Mama Cătălinei, Diana Iepure, este poetă (una dintre cele mai apreciate din noul val de artiști cu origini basarabene), Cătălina a crescut într-o familie de poeți, viața ei a gravitat firesc, dintotdeauna, în jurul poeziei. Cătălina a mai făcut și studii academice înalte (inclusiv la Bordeaux, în Franța), dar a ales să trăiască în România, la București, orașul unde s-a mutat – de când era o copilă – de la Chișinău. Poetă publicată în antologii din mai multe țări, Cătălina e politolog, are un master în diplomație și lucrează la Camera Franceză de Comerț și Industrie din România.

Andrei Crăciun

Cătălina Bălan, care este povestea dumneavoastră de dragoste cu poezia – de la ce vi s-a tras?
Nu am povești de dragoste cu poezia, cel mult cu vreun poet. Poezia e parte din cotidianul meu așa cum e cafeaua, cum sunt drumurile prin București, cel mai frumos oraș din lume. E adevărat că țin mult la suma obiceiurilor mele care, până la urmă, mă definesc, dar nu fac mare caz din fiecare în parte. De la ce mi s-a tras? Părinții mei sunt poeți și, mai mult decât atât, poezia i-a adus împreună. Așadar, la baza familiei mele stă pasiunea pentru poezie, care e și filtrul principal prin care trecem tot ce ni se întâmplă, lumea, politica, societatea. Ai mei m-au crescut în spiritul ăsta, deci cred că e vina lor, dar nu mi-au impus să iubesc poezia și nici măcar nu cred că o iubesc. Deci nu e nicio poveste de dragoste, pentru mine poezia e un mijloc, un filtru prin care văd lumea.

Unde putem să te citim, Cătălina, și cât ne mai lași să așteptăm pentru opera de debut?
Mă puteți citi în câteva antologii de poezie și de proză din România, Republica Moldova, Franța, Belgia și Elveția. Cât despre debut, nu mai e mult de așteptat, că nici eu nu mai am răbdare. Sunt sigură că până la finele lui 2019 voi avea programată data lansării primei mele cărți de poezie. Altfel, în toamnă, se va lansa la Gaudeamus antologia de proză scurtă rezultată în urma primei ediții a Școlii de Vară ”Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela45, în parteneriat cu Memorialul Ipotești. Fiți pe fază, o să iasă un volum foarte bun.

Vorbește-mi despre frumusețea vieții dumitale poetice. Cum se întâmplă poezia? Cum îi explici unui non-poet cum se petrece starea de poezie?
Mi-e foarte greu să explic așa ceva pentru că e mult prea abstract, mult prea personal și subiectiv și nici chiar eu nu știu întotdeauna cum se întâmplă cu poezia mea. Cel mai simplu e să-i citești unui ”non-poet” ce ai mai scris decât să te apuci să-i explici niște lucruri care, mai mult ca sigur, sunt valabile numai pentru tine, și nici atunci nu neapărat dintotdeauna și pentru totdeauna. Poezia e un filtru prin care încerc să unesc punctele și să obțin un sens din ce se întâmplă în jurul meu și, implicit, cu mine. În ce privește poezia, eu am o regulă foarte simplă, pe care o aplic și la vinuri, și la oameni: îți place sau nu îți place. N-ai nevoie decât de intuiție ca să decizi asta foarte rapid, în câteva secunde. Viața mea poetică nu e întotdeauna frumoasă, ca în povești, cu floricele și prințese Disney. Cred că cea mai bună poezie, cea mai puternică artă, în general, vine din exacerbarea unor stări intense, de cele mai multe ori negative, niște obsesii și traume care fac să se producă declicul și să apară starea de poezie (sau de proză!). E frumos când am scris ceva și îmi place ce a ieșit, când citesc la un cenaclu sau la o seară de poezie și nu mă fac de râs. E riscant să ieși în public cu propriile obsesii și vulnerabilități, chiar și în forma ultra abstarctă și esențializată a poeziei. Citiorii sunt inteligienți și intuitivi, n-ai cum să te ascunzi după poezie, să maschezi ceea ce te macină și ce reprezintă, de fapt, sursa poeziei tale. Și nici nu e bine să ascunzi, pentru că autocenzura în poezie duce la falsitate, anulează autenticitatea, iese ceva prost și n-are niciun sens. Până și ca act de vindecare, când scrii și te autocenzurezi sau ești mult prea conștient de ceea ce scrii – self aware -, e un act de vindecare ratat. Cred că starea de poezie autentică vine atunci când ai curaj să te privești pe tine în ochi și să-ți confrunți cele mai întunecate cotloane ale minții, alea în care se ascunde rușinea, frica, neputința, eșecul. Creierul e programat să uite ceea ce nu ne place și nu ne face cinste. Cred că poezie bună iese tocmai din acel material pe care trebuie să ai curajul să-l scoți de acolo, să faci din el materie primă pentru ceea ce scrii. E greu să scrii poezie când ești fericit și, în orice caz, nu prea interesează pe nimeni. În poezie cătuăm o formă de vindecare, iar vindecarea vine din confruntarea unor lucruri care ni s-au întâmplat și la care nu ne face plăcere să ne gândim.

Dumneata ai învățat și carte dincolo de fruntarii, dincolo de hotarele țării noastre și, totuși, te-ai întors în România. Nu te-a străbătut gândul emigrării? De ce nu ai rămas dumneata în Franța, la Bordeaux, sau ceva de genul?
Tineretul român din ziua de azi e foarte des somat să justifice fie decizia de a pleca din țară, fie decizia de a rămâne. Oricum ai face, plutește o urmă de suspiciune, lumea caută motive care mai de care mai strategice și mai conspirative în spatele deciziei sărmanului tânăr. Obsesia pentru întrebarea asta vine, cred, din nesiguranța pe care o au românii, din instabilitatea în care trăiesc. Eu am plecat să învăț. M-am întors să-mi finalizez studiile. Nu e rău să pleci, să capeți și altfel de experiențe, mai cosmopolite. Nu e rău nici să vii înapoi, să pui în practică ce ai învățat. Am mai spus-o într-o discuție cu tine, poți fi un bun român și fără să trăiești neapărat în România. Sigur, fenomenul de brain drain e real. Aici e o breșă în politica de stat sau, mai bine zis, în lipsa unei politici de stat de a le oferi tinerilor ceea ce au nevoie ca să rămână în țară, să se dezvolte și să aplice aici ceea ce știu ei să facă și e foarte apreciat în afara țării. De ce să rămâi, ca cercetător, de exemplu, dacă nu ai laboratoare, nu ai bugete de cercetare, nu ai burse, nu ai nimic ? Nu e păcat? Întrebarea asta, de ce ai plecat sau de ce ai rămas, trimite la o problemă mult mai profundă a societății românești și a strategiei de țară pentru dezvoltarea durabilă în toate aspectele. Cred că e mai bine să punem întrebarea ce trebuie să facă statul român pentru ca tinerii să nu mai plece? Dacă am aduce în discuție asta mai des, cu oameni din instituțiile de stat, din mediul de afaceri, dacă am pune întrebarea asta mai des celor în măsură să rezolve problema, am fi mai câștigați. Nu tinerii sunt de vină pentru că pleacă. Vinovat e statul care nu le oferă sufiecient ca să rămână.

Ne spui un poem din lirica personală? Său măcar câteva versuri?
Un poem apărut anul trecut într-o antologie a poeziei contemporane de dragoste, la Editura Paralela 45 :

in the mood for love

ultima oară ne-am întâlnit la restaurantul chinezesc din centru

o bombă sinistră și cam insalubră

dar era exact ca-n filmul acela

in the mood for love

cu lampioane, lumini și umbre

am trecut mai întâi printr-un hol lung și îngust

pe care erau pictați dragoni și flori de cireș

mă așteptai la masa din colț

comandasei o friptură de rață (sau de câine)

întârziasem o oră

mergeam împreună luam taxiuri

eram o echipă

iubirea trebuia să fie ceva frumos

la 16 ani

credeam că ești infinit mai înțelept decât mine

și mai deștept

mă apropii de 23 și nimic din deșteptăciunea aceea mitică

nu s-a revărsat încă asupra mea

plătitul facturilor mă va face în cele din urmă

un om serios

p.s.

pe Natalie Portman nu o suport de pe vremea când

eram în tandrețuri

și-ai zis că e actrița ta preferată

noi nu ne mai vorbim

dar Natalie Portman rămâne

Există vreun poet contemporan pe care îl pizmuiești pentru harul său? Cum se manifestă invidia albă, în cazul în care ea este prezentă?
Mă bucur pentru un poet bun când e recunoscut, când i se iau interviuri, când e chemat la festivaluri de literatură din țară și din străinătate. Poeții devin mai greu vedete decât prozatorii. Dacă facem o mică analiză, mai mult prozatorii români au avut norocul să fie descoperiți de editori de afară și să fie traduși, recunoscuți, să fie cap de afiș pe la festivaluri internaționale etc. La poeți e mai complicat, nu știu de ce. Poate pentru că poezia e mai greu de tradus. Practic, la poezie rescrii, încercând să redai cât mai fidel un sentiment și se pierde prea mult în traducere. De aceea cred că poezia cea mai autentică o vei citi numai în limba maternă. Restul sunt copii imperfecte, indiferent de cât de bun(ă) e traducătorul sau traducătoarea. M-aș bucura ca poeții să beneficieze mai mult de statutul de vedetă pe care, unii dintre ei, chiar îl merită. Mă simt bine când citesc poezie care îmi place, citesc și mă bucur în durerea mea. La poeții contemporani e mișto că, dacă i-ai citit și îți plac dar, mai ales, dacă i-ai citit și nu îți plac, îi poți întâlni în persoană și le poți spune tot ce crezi despre ei – desigur, pe propria răspundere.

Cătălina, cum vezi dumneata România, lumea și viața la douăzeci și patru spre douăzeci și cinci de ani? Ce speranțe, așteptări, vise ai?
Văd lumea cu mai mult sânge rece decât înainte. Sunt politolog la bază, cu un master în diplomație. Genul ăsta de studii îți formează gândirea într-un anumit fel, începi să-ți pui tot felul de întrebări despre felul în care funcționează lumea, ești atent la un anmit fel de detalii. Am speranța să apară în România ceea ce numesc eu oameni de stat. Vreau o clasă politică cu pregătire în științe politice, administrație publică și guvernământ, vreau ca ministrul economiei să fie un economist, ministrul sănătății să fie un medic șamd. Vreau ca stânga și dreapta în politică să însemne ceva și pentru noi, să nu mai fiu nevoită să le explic prietenilor mei din afara țării că suntem conduși de feseniști de stânga și feseniști de dreapta care au făcut din valorile politice românești un mare terci. Vreau să nu mai simt că mă transform, ușor ușor, într-un personaj dintr-o distopie orwelliană. Am recitit de curând Fahrenheit 451 a lui Bradbury și prea des am simțit că asta e direcția în care ne îndreptăm.

Ia să te întreb eu nen-tu Proust: care sunt eroii și eroinele tale preferate din literatură? Cum și de ce?
Nu știu de ce, mie îmi rămân în memorie mai ales personajele pe care le-am urât. Madame Bovary, de exemplu. Mi-ar fi plăcut să o pot bate. Sau Anna Karenina, și ei i-aș fi spus vreo două, dacă aș fi avut ocazia. Dar asta mă face să mă gândesc la cât de bună e scriitura, la cât e de autentică. Când citeam Madame Bovary într-o dimineață, în drum spre școală mi s-a făcut atât de rău la scena amputării piciorului lui Hyppolite, încât a trebuit să mă dau jos din troleibuz. Când încep să simt ură sau admirație pentru vreun personaj, nu durează foarte mult pentru că mă gândesc imediat la autorul care le-a creat și sentimentul se transferă către autor. Mi-ar plăcea câte o scurtă vacanță, un weekend prelungit în crărțile unor scriitori ca Fitzgerald, Bulgakov, Poe. Scriitoarea la care mă întorc cel mai des Aglaja Veternany. ”De ce fierbe copilul în mămăligă” și ”Raftul cu utlimele suflări” au fost printre primele mele lecturi și cele care m-au infuențat cel mai tare. Scurtele ei romane în traducerea Norei Iuga sunt, de fapt, poezie.

Ce i-ai spune dumneata acum Cătălinei de acum șase ani, când devenea majoră? Ce ți-ar fi plăcut să știi despre viața în România și nu ți-a spus nimeni?
Cu vreo 6 luni înainte de a deveni majoră, mi-am scris o scrisoare pentru când voi împlini 18 ani. Mi se părea un mare eveniment să devii major, deși aveam să aflu în scurt timp că, de fapt, nu era mare lucru. Scrisoarea, deci, nu a fost din viitor, dar a fost un exercițiu interesant. Sunt lucruri pe care dacă nu le scrii, le uiți. E incredibil cât de multe lucruri importante uităm. Într-o scrisoare din viitor către un eu mai tânăr m-aș sfătui să fiu mai puțin candidă și să fiu mai rea, mai egoistă. M-aș încuraja să nu-mi fie rușine pentru o doză sănătoasă de individualism și mi-aș sugera să am mai mare încredere în propria intuiție, care nu m-a înșelat niciodată. Am ajuns la concluzia că degeaba te previne lumea și te învăluie în sfaturi prețioase. Până nu dai tu cu capul de pragul de sus, până nu o iei în propria freză de câteva ori, nu te înveți minte. Cel puțin la mine așa a fost. Habar nu am ce mi-ar fi plăcut să știu. Probabil au fost oameni care au încercat să-mi spună cum sunt românii cu adevărat. Numai că aceste concepții diferă foarte mult de la om la om, nu există rețeta succesului de a avea o viață frumoasă în România sau oriunde altundeva. Iar eu am fost învățată să trec totul prin propriile filtre, să analizez orice cu ochi critic și să trag singură concluzii.

Dumneata ai și multă școală în România – trăgând, ca să zicem așa, o linie, cu ce ai rămas după toți acești ani? Care e cel mai improtant lucru învățat în tot acest timp?
E adevărat că sistemul de educație românesc nu e ideal, dar am învățat câte ceva în toate etapele, de la grădiniță la master. Am învățat de la profesorii mei mai mult decât materia din curriculă – un kit de supraviețuire într-un sistem prost gândit. Am încercat să iau de la fiecare ce avea mai bun de dat, chiar dacă nu dădea în mod conștient. Nu mi-am admirat toți profesorii, dar am avut și profesori care au contat enorm în maturizarea mea și cu care încă mai țin legătura. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ei e că trebuie să fii consecvent în învățat, să fii la curent cu tot ce se întâmplă în domeniile care te pasionează și că prejudecățile nu sunt bune. Am învățat că ai mai multe de câștigat dacă te debarasezi de ideile primite de-a gata și privești cu mai multă deschidere lumea din jur. Până la urmă, am învățat și de la profesorii care nu mi-au câștigat niciun strop de admirație: cum să nu fii ca să eviți să fii pomenit de rău toată viața și dincolo de ea.

CITAT
E greu să scrii poezie când ești fericit și, în orice caz, nu prea interesează pe nimeni. În poezie cătuăm o formă de vindecare, iar vindecarea vine din confruntarea unor lucruri care ni s-au întâmplat și la care nu ne face plăcere să ne gândim.
Cătălina Bălan, poetă