Ultima decadă din viaţa lui Andrei l-a purtat între România şi SUA, între presă şi antreprenoriat. Deşi pe plan personal a trecut prin perioade dificile, a fost dispus mereu să o ia de la capăt şi pare că nu există lucru la care să nu se priceapă sau pe care, la nevoie, să nu-l poată învăţa. În momentul de faţă operează cel mai apreciat food truck cu preparate tradiţional mexicane, pentru pregătirea cărora şi-a trimis din SUA o tonă de condimente.

Când ai început afacerea cu food truck şi de ce ai ales asta?

Am început în noiembrie, pe 1 am deschis prima dată oblonul. Ideea mi-a venit când eram în SUA, de unde m-am întors anul trecut, în iulie. Acolo asta e o industrie care generează miliarde de dolari pe an. Am stat şase ani acolo şi în timpul ăsta m-am îndrăgostit de mâncarea mexicană, foarte răspândită pe tot teritoriul SUA. De fapt cea mai răspândită. Eu am stat în Chicago aproximativ 3 ani, în Las Vegas un an şi câteva luni şi restul în New Jersey, din cauza preţurilor prohibitive ale chiriilor din New York.

În tot acest timp petrecut în SUA cu ce te-ai ocupat?

Cu de toate. Am ajuns în 2012, în prima jumătate de an am fost salahor, om bun la toate, în construcţii. Apoi, timp de câteva luni am fost locksmith tehnician (lăcătuş), un trade foarte căutat la ei. E o ramură pe care au cam pus monopol firmele evreieşti, profitând de programul de lucru clasic al americanilor, acel 9 to 5. Ideea e că firmele americane de locksmith se închid şi ele la 5 (17:00), aşa că dacă suni noaptea că ţi s-a blocat uşa sau portiera, nu-ţi răspunde nimeni. Aşa că celelalte firme s-au axat pe segmentul orar 17:00 – 8 dimineaţa şi uşor-uşor au acaparat piaţa. Am stat doar câteva luni în jobul ăsta, pentru că ajunsesem să merg la recuperări şi confiscări de bunuri, treburi în care erau implicate şi forţe de ordine, iar statutul meu acolo era unu gri, adică aveam viză de jurnalist, care îmi dădea dreptul de şedere, dar nu şi de muncă. Cu toate astea, cât am stat acolo mi-am plătit mereu taxele pe formularul 1099, un fel de omolog al PFA-ului de acolo. În timpul ăsta am făcut şcoala de şofer comercial, mi-am luat carnetul de şofer profesionist şi am pornit să văd America în lung şi-n lat ca şofer pe camion. Am cărat tot ce-ţi poţi închipui, de la module de macara, trailere pentru Amazon, carne de pui, până la soldaţi americani decedaţi pe front, în lăzi frigorifice.

Înainte să pleci din România ai lucrat în presă. Ce a dus la trecerea asta destul de abruptă?

Da, lucram la B1 ca operator imagine. De altfel, aşa am avut şi oportunitatea de a căpăta această viză de tip I, viza de jurnalist. Prin 2011-2012 am început să realizez că la cum mergea economia românească, nu că acum ar merge mai bine, nu prea sunt şanse să faci ceva aici, am zis “enough is enough”, mi-am dat demisia din B1 şi am plecat. Gândul mă bătuse dinainte, în timp ce eram acolo cu delegaţia lui Traian Băsescu, dar am zis să că nu-I frumos să îi pun reporterului echipamentul meu în braţe şi să se descurce, aşa că m-am întors, mi-am rezolvat demisia şi ce mai era şi abia apoi am plecat.

Cum şi când ai ajuns să lucrezi în presă?

Asta a fost oarecum o întâmplare. Tata lucra “în sistem”, cum se spune, iar eu am vrut să-l urmez, aşa că după ce am terminat liceul Ion Neculce, am dat la Institutul Naţional de Informaţii şi am picat, proverbialul primul sub linie. Treaba asta m-a enervat şi mi-am jurat să nu mai am vreodată treabă cu armata. Doar că, ce să vezi, la nici două săptămâni după examen mi-a venit ordin de încorporare (râde). Abia ce-mi făcusem o promisiune, aşa că trebuia găsită o soluţie, pe care am găsit-o citind România Liberă, unde era un anunţ al Şcolii Media din cadrul Liceului de Cinematografie şi Poligrafie, care înfiinţa două clase noi, de tehnoredactori şi operatori video. Am terminat colegiul, m-am angajat prima dată în TVR, la redacţia Ştiri, apoi am trecut la Prima, tot la ştiri, dar în departamentul sport. Apoi m-am îndrăgostit de o unguroaică şi m-am mutat la Arad.

Şi acolo ai continuat să lucrezi în presă?

Nu, pentru că, din păcate, la vremea aia reţeaua din teritoriu a televiziunilor naţionale şi presa locală erau foarte slab dezvoltate. Pentru o vreme am continuat pe nişte colaborări cu o firmă de publicitate din Bucureşti, dar fiind sporadice nu-mi asigurau un venit constant, aşa că am intrat în vânzări. Prima dată ca agent de vânzări pe băuturi răcoritoare, după aia ca branch manager pentru o firmă care distribuia gume de mestecat, iar ultima dată ca manager regional la nişte distribuitori de materiale de construcţii – pvc, pardoseli etc. Zic ultima dată pentru că, după acest job, am făcut primul pas spre antreprenoriat, mi-am deschis propria firmă de trading şi instalare de materiale de construcţii, în special pardoseli calde, mi-a plăcut mie ramura asta. Asta era în 2006. În 2009 am divorţat şi m-am întors în Bucureşti, unde am mai lucrat o perioadă în vânzări, dar psihic nu eram deloc ok, aşa că am zis că dacă tot e să reîcep de la 0, să o fac de unde am pornit, din presă, şi aşa am ajuns la B1. Luat de la 0 pentru că la divorţ am lăsat tot fostei soţii şi fiului meu, David, care avea 9 luni atunci.

Perioada petrecută în America te-a ajutat să înveţi câte ceva din industria asta a street food-ului? Ai venit de acolo cu ideea de afacere, nu?

Da, de acolo am venit cu ideea şi cu ceva în plus. La un moment dat mi-am dat seama că nu o să rămân acolo la nesfârşit cu statutul de care-ţi spuneam, aşa că în ultima perioadă am început să trimit toţi banii în ţară, nici cazare nu-mi mai luam, dormeam direct în camion. În acest timp am şi început să caut pe net, în pauze, ca să nu zic că la volan, ce idei şi ce businessuri au mai apărut şi se mai dezvoltă în România. Aşa am ajuns la ideea de food truck. Am început să citesc mai mult despre domeniu, am văzut că e pe un trend ascendent şi am decis să o fac. Din păcate, în researchul ăsta făcut pe net, nu am dat nicăieri de vreun material care să expună faptul că în ţara noastră dragă efectiv nu există cadrul legislativ necesar desfăşurării unei astfel de activităţi, că probabil m-aş fi reorientat. Practic, food truck-urile de la noi nu pot funcţiona decât în cadrul festivalurilor de street food şi a altor evenimente outdoor, sau pe o proprietate privată, dacă ai noroc. Din păcate, statul român este foarte limitat şi învechit în gândire. De exemplu, am primit răspuns de la o primărie de sector în care mi se spunea că pe domeniul public se emit autorizaţii doar pentru standurile de flori şi de ziare. În 2018! Se simte nevoia unei organizaţii sau asociaţii care să reprezinte interesele acestei industrii, în momentul de faţă fiind peste 300 de food truck-uri în România, care anul trecut au generat venituri de peste 10 milioane de euro. Nu e enorm, dar nici neglijabil.

În condiţiile astea, cum merge în momentul ăsta afacerea?

Măi, ce să zic, în momentul de faţă facem ce putem. Cea mai mare realizare a mea, până acum, cu food truck-ul, şi o recunoaştere a calităţii mâncării pe care o fac a fost că pe 21 mai, am fost invitat şi am participat la un evenimant privat pe teritoriu american. Adică la Ambasada Statelor Unite. S-a întâmplat ca nişte angajaţi ai ambasadei să mănânce din preparatele mele undeva prin februarie, le-au plăcut foarte mult se pare, eu neştiind cine sunt, iar în aprilie am primit primul mail de contact prin care am fost invitat la acest eveniment. E vorba de un prânz pe care ei îl organizează lunar pentru toţi angajaţii ambasadei. Pentru mine este o recunoaştere a calităţii preparatelor mele, ştiut fiind faptul că americanii sunt mari amatori şi foarte buni cunoscători ai bucătăriei mexicane, cea mai răspândită în SUA dealtfel.

Cu ce se deosebesc preparatele tale de alte restauranre sau food truck-uri cu mâncare mexicană?

Da, mai sunt alte restaurante şi truck-uri, unele chiar bune, dar ce deosebeşte Comida Mexicana de celelalte este faptul că merg strict pe reţete tradiţionale. Trei tipuri de tacos, al pastor (cu porc), carne asada (cu vită) şi pollo a la plancha (cu pui), practic cele trei grupe mari de proteine, burritos şi quesadilla. Aceste reţete le-am învăţat într-o taqueria din Chicago. Încă o chestie foarte importantă care face diferenţa este că folosesc şi ingrediente tradiţional mexicane, pe care mi le-am trimis din America înainte să vin. Mi-am trimis aici aproape o tonă de pudră de chili din diferite sortimente, de la ancho,la guajillo, chipotle şi alte minunăţii. Toate detaliile astea contează. De exemplu, în bucătăria mexicană se foloseşte coriandrul proaspăt, nu pătrunjelul, dar coriandrul e 55 de lei kilogramul în România, deci… Dar pentru că plecat pe drumul ăsta al preparatelor tradiţionale, la Comida Mexicana nu o să găseşti pătrunjel în tacos.

Între acum 10 ani, când erai antreprenor în Arad, şi acum, cum vezi piaţa şi mediul de afaceri din România? S-a îmbunătăţit ceva?

O să vorbesc de domeniul meu.  În primul rând că se simte în continuare lipsa banului din buzunarul consumatorilor. În al doilea rând vorbim de vidul legislativ de care am zis şi mai devreme, iar în cazul industriei în care eu activez, sunt strâns legate. Industria street food-ului din România a luat ceva amploare dar, din păcate, a pornit de la început pe un drum greşit, pe o idee greşită. Din cauza lipsei unui cadru legal îmbunătăţit, activitatea se desfăşoară doar în cadrul festivalurilor de gen. Să nu ne înţelegem greşit, şi în alte ţari se organizează evenimente de street food, dar acolo au scop de socializare între oamenii din domeniu, de lansări de produse şi alte chestii de marketing, nu aia e întreaga lor activitate. La noi sunt singurele locuri în care putem funcţiona şi participările generează costuri foarte mari pentru proprietarii de food truck. Există costuri fixe, adică taxa de participare, plus un procent variabil din încasări, între 15% şi undeva la 32-35%. Asta ne obligă pe noi să mărim preţurile, astfel încât vei avea surpriza să constaţi că street food e o mâncare scumpă. O familie de 4 persoane ajunge să plătească pentru intrarea la festival 100 de lei, plus mâncarea 150-200 de lei, ajungi la vreo 350 de lei. Cu banii ăştia mergi liniştit la restaurant, se duce ideea de street food.

Te gândeşti să emigrezi din nou?

În momentul de faţă, nu. Cu banii pe care i-am strâns în America puteam lejer să fi luat avionul spre orice altă ţară, dar am ales să rămân aici, deocamdată, pentru o perioadă încă necunoscută. Asta pentru că am un fiu, care a împlinit 11 ani, faţă de care până acum am rămas repetent ca părinte şi vreau să repar asta. Vreau să fiu cât mai mult lângă el şi să-I ofer cât mai mult sprijin.