de Ionuț Axinescu

Cunoscut în Spania drept Miguel Gane, Mihai este un român născut în 1993, în satul Lerești, din județul Argeș, unde și-a petrecut primii zece ani din viață. Apoi, în 2004, a emigrat împreună cu familia sa în Spania, la Madrid. A absolvit acolo două facultăți, Dreptul și Administrarea Afacerilor, și două mastere, în proprietate intelectuală și-n avocatură.

Deși are dreptul de a profesa în domeniul avocaturii în Spania, Mihai Gane a decis să își dedice tot timpul literaturii. În ultimii ani, a publicat două volume de poezii, ambele vândute în zeci de mii de exemplare și foarte apreciate în toate țările vorbitoare de limbă spaniolă. Descris drept o „senzație literară” de presa locală, Mihai este astăzi atât de popular încât pagina sa de Facebook este urmărită de peste o sută de mii de persoane.

Cum a fost mutarea din România în Spania? Ce te-a surprins cel mai tare, ca puști de 10-11 ani?
A fost o mare tranziție, pentru că am simțit cum încep să trăiesc o viață nouă. De la lume până la ritmul de viață, totul era diferit. Până și copacii erau diferiți. Dar cred că ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost că nu știam să mă joc cu copiii. La început, cel puțin, adaptarea mea nu a decurs foarte bine, însă nici nu mă pot plânge. Am întâmpinat dificultăți, asta e clar, însă am știut până la urmă să trec peste ele.

Când ți-ai descoperit pasiunea pentru poezie?
Când am ajuns în Spania, părinții mei au vorbit cu un prieten de familie, Rafael, să mă ajute cu limba și cu școala, în general. El scria poezii și cred că de acolo a apărut curiozitatea mea pentru literatură. În plus, Rafael era un bun cititor și asta m-a ajutat foarte mult. Mi-a întins un fel de coardă și cu ea am descoperit că, pentru a trage de ea, ai nevoie de forță și de voință. A scrie în spaniolă înseamnă a atinge cuvintele. A face asta în română înseamnă a le zgâria.

Despre ce scrii, cum îți găsești inspirația?
Scriu despre dragoste, despre despărțire și poezie socială (despre feminism, despre imigrație). Mă inspir din trăiri, din tot ce se întâmplă în jurul meu. Deschid ochii și am nevoie de sentimente noi. Nu prea știu să zic „nu”, așa că presupun că și aventura este un factor important în scrierile mele.

Ești cunoscut în Spania, nu și în România. Ce crezi despre asta?
Sincer, nu știu. Nu pot să condamn lumea din țară că nu mă cunoaște. Până la urmă, eu public doar în limba spaniolă și toate volumele mele se găsesc în Spania și în America Latină. Cred că toate se vor întâmpla la timpul lor, iar dacă nu, nu am dreptul să mă plâng sau să fiu supărat pe cei de acasă. Asta ar însemna să am ego-ul foarte mare și nu, nu e cazul.

Totuși, faima și recunoașterea nu mă îngrijorează. Ca să ajung cunoscut în România, primul pas ar fi să public în limba română. Al doilea, lumea să-mi citească poeziile. Apoi, totul ar depinde de magia aceea dintre scriitor și cititor.

Spuneai, într-un interviu acordat Euronews, că ce ți-a dat Spania, România n-ar fi putut niciodată. Sunt diferențe mari între cele două țări?
În Spania, lumea este mult mai liniștită. Cultura, care este sufletul unei țări, e foarte diferită față de cea din România. Și da, cred că nu aș fi reușit să public o carte în România. Spun asta pentru că, în primul rând, nu l-aș fi cunoscut niciodată pe Rafael, omul care m-a atras spre literatură. În al doilea rând, posibilitatea de a-ți câștiga traiul din cărți, acasă, e foarte mică. În țară, oamenii au alte îngrijorări.

Ai profesat în drept sau te gândești s-o faci pe viitor?
Am profesat timp de vreo nouă sau zece luni, dar momentan nu am de gând să mă întorc în domeniu. Foarte curând, o să public a treia mea carte și prima mea nuvelă: „Cuando seas mayor” (Când o să te faci mare). Așa că sper să fiu ocupat o perioadă de timp. În plus, lucrez și la un nou volum de poezii.

Păstrezi legătura cu România? Cum ți se para țara, de la distanță?
Da. Ador, în special, satul meu natal. Am putut să-i urmăresc evoluția și mă mândresc că pe zi ce trece devine un loc mai important. Altfel, la noi acasă, în România, sunt multe probleme, de la clasa politică până la umanitatea persoanelor. Nu avem modele pe care să le urmăm, iar oamenii care pot inspira țara nu sunt promovați, pentru că cei care ar putea s-o facă nu vor lângă ei persoane care să gândescă cu sufletul.

Dar cred că există o evoluție față de ceea ce am trăit eu în perioada 1993-2004. Nu datorită liderilor din România, ci datorită Uniunii Europene. În plus, mai cred că România trebuie să asimileze idei noi. Să înțelegem ce înseamnă feminismul, să acceptăm persoanele LGBT… Trebuie să condamnăm că în România există copii care mor de foame. Să ieșim mai mult în stradă, să ne audă cei care au putere. Sunt doar mici exemple pentru a progresa spre un mediu normal, nu unul ideal.

Spune-mi câțiva dintre scriitorii tăi favoriți.
Walt Whitman, Pablo Neruda, Mario Benedetti, Escandar Algeet, Idea Vilariño, Loreto Sesma, Wislawa Szymborska. Sunt foarte mulți.

Ce planuri de viitor mai ai?
Nu am în cap alt plan decât a trăi o viață – știind că se va termina cândva – și la final să simt că a meritat tot ce am făcut. Că nu am regrete. Pentru asta, vreau mereu să țin literatura lângă mine. Doar atât, acesta e „obiectul” meu.