănii pe care tot noi ne-am provocat-o duce la moartea clinică a învățământului țării noastre, una dintre artele principale și vitale ale României.

În zonele rurale avem cele mai mari probeleme în privința învățământului și nu numai. Până la învățământ, cred că ar trebui să li se creeze condiții pentru a putea învăța chiar și pentru parcurgerea sănătoasă a orelor online. Pandemia a scos la iveală carențele „de toate zilele” ale învățământului românesc și este capabilă să-l trimită în colaps. Exemplul cel mai natural care-mi vine în minte este cel al unui care nu-l vopsești, îl lași în paragină, dar pui ceva frumos peste. Va fi ca „nuca în perete”. Va fi totul împopoțonat, dar interiorul va fi „varză”. Învățământul nostru riscă o aneantizare și nu doar din vina profesorilor habarniști și care au oferit credit doar notelor (nu zic, competiția este excelentă și necesară în școală), dar cu măsură. Era și o anecdotă de-a lui Nicolae Iorga. Ce are de învățat un om politic de la un istoric? Măsura, domnule, măsura lucrurilor. Așa și aici. Lucrurile trebuie făcute cu cap „că la fund suntem la fel” (tot Iorga a zis-o într-o altă anecdotă) și cu măsură și nu cu dorința de a grăbi lucrurile, împopoțonându-le pentru că o să iasă un „rahat”. Iar problema educației nu trebuie sustrasă timpului, ci înțeles mecanismul care contribuie la aceasta. De atașat în context, nu de scos pentru că altfel, din ciclic devine un cerc vicios. Și nu ne dorim asta.

Te întreb franc: se poate trăi din scris cărți? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată trăi de cent și respectabil din această frumoasă îndeletnicire, scrisul în limba română?

Nu. Nu se poate trăi din scris. Consider că o importantă contribuție ar fi descoperirea autorilor tineri. Există grupuri pe Facebook și ateliere de creație care promovează poezia și nu numai. Ne lipsesc cu desăvârșire inițiativele și mă refer la acelea sănătoase, ci nu la cele meteorice de care am vorbit. De asemenea, o altă importantă „reformă” ar fi redescoperirea autorilor pe care până acum i-am ignorat.

Cine nu este Emanuel?

Eu nu voi fi responsabil pentru falimentarea generației din care fac parte. Eu nu voi influența evoluția indivizilor, ci a oamenilor care mă urmărsc și cred în inițiativele mele. Eu nu voi fi altcineva și tot eu nu-mi voi părăsi idealismul, oricât de greu mi-ar fi. Nu-mi amintesc cu exactitate numele filosofului care a fost optimist până la moarte.

Ce proiecte ticluiești pe viitor? La ce să ne așteptăm?

Pe viitor, pe termen scurt, am în gând o plachetă de versuri. Una diferită de cea în care mi-am întipărit insomniile transparente în ediția definitivă din 2019. Tot pe termen scurt intenționez să-mi public contribuția cu privire la istoricul Ion Nistor în Arhivele Securității, un subiect și o temă pentru care am studiat și în Arhivele de la C. N. S. A. S.

Pe un termen „mediu”, am de gând o reeditare a templierilor la epuizarea primului tiraj, dar și o nouă carte spre finalul anilor 2022-2023. Asta pentru un viitor îndepărtat. Am în plan și publicarea unei cărți de povești ilustrate pentru copii despre cavalerii templieri, pornind de la câteva teme care mi s-au părut din volumul publicat. O istorie pentru cei mici și cavalerii templieri văzuți prin lentilele micuților învățăcei.

Dacă ar fi să mă trimiți către o persoană care merită să fie în paginile revistei Viitorul României, care ar fi aceea? De ce?

Aș nominaliza chiar două persoane pe care le-aș vedea în paginile revistei dumneavoastă. Fiind interesat de stabilirea cât mai multor legături sănătoase, consider că nu sunt remarcabile doar cele de sânge. Așadar, prima nominalizare pleacă spre Aditi Gheran, despre care nu o să vă spun prea multe. O să mă rezum să amintesc că ea preferă termenul de „defluencer” ca și mine, dar și cuvântul „eggcentric” pentru atitudinea de „egocentric”. Pe lângă cele două preferințe, Aditi scrie. Aditi citește și tot ea postează, dar și influențează generații. O speranță pentru tinerimea română.

O a doua nominalizare pleacă la Bogdan Liviu, scriitor și youtuber cultural. Pasionat până peste cap de Cioran, de fotografiile lui Louis Mounier și nu numai, îi are la „follow” pe Nietzsche și Dostoievski. O altă licărire de speranță pentru oamenii sărmani ca noi.

Cuvânt de incheiere pentru generația de acum. Cu ce sfaturi ai veni pentru tinerii de azi?

Dragi tineri,

Suntem în contratimp și riscăm să intrăm pe contrasens. Ni se întâmplă acest lucru din cauza oamenilor imorali pe care îi considerăm modele. Oferim credit și ne arătăm susținerea față de cei care au cele mai multe interese, iar printre ele nu se numără bunăstarea morală, culturală și nu în ultimul rând, educațională. Avem nevoie de investiții majore la capitolul „educație”. Și de acest lucru suntem conștienți. Numai că întreaga conștientizare acoperă doar prima parte din problema cu care ne confruntăm, atunci când ieșim pe ușa casei noastre și până când ne întoarcem. Ne-am căptușit generația cu modele false și riscăm să o falimentăm. Este suficient să accesăm trending-ul de pe Youtube că l-ar face până și pe pictorul Van Gogh să-și taie și cealaltă ureche. Vă vorbește un camarad de generație care înțelege faptul că alocarea timpului și banilor unor speranțe false și cronofage, ne va falimenta generația. De obicei nu privesc lucrurile într-o perspectivă pesimistă sau chiar fatalistă, dar depinde de noi dacă ne vom lua locul și rolul în serios spre a putea schimba ceva în România noastră. Ignoranța ucide. Teoria fără nimic concret, la fel. Aceeași ignoranță, după laitmotivul acestui răspuns, falimentează generații. Să luptăm împreună pentru a ne oferi o identitate pe acest plan și să fim o voce întru schimbare.

Al vostru camarad de generație,

Emanuel Iavorenciuc

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma


Bookmark?Remove?

Mariana Plămădeală, femeia care a studiat în Franța și care a ajuns să lucreze în Marea Britanie, unde promovează limba română: ”E limba în care bunica îmi cânta romanțe!”

-

De la vârsta de 14 ani am vrut să plec din țară. Nu mă regăseam în modul de a gândi și a face lucrurile. Cumătrismul și corupția mă dezgustau. Eu voiam o lume în care meritocrația să predomine. Și acum țin minte cum într-o seară, la vârsta de 14 ani, le-am spu... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Anastasia Ciobanu face România mândră la doar zece ani: “Îmi doresc să ajung să le fac cunoscut și străinilor cântecul nostru popular și să le spun cu mândrie că sunt româncă.”

-

La doar zece ani, băcăuanca Anastasia Ciobanu deja lucrează cu dragă inimă la primul său album de cântece populare, deși este un copil ca toți copiii. Are un CV impresionant și promite în continuare mult și multe. Reușește să îmbine armonios activitățile muzic... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Roxana Lupu,  actrița româncă ce întruchipează figuri regale în filme la Londra: “Îmi place să am un echilibru, să fiu același om dacă te vezi cu mine la magazin sau când mă vezi în film.”

-

România întreagă o iubește și o prețuiește pe Roxana Lupu. Este românca care s-a evidențiat la Londra interpretând cu măiestrie roluri de regine și prințese care i s-au potrivit cu desăvârșire. Este actrița noastră care și-a luat zborul și a arătat lumii ce ap... Mai mult »