Fiica lui Varujan Vosganian, scriitor și om politic, și a Mihaelei Vosganian, compozitoare de avangardă, Armine joacă în spectacole de teatru cu Trupa Rampa și este regizoare de filme (și-a făcut masterul la London School Film).

Andrei Crăciun

Cine ești dumneata, Armine? Care e povestea dumitale? Cum ai ajuns actriță?

De când mă știu mi-am dorit să fiu pe scenă, dar am căpătat o fascinație puternică și pentru ecran care s-a declanșat datorită serilor de film petrecute cu părinții mei și, în vacanțe, cu bunicii. Acum lucrez ca actor și regizor de film, iar aceste două meserii sunt pentru mine indispensabile. Mă simt incompletă dacă am perioade în care lucrez doar pe platou și la montaj sau doar pe scenă. Jucam în fiecare an în spectacolele de serbare, dar momentul definitoriu pentru mine a fost în clasa a V-a când am început să urmăresc singură un film la televizor cu Robert de Niro și un actor care semăna teribil, credeam eu, cu Bruce Willis. Filmul m-a captivat atât de puternic că mă chinuiam să rețin tot ce se întâmplă ca să-i pot povesti tatei când ajunge acasă și să terminăm filmul împreună. Când a ajuns tata și s-a uitat la ecran,a zâmbit și mi-a spus că pe actor îl cheamă Mickey Rourke și filmul se numește Angel Heart și că se numără printre filmele lui preferate. Nu m-a lăsat să finalizez filmul că era în calupul de la ora 22, deci s-ar fi terminat dincolo de miezul nopții și aveam școală a doua zi. Am suferit groaznic și nu am putut să dorm. Tot încercam să-mi imaginez cum se ajungea la deznodământ, tata spunându-mi care-i treaba de fapt cu personajele astea ca să mă liniștesc. Eram cât se poate de neliniștită pentru că mă interesa procesul cel mai mult. Peste o lună s-a întâmplat același lucru, de data aceasta am văzut două secvențe în plus, dar tot insuficient. În clasa a VIII-a am descoperit ODC și am descărcat filmul și până acum l-am văzut cam de 11 ori, oprindu-l de multe ori și studiindu-l la diferite teme la liceu și la facultate. Regia lui Alan Parker, fanteziile mele erotice cu Mickey Rourke și jocul mefistofelic al lui Robert De Niro m-au convins că vreau să joc și să regizez. Așa că am dat admitere pentru ambele secții, actorie de teatru și regie de film în același timp, am intrat și mi-am creat propria programă de studiu care m-a ajutat enorm. Pentru formarea mea le sunt datoare tuturor profesorilor mei din UNATC, lui Laurențiu Damian care îmi este mentor, lui Florin Zamfirescu care a crezut în mine și Andei Cruceanu care m-a pregătit ani de zile și mi-a devenit prietenă și producătoare.

Cum te-a ajutat în viață sau cum nu te-a ajutat faptul că ești o Vosganian, fiică a tatălui tău?

Tatăl meu m-a sprijinit în tot ce mi-am dorit să fac, dar mi-a pus o condiție: să parcurg secție mate-info la liceu. Nu mi-a fost ușor, dar gândirea pragmatică pe care o am acum atât ca regizor cât și ca actor, probabil, vine din această pregătire și cred că, pe lângă talent, este nevoie de corelări rapide, tehnică și disciplină la care mai am mult de lucrat. Faptul că sunt o Vosganian este o mândrie pentru mine, chiar dacă au fost momente în care am suferit. Am o relație strânsă cu tatăl meu, suntem în primul rând foarte buni prieteni, dar de când sunt mică am fost învățată de ambii mei părinți să privesc lucrurile din ansamblu și poate tocmai de aceea m-a durut când oamenii nu analizează faptele ca mine, sunt părtinitori și lovesc. Pentru că sunt fiica unei compozitoare de avangardă și a unui scriitor nominalizat la premiul Nobel din partea a trei țări, am o presiune imensă cu care mă trezesc și adorm în fiecare zi, pe care, în primul rând, mi-o creez eu. În facultate a trebuit să demonstrez mai mult decât colegii mei că merit să mă număr printre ei și că nu am ajuns acolo din cauza numelui. Faptul că sunt Vosganian nu m-a ajutat la niciun casting, concurs de angajare sau festivaluri de filme și de obicei mi s-au închis uși. Lumea are prejucăți pe care le înțeleg și mulțumesc celor care au trecut peste ele, printre aceștia îi număr pe Irina Margareta Nistor și Corneliu Porumboiu. A fost o perioadă în viața mea în care a contat mai puțin pentru alții cine sunt părinții și anume la London Film School unde am absolvit masterul.

Cum folosești moștenirea ta culurală armeană în ceea ce faci?

În momentul de față, lucrez în mai multe proiecte cu și despre armeni. Sunt în echipa de organizare a Festivalului Strada Armenească, lucrez la un documentar serial despre comunitățile armene din diferite orașe din România, un documentar despre Uniunea Armenilor din România împreună cu operatorul și partenerul de viață, Andrei Cristian Vlădescu și joc în spectacolul Staipelochian , dramatizat după Cartea Șoaptelor. Și datorită subiectelor istorice și de migrație am avut oportunitatea de a duce colaborarea mea cu regizorul Marina Hanganu la alt nivel și anume în teatru telematic. Str.Popa Rusu nr.30 a fost primul spectacol interactiv de one woman show la telefon și am continuat să lucrăm împreună în proiectele telematice Tele-city, în licee din diverse orașe din țară, și Tele-Encounters în parteneriat cu Spania și Portugalia. În continuare simt că nu fac suficient pentru comunitatea armeană și pentru educația mea în ceea ce privește limba și cultura armeană. Ca subiect de doctorat mi-am ales să aprofundez universul cinematografic al lui Serghei Parajanov și, cumva, mă oblig la un studiu mai elaborat.

Care e treaba cu trupa Rampa? Ce faceți voi?

Trupa Rampa a fost creată odată cu spectacolul de licență Numele pe piesa omonimă de Fosse regizate de Mihai Alexandru Ion și s-a încununat oficial odată cu spectacolul Azilul, primul nostru spectacol imersiv independent jucat la Hanul Solacolu. Asociația de Teatru Rampa a fost fondată la inițiativa regizorului și am participat, ca membri fondatori, Adela Bengescu, Lucian Rus, Teodora Filip, Florin Crăciun și eu. Am reușit să ne menținem uniți, deși lipsa de bani a dus la conflicte și nesiguranță. Împreună am creat șase spectacole independente: Azilul, după Azilul de noapte al lui Gorki, Staipelochian, Julie după Domnișoara Iulia de Strindberg, Expoziția după Expoziția de trandafiri a lui Orkeny, O noapte furtunoasă de Caragiale și Kremlinul de zahăr pe texte de Sorokin. Am fost găzduiți la The Ark unde am parcurs o stagiune, am jucat în festivaluri din țară și în Marea Britanie la IYAF, iar toamna aceasta am început stagiunea la Plant Village. Sunt norocoasă să lucrez cu unii dintre cei mai talentați actori tineri români.

Unde vei juca în această toamnă, unde să venim să te vedem, să te constatăm?

Vă invit cu drag pe data de 8 noiembrie la ora 20:30 la spectacolul Zen Garden | Borza,George,Vosganian în cadrul festivalului Meridian în care vom susține Into myGong Self. Spectacolul are loc la UNMB, la Conservator. Toamna aceasta, în luna octombrie, am avut un tur de forță cu spectacolul Kremlinul de zahăr, iar în lunile următoare adaptăm, împreună cu scenografa Diana Nistor,spectacolele menționate mai sus pentru Plant Village, un nou hub cultural și co-working space langă podul Basarab. Spectacolele programate vor fi anunțate pe pagina noastră de Facebook Rampa și pe pagina mea personală.

Ce întrebare ai fi vrut să îți adresez și cum ai fi răspuns la ea?

Cum m-a ajutat sau în viață să fiu fiica Mihaelei Vosganian?Ea este prietena mea cea mai bună și, alături de tata, un model. Mama m-a crescut într-un mediu spiritual și muzical. Toată copilăria mea a fost acompaniată de muzica ei și de diversele cursuri de psihologie și călătorii inițiatice. Spiritualitatea este ceva relativ și fiecare om are legătura sa proprie cu divinitatea, iar mama își exprimă această conexiune prin muzică. Ea a fondat mișcarea estetică a Transrealismul Arhetipal care, de fapt, readuce în scenă scopul ritualic al spectacolului. Împreună am lucrat la spectacolele sincretice Visătorul Trezit, White Lady, Into myGong Self și Into myPlanet.

Ce ai fi făcut cu viața ta, Armine, dacă nu erai actriță?

Eu cred că fiecare om are misiunea lui în fiecare viață. Cred în reîncarnare. Eu asta simt că trebuie să fac. Altceva nu aș face.

Hai să te întreb ca la resurse umane: unde te vezi dumneata peste zece ani, dar țara noastră unde o vezi peste zece ani?

Am terminat documentarele despre armeni și lucrez la proiecte de ficțiune. Spectacolele de la Rampa și cele cu mama mea se joacă des și avem spațiul nostru, sper la Plant Village, în care vin mulți tineri. Am ore la facultate. Am un copil cu care mă joc mult și știe armeană mai bine decât mine. România va fi mult mai apropiată ca nivel de țările europene, dacă nu pică UE, dar lumea tot va fi nemulțumită. Orașele mari devin centre culturale importante in Europa, dar în același timp avem cele mai multe mall-uri. Vor fi peste tot lanțuri de super și hipermarketuri, dar în același timp vom găsi mâncare adevărată. Așa suntem noi și așa este România. Plină de contraste, superbă și înfiorătoare. Țara în care vreau să rămân.

CITAT
Pentru că sunt fiica unei compozitoare de avangardă și a unui scriitor nominalizat la premiul Nobel din partea a trăi țări, am o presiune imensă cu care mă trezesc și adorm în fiecare zi, pe care, în primul rând, mi-o creez eu.

Armine Vosganian, actriță