Tânărul Ivașcu a debutat acum două luni la Casa de Pariuri Literare cu volumul “pe cer jetoane”. Cândva, cunoscându-l, Nora Iuga i-a dat o dedicație: “Lui Mihai, care va ajunge poet”. Fiind la curent cu debutul său, Nora Iuga i-a mai dat o dedicație, pe o altă carte: “Lui Mihai, căruia i-am prezis că va ajunge poet și a ajuns”.

Andrei Crăciun

Mihai Ivașcu, poet mai ales. Cum e să fii poet în România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre (dacă are)?
Poezia, așa cum am înțeles-o eu (sau cum o pot eu scrie, că e și asta o variabilă), cere liniște și, dacă vrei, o anumită formă de însingurare. Ori ăsteia din urmă eu nu-i rezist foarte bine, că-s extrovertit. Deci, ca să-ți răspund la întrebare, în ceea ce mă privește, specificul ar fi această flamă pe care o iscă ciocnirea dintre lume, așa grațioasă sau regretabilă cum este, și interiorul meu, așa grațios sau regretabil cum poate fi. E un conflict care mă animă, când și când, dar e departe de a fi un stil de viață. Punând în paranteză „sensibilitatea (ne)fericită” – vorba clișeului –, sunt un civil perfect irecognoscibil și, nădăjduiesc eu, un prieten bun. Sigur, există și chestiuni palpabile, niște structuri, o butaforie a vieții de poet, zi-i cum vrei; mă refer aici la tot felul de evenimente, comunități și publicații literare. Ele îți pot da ghes, firește, însă nu-ți moșesc poezia, despre care îmi place să cred că se naște oricum, dar nu televizat.

Dumneata practici și jurnalismul – cum și de ce? Care e povestea devenirii dumitale profesionale, Mihai Ivașcu?
Practic jurnalismul cultural fiindcă așa-mi explic eu lumea, mai mult ideatic decât faptic, mai curând emoțional decât pragmatic. Sunt dependent de oameni și de poveștile lor, fără de care n-aș putea nici scrie, nici trăi. Povestea devenirii profesionale, îți dai seama, domnule Crăciun, e încă în desfășurare. Scriu din liceu, din clasa a IX-a, când am început să colaborez la o revistă online de artă, Art Out, unde am intrat simplu voluntar, și am ieșit, trei ani mai târziu, redactor-șef adjunct. Evident, păstrând proporțiile faptului că lucram cvasi-benevol, ca-n orice asociație de voluntariat, iar eu aveam 15-16-17 ani. Pe la 19, în anul I de facultate, mi s-a propus o rubrică la Radio România Cultural, sâmbăta și/sau duminica. Făceam interviuri cu profesioniști din literatură, sport și artele spectacolului, asta când nu scriam eu câte o opinie. Înregistram, montam, editam, eram constant pe drumuri. În ăștia doi ani, cât m-am prezentat cu „Mihai Ivașcu, de la Cu…minte de weekend”, în ăștia doi ani am avut câteva întâlniri cu oameni nesperat de mărinimoși, întâlniri care m-au inspirat și motivat deopotrivă. În rest, profesional vorbind, povestea va continua din toamnă, într-un nou proiect. Până atunci, am liber la vacanță și la poezie.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim poezie de Ivașcu Mihai, ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Poezie – cum ați ajuns să scrieți poezie?
Căutați „pe cer jetoane”, volumul cu care am debutat acum două luni, la Casa de pariuri literare. El reunește o parte din poeziile scrise în ultimii doi ani, așa, în drumul meu spre Facultatea de Comunicare și Relații Publice, cu cine știe ce colet emoțional asupra-mi. Adevărul e că nu știu să-ți spun ce anume m-a făcut să mă îndrept către poezie, mie mi-a plăcut dintotdeauna literatura, e adevărat, dar dacă era să scriu ceva, scriam proză. Acolo mi se părea mie că s-ar da măsura talentului unui om care operează cu cuvântul scris, nu că la mine ar fi vorba de vreun mare talent înnăscut, ci de un talent rezonabil, cultivat de ai mei prin lectură, când eram mic, dar și printr-o libertate de expresie artistică pe care nu mi-au cenzurat-o niciodată, ba dimpotrivă. Cred că primele poezii pe care le-am conceput – și nu întâmplător folosesc termenul ăsta – a fost ca să particip la un concurs de poezie pentru liceeni, Festivalul „Gellu Naum”. Aveau ele ceva, dar șubred. Erau cam fabricate. „Fiorul” exista, dar nu-și găsea resorturile necesare, îmi mai trebuia timp. Cu toate astea, într-un an (că am participat la vreo două-trei ediții), scriitoarea Nora Iuga mi-a oferit o dedicație, pe o bucățică de hârtie: „Lui Mihai, care va ajunge poet”. Peste câțiva ani, fără să mă recunoască, la o serată în Hidden, îmi semna cu aceleași cuvinte prefața unui roman. Iarna trecută, la lansarea ultimei ei cărți, când volumul meu era deja în lucru și ea știa treaba asta, dedicația s-a schimbat: „Lui Mihai, căruia i-am prezis că va ajunge poet și a ajuns”. Sper să fi avut dreptate și de data asta.

O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește un poet al timpului nostru?
Am să vă răspund la fel de vulgar, ca poeții debutanți: nu. Mai mult decât atât, cu riscul de a fi mustrat, printr-o scatoalcă amicală, de mai experimentații mei colegi de poezie, eu trăiesc cu sentimentul că poezia se face cu o oarecare gratuitate. În România, cel puțin. Într-un fel, se aseamănă cu alegerea de a studia Filosofia, cum povestea o prietenă. O faci de dragul cunoașterii, o faci prin și pentru ea însăși, n-o poți instrumenta. La dicteu automat și eliberat de convențiile genurilor literare – asta e proză, ailaltă e poezie, mai încolo avem text dramatic –, scriu fără o teză propusă, fără să-mi întrerup fluxul conștiinței, fără să plantez cine-știe-ce sâmburi „plini de semnificație”. Ori, cu aceste date la bord, singura mea pretenție e să-mi rămân egal, să nu împrumut din stânga și din dreapta pe motiv că „așa se scrie acum, asta se cumpără”. Mai apoi, dacă e cazul, să placă și celuilalt. Și, în fine, într-un acces de naivitate și doar pentru că m-ai întrebat tu, să constituie un gest cât de mic, infim, știu, întru a sensibiliza fața celor 238.397 de km² pe care-i ocupăm noi, românii. Zic c-ar fi nevoie.

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Te interesează?

În lumina (ce exprimare tâmpită, numai lumină nu-i asta) ultimelor evenimente, ca orice român de bună credință, mă încearcă o suferință profundă, agonizez, pur și simplu. Credința mea e că astfel de tragedii, când statul se arată, încă o dată, o șandrama odioasă căzută în mijlocul Nicăieriului, trezesc o conștiință civică. Important e ca acea conștiință să nu se lenevească. Aș vrea ca aerul pe care-l voi respira aici în următorii 10-15-20 de ani să nu mai miroasă nici a abrutizare, nici a neputință. Și da, ține și de mine, mai ales că m-am decis să merg pe potecuța asta, hai să-i zic culturală. Sunt ferm convins că, într-un peisaj dezolant în care nimic nu pare să funcționeze, putem apăsa accelerația pe cultură și educație. Jucând cartea asta, poate că spiritele se vor înălța, iar neamul prost va sucomba. Poate că nu vom mai fi țara „splendidei catastrofe”. Sunt dispus să încerc.

Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă?
O, Doamne! Sunt atâtea de făcut pe-aici, n-am de ce pleca. Mai evadez, fizic sau cu mintea, pe străduțele scăldate-n auriu ale Toscanei, unde îmi imaginez că duc o viață simplă și extrem de boemă. Dar nu mă ține mult, că-mi taie filmul imaginea unui copil român care n-are la ce să viseze. Și mă gândesc că, dacă astăzi, când nu-s 100% independent financiar, mai greșesc cu câte o faptă bună, mâine-poimâine aș putea greși cu mai multe. Evident, aș fi ipocrit dacă n-aș menționa că, în afara punerii umărului la treabă, atât cât pot eu acum, familia, prietenii, copilăria, școala, strada, viitoarele foste iubite, serviciul, toate ale mele sunt aici, iar chestia asta mă ține și, sincer, n-aș fi eu dacă nu m-ar ține. Bune sau rele, aici toate-s extrem de ascuțite, ori asta îi vine tocmai bine unuia ca mine, căruia îi e teamă de blazare.

Implicare civică. Este Mihai Ivașcu implicat civic? Merge la vot? Protestează? Cum își manifestă cetățenia?
Este, este. Merge la vot și protestează. Respectă toate lucrurile alea de-s scrise, de obicei, pe pancartele din parcuri, alea de nu le citește nimeni. Ar merge Mihai Ivașcu ăsta și cu bicicleta și trotineta, că înțelege sensul, dar e antitalent. Una peste alta,ultima oară l-am văzut protestând pe la finele lunii trecute, în Piața Victoriei, pentru Cultură. Are și el un fix.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? Care e cea mai bună carte pe care ați citit-o în anul în curs?
Îți răspund din perspectiva în care mă simt cel mai stăpân pe mine, cea de cititor. Se scrie foarte bine. Eu sunt înnebunit după literatura română, contemporană sau nu. Un câștig în poezie – repet, vorbesc din perspectiva cititorului care, la un moment dat, se sastisise – e că nu se mai ciupesc, ca până acum nu foarte mult timp, aceleași două coarde: minimalismul și poezia viscerală, care ajunseseră absolut indigeste. Vocile s-au mai așezat, sunt un pic mai nuanțate, parcă se iese, încet-încet, și din paradigma tribalismului literar. Poeții pe care-i recomand, excluzându-se, desigur, intervievatorul, ar fi, într-o ordine absolut întâmplătoare, cu tinereți variate, următorii: Ioana Vintilă, Robert Gabriel Elekes, Albert Denn, Oana Cătălina Ninu, Răzvan Țupa, Teodor Dună. De ce? Mi-e teamă că nu ne-ar ajunge timpul. Dar, ca să fac o nefăcută și să-i grupez sub umbrela aceleiași senzații, aș zice că pe toți îi citești cu un glas răsunându-ți în cap. Al tău, al lor (dacă le cunoști glasul), al altora. Cunoașteți „cititul cu voce”, e un citit care se aude, deși nu pronunți nimic. Și ar mai fi o poetă, o citesc pe Facebook, nu cred că a publicat. E asurzitoare poezia ei. Rozana se numește, ceva îmi spune că o cunoști. La categoria poezie, chiar nepublicată, ea e favorita mea. De procedat, procedați la întâmplare. Intrați, puneți mâna, alegeți. Repetați figura până când îl găsiți pe acela sau pe aceea care vă gâdilă subiectivitatea. Așa am făcut eu cu romanul Ioanei Nicolaie, „Cartea Reghinei”, pe care o consider cea mai bună carte în proză pe care am citit-o anul ăsta, până la momentul discuției noastre. Discuție pentru care-ți mulțumesc foarte, domnule Crăciun!

CITAT
O, Doamne! Sunt atâtea de făcut pe-aici, n-am de ce pleca. Mai evadez, fizic sau cu mintea, pe străduțele scăldate-n auriu ale Toscanei, unde îmi imaginez că duc o viață simplă și extrem de boemă. Dar nu mă ține mult, că-mi taie filmul imaginea unui copil român care n-are la ce să viseze.
Mihai Ivașcu, poet