Răzvan Rădos, 29 de ani, este dirijor de cor. În prezent, conduce Corul de Copii Radio și Corul „Canticum”. S-a născut în localitatea Groși din Ținutul Pădurenilor, județul Hunedoara, iar liceul l-a făcut la Deva. A avut mereu modele care să-l ghideze în carieră și cu care să se identifice. A știut încă de pe băncile școlii că dorește să devină dirijor și exact asta a studiat la Conservator, pe care l-a terminat în 2012. A trecut și de partea cealaltă a catedrei și a fost profesor o perioadă; a predat muzica atât pregătind ansambluri de performanță, cât și în mediul școlar.

Cine ești și ce faci în lume?

Sunt Răzvan Rădos, sunt muzician de profesie, iar, în prezent, sunt dirijor de cor. În trecut, am cântat folclor, așa a început drumul meu în muzică.

Detaliază-mi puțin, cum a fost începutul tău în muzică?

Am copilărit în Ținutul Pădurenilor, din Hunedoara. Eram fascinat de un mare cântăreț de folclor: Drăgan Muntean. Mă jucam de-a Drăgan Muntean când eram mic, apoi am ajuns să cânt și pe scenă muzică tradițională, asta până într-un punct când am simțit că vreau să dirijez. Am studiat la București dirijatul coral și cu asta mă ocup în prezent.

În ce an ai venit la București?

În 2008.

Te-ai apucat de dirijat imediat după ce ai terminat facultatea?

Nu, am cântat mai întâi în coruri: în Madrigal, în Preludiu, în Orfeu și au mai fost. Dar încă din facultate îmi convingeam colegii să ne organizăm în tot felul de mici ansambluri și să experimentăm.

„Muzica poate arăta străfundurile sufletului omenesc”

Hai să vorbim despre muzică la modul general. Dacă mâine ne-ar invada extratereștrii și, să zicem, ne-am înțelege cu ei, iar unul dintre ei ar veni la tine și te-ar întreba, ce e muzica, tu ce i-ai răspunde?

I-aș spune că muzica e ceva ce poate arăta străfundurile sufletului omenesc. Eu spun mereu că dacă am dispărea ca specie, iar după multe milioane de ani o altă specie inteligentă ar găsi concertele pentru pian ale lui Rachmaninoff, ar putea să–și facă o idee despre cine am fost și despre ceea ce am simțit. Asta este o părere SF de-a mea (râde). Sigur că e valabil pentru toată muzica; pentru cea a lui Bach, a lui Mozart etc.

Tu, pe lângă muzician, ești și lider.

Sunt foarte pasionat de leadership. Încă din Conservator, căutam să aflu cât mai multe despre lucrurile care trebuie să se găsească în tolba unui dirijor: gestica, limbajul corpului, tehnică vocală, etc, iar după ce am terminat studiile, am avut ocazia să cânt în multe ansambluri și să văd dirijori foarte buni, cum ar fi Marin Constantin sau Voicu Popescu. Am înțeles, privindu-i, că un dirijor nu doar „dă din mâini”, ci face aproape totul, de la fixarea orei de repetiții și de la felul în care se desfășoară aceasta, până la a manageria corul. De foarte multe ori, dirijorul e și managerul; el decide la ce concerte participă corul, sau ce repertoriu va aborda. Tot el e responsabil și de moralul grupului. Mi-am dat seama că nu e suficient să știi muzică, trebuie să cunoști inclusiv psihologie, sau — cum ți-am zis — leadership, care mi se pare o știință exactă. Multe dintre modelele mele în dirijat trăiseră într-o Românie comunistă, iar în epoca aceea, se practica mult un leadership autoritar, stilul dictatorial, cel în care dirijorul spunea cum se face și toată lumea trebuia să execute. Lucrurile însă se schimbă mereu; eu conduc acum corul „Canticum”, unde sunt mulți tineri de vârsta mea; gândește-te că noi n-am făcut armata și nu suntem obișnuiți cu ordinul. Dacă îi zici unuia „Du-te și fă asta!”, el va răspunde „De ce?”. Chestia asta era percepută de mine ca un fel de lipsă de docilitate, pentru că învățasem să dau directive, asta până când am înțeles că oamenii s-au schimbat, că felul în care definim performanța și echipa s-a schimbat și el. Mi-am dat seama atunci că trebuie să-mi schimb modelul de leadership și am ajuns la cel al argumentului, al explicației. Sigur, sunt momente când dirijorul e presat de timp și atunci coriștii trebuie să asculte, știind însă că li se va explica mai târziu. La început mă consideram foarte autoritar, însă, înțelegând că ledershipul meu este puțin învechit și adesea ineficient, l-am schimbat. De asemenea, muzica este o poveste extraordinară despre schimbare și transformare! Acum zece ani înțelegeam muzica diferit — n-am pretenția că acum o înțeleg.

Tu ai de-a face mult nu cu oameni maturi, ci cu oameni tineri.

Da, dar care sunt maturi.

Da, dar sunt încă la vârsta la care sunt în formare.

Învăț și eu odată cu ei. Nu cred că doar eu îi învăț pe ei, ci consider că învățăm împreună. Merg deschis să învăț cu ei.

„Am avut mereu modele cu care puteam să mă identific”

Hai să ne întoarcem la momentul în care te-ai decis să devii dirijor.

Da, ți-am povestit mai devreme că am avut modele care m-au influențat. Tot ce am clădit în viața mea se datorează unor modele, mai bine zis, fascinației pe care am avut-o pentru anumite modele. Îți spui: „Pot să fiu și eu așa!”. M-a influențat foarte mult Drăgan Muntean, despre care ți-am mai zis. El era, ca și mine, un copil sau nepot de țăran din Ținutul Pădurenilor și era aici, la București, dirijor al ansamblului „Ciocârlia” — era, practic, exemplul viu că poți pleca de oriunde și „poți ajunge sus”. La fel, Marin Constantin, originar din Urleta, județul Prahova, copil orfan care a crescut în condiții grele și care a construit o carieră de legendă; eu n-am trăit neapărat în condiții grele, însă, prin fascinație, puteam să mă identific cu ei. Sunt eroii mei. La fel și cu dirijatul, aveam un profesor la Deva, Nicolae Icobescu care era — și este! — un dirijor foarte foarte bun.

Nu sunt foarte familiarizat cu materiile de la Conservator, înțeleg că ai plecat spre București cu ideea asta clară: să fii dirijor. Și chiar asta ai studiat.

Dirijat cor academic se numește ce am studiat.

Când ai terminat facultatea?

În 2012.

Te-a tentat să pleci din țară?

Da, m-am gândit. Chiar și acum mă gândesc, dar nu definitiv, ci să plec ca să văd cât mai multe coruri. România, din punct de vedere coral, e încă sub imperiul a ceea ce s-a întâmplat în comunism. În jurul nostru, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Sunt țări apropiate de noi care au făcut pași importanți spre alte abordări corale și rămâi în urmă dacă nu ești la curent cu lucruri de felul ăsta. Sigur, fără a anula ce se întâmplă deja aici, dar ideea e să îmbogățim muzica noastră. Cred că e important să vezi cât mai mult, să te lași fascinat, îmbogățit.

Dar să rămâi în străinătate nu ți-ai pus problema? Ce te face să fii atașat de România?

Nu-mi dau seama foarte bine, m-am tot gândit. Nu știu. Am călătorit mult. În China, în SUA, sau în alte locuri, dar, până acum, o singură dată mi s-a întâmplat să cred că aș putea rămâne într-un loc, asta era în Slovenia, o țară care m-a fascinat, însă a cărei limbă e dificilă, și, contrar mitului că cei cu ureche muzicală sunt talentați la limbi străine, eu nu sunt. Nu, nu mă gândesc să plec, mi se pare că sunt atâtea de făcut în domeniul meu, cred că am foarte mult de muncă aici și m-am atașat mult de oamenii cu care lucrez.

Cum abordezi situația în care cineva vrea să vină la cor, dar vezi că nu are talent?

Păi, avem nevoie și de public, nu? Vreau să–ți dau câteva exemple care m-au făcut să creionez o mică teorie personală legată de talent: înainte de a dirija Corul de Copii Radio, am dirijat Corul de Copii „Canticum”, acolo veneau copii de șase-șapte ani care voiau să cânte în cor. Le cântam o notă la pian și îi puneam s-o reproducă. Unii nu puteau să facă asta. De multe ori, dacă aveam timp, stăteam puțin de vorbă cu copilul respectiv și îi spuneam: „Închide ochii și încearcă să auzi sunetul în interiorul tău”. Simțeai că, după cinci minute de discuție în care îl convingeai că poate să audă sunetul acela, copilul nu mai avea vreo problemă să reproducă sunetele după auz. Asta poate și pentru că era încă la vârsta când maleabilitatea urechii exista. Părerea mea e că, dacă se trece de vârsta aceea, și i se mai și spune că nu e bun, acest lucru poate pecetlui soarta muzicală a unui om…

Deci, până la urmă, care e vârsta aceea?

Nu pot să spun o vârstă certă, dar consider că în primii ani de viață se decide dacă copilul va fi sau nu bun la muzică. Și mai cred că nimeni nu se naște complet fără talent, dar că acest talent se dezvoltă — sau nu — în funcție de câtă muzică ascultă copilul și de cât de mult se cântă în jurul lui. Mi se pare că educatorii și învățătorii din ciclul primar au o mare responsabilitate legată de lucrurile acestea.

Care sunt principalele neajunsuri pe care le vezi în sistemul educațional?

Eu pot să spun ce nu-mi convenea la mine. Am predat muzică într-o școală privată. În prima fază, mă duceam în fața elevilor destul de semeț cu gândul că sunt profesorul lor și le vorbeam mereu despre muzica cultă, ignorând ceea ce ascultau ei. Copiii erau oricum împotriva muzicii culte, ascultau tot felul de parodii ciudate care pe mine mă jigneau. La curs le puneam muzică pe Youtube, apăreau uneori fotografii sau tablouri cu compozitori, iar copiii râdeau de aceste fotografii, cred că în semn de protest față de genul cult. Mă simțeam jignit și consideram că râd de valori cărora eu le-am dedicat viața, iar asta era o barieră comunicațională între noi. Într-o zi m-am dus cu o altă stare, mai glumeț, iar atunci când ei au râs, am râs împreună cu ei. Le-am zis apoi: „Bun, vedeți și voi cum arată poza asta. Dar nu cred că știați că acest compozitor…”. Așa a început o poveste despre el. Am descoperit că le plac poveștile și în felul acela eram toți de aceeași parte, deveneam prieteni. Mi-am dat seama că, pentru a-i învăța ceva, trebuie să ai un bun canal de comunicare, să fii la același pol cu ei pentru a-i putea invita apoi pe drumuri inițiatice. Când am încetat să mai predau, am plecat dintr-o școală în care copiii inserau cu plăcere printre audițiile lor de genuri moderne și Brahms, Bach, Vivaldi, Mozart, Enescu, etc

Tu ai ajuns la concluzia asta singur și te-ai forțat să depășești bariera.

Foarte multe lucruri, le-am descoperit prin practică. Sunt destul de autodidact. Nu știu dacă e bine sau rău. Un profesor universitar mi-a spus cândva că nu ar trebui să-mi permit să ridic mâna în fața unui ansamblu coral până când nu voi studia pe băncile școlii măcar zece ani. N-am fost întru totul de acord cu el pentru că deja dirijam la Deva. Cred că acest drum al practicii este destul de dificil pentru că adesea ești nevoit să înveți din greșeli. Iar, de exemplu, în cazul nostru, al dirijorilor, un gest care îți intră în reflex este apoi destul de greu de reparat. Mi-a plăcut însă calea asta și nu o regret.

Cum ți se pare viitorul, având în vedere că ai contact cu generația tânără?

Dacă mă raportez spre exemplu la membrii Corului de Copii Radio, îl văd minunat. Sunt niște copii foarte creativi, foarte inteligenți — cred că și muzica își aduce aportul. Și, în plus, faptul că suntem în colectiv impune o anumită rigoare, suntem șaptezeci, nu poți să te comporți sau să vorbești oricum. Plecăm în turnee, iar acolo ai oră de masă, oră de trezire, oră de repetiții; sunt copii care se supun unor rigori legate de program, sau de cânt și în același timp iși dezvoltă creativitatea și abilitățile de comunicare și relaționare într-un mod minunat. 

Este o rigoare aproape sportivă.

Exact. E un lot de performanță și adesea această performanță cere mai mult decât știință muzicală. De exemplu, toate ideile de scenografie vin și de la ei. Eu trasez doar o linie generală, iar apoi, ne sfătuim; ei contribuie foarte mult.

„Îmi stimulam mereu elevii să pună întrebări”

Care ți s-ar părea principalul dezavantaj dacă s-ar scoate muzica din programă?

Deja se fac demersuri să fie scoasă. Am auzit că se face o săptămână, iar alta nu. Am fost și profesor și fac și cor, deci cred că văd din ambele puncte de vedere. Mi se pare că, în momentul de față, sistemul de învățământ, pune mare preț pe acumularea de informații. Asta nu-i neapărat ceva rău, doar că avem nevoie de ceva care să regleze și partea emoțională a copilului. Spre exemplu, activitatea corală vine să completeze o nevoie pe care copiii o simt din ce în ce mai puternic, aceea de descoperire, de gestionare și comunicare a emoției. E un proces foarte, foarte important, la care, după părerea mea, dacă am fi atenți, ar putea crește calitatea vieții în societatea românească

Cum ar trebui schimbat modul de predare în așa fel încât să fie util?

Mi-e greu să formulez acum un răspuns atât de complex, eu am avut norocul să mă raportez la elevii mei așa cum o fac și la cor. Dirijorul împreună cu corul sunt o familie. Am încercat să fac asta și cu elevii. În acest fel mă simțeam împlinit pentru că ajungeam să discut foarte multe lucruri la ora de muzică, despre istorie, filozofie — și toate acestea la gimnaziu. Mi-au spus că sunt cel mai bun profesor. Mă întrebam de ce ziceau asta, pentru că uneori eram stângaci sau exigent cu ei… Răspunsul cred că e faptul că îi încurajam să comunice. Mă opream din a le spune lucruri și îi stimulam să pună întrebări. Se generau niște dezbateri care le plăceau, și din care aflam și eu lucruri noi despre cum văd ei lumea și despre cum își doresc să trăiască. Aflam că sunt niște copii în căutare de valori. Cred că o îmbunătățire a sistemului nostru de învățământ ar putea însemna recalcularea cantității de informație raportată la timpul de predare, iar asta ar ușura atât viețile elevilor, cât și pe cele ale cadrelor didactice. De asemenea, dacă aș preda, aș încerca din răsputeri să nu plec de la ideea că elevii sunt needucați, că societatea are o problemă, sau că generațiile mai noi au probleme. Există o pojghiță de superficialitate în care copiii se pot rătăci, dar în profunzimea lor, sunt oameni minunați, cu valori și cu mari bogății! Cei care le suntem alături trebuie să învățăm să le găsim, să îi sprijinim să le dezvolte și să le admirăm în ei.