Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos. Ciclicitatea vieții ne surprinde adesea nepregătiți, de parcă nu am învăța din bucuria simplă și suntem puși mereu în fața unui extemporal, diferite fiind doar exercițiile și data din colțul paginii.

„Natura ne aseamănă, cultura ne deosebește” îmi stă pe limbă încă de când am descoperit-o pe Ines. Mi-a luat câteva luni bune ca să-i înțeleg povestea și să găsesc explicația pentru forța pe care o are de a zâmbi vieții care i-a oferit dulce doar printr-o boală.

Ines Nerina este o tânără din Iași în vârstă de 26 de ani, care a absolvit Facultatea de Litere, cu scopul de a deveni profesoară de engleză. Soarta i-a îndeplinit visul, dar într-o manieră neașteptată. În urmă cu trei ani de zile, în viața ei a apărut un „prieten” permanent=diabetul. Între timp, cum spuneam, și-a urmat visul de a deveni didact, însă nu este doar pentru elevi, ci pentru câteva zeci de oameni care suferă de diabet. Tutorialele pe care le face și sfaturile pe care le oferă sunt de bun augur pentru miii de abonați.

Mărunțică, cu chip angelic, fragilă și cu o mare poftă de viață. Așa am descoperit-o eu pe tânăra care visează să înființeze o clinică pentru cei care suferă de diabet.

1+1=2, însă niciodată n-aș fi crezut să întâlnesc un om în a cărui vocabular să nu existe extensia victimizării, mai ales că nu a avut o viață tocmai liniară.

Viața ne așează pe toți în genunchi, mai devreme sau mai târziu, îndurând și multe căzături. Diferența între a te plânge și a privi partea plină o face determinarea fiecăruia de a-și depăși condiția.

Pentru cei 23 de ani pe care îi avea la aflarea veștii, frumoasa ieșeancă a înlocuit negațiile „nu pot!”, și „nu vreau!” cu Yes, I can eat that!, transformând crezul ei într-un business.

De anul trecut produce fuste speciale pentru femeile care suferă de diabet și a lansat chiar și o linie de tricouri cu mesaje motivaționale “dulci”.

Interviul de astăzi stă sub auspiciul revelației. Întâlnirea cu Ines Nerina a fost vindecătoare pentru mine, așa cum sper să fie pentru cei care o descoperă prin răspunsurile oferite la întrebările mele.

“Ines Nerina e numele meu și am 26 de ani. Pe 1 aprilie 2017 am fost diagnosticată cu diabet tip 1 insulino-dependent, iar de atunci viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Mai mult decât atât, am luat decizia curajoasă de a-mi spune povestea și de a-mi împărtăși experiențele acestei călătorii fără sfârșit. Nebun de optimistă fiind, găsesc bucurie în orice lucru mărunt pe care îl fac. Așa că tuturor luptătorilor care sunt acolo în fața ecranului, fie că te lupți cu diabetul sau te confrunți cu barierele vieții, ține minte că ești extraordinar și continuă să trăiești frumos. Pentru că viața este demențială și este datoria noastră să o facem așa”, se prezintă tânăra pe blogul său.

 

 

Ce prenume frumoase. Ines Nerina. Ați fost curioasă vreodată să aflați de ce v-au pus părinții acest nume?

Ines Nerina sunt două prenume cel puțin inedite și de fiecare dată îi mulțumesc tatălui meu pentru asta. Inspirația numelui vine de la poetul italian Leopardi, care avea o iubită pe nume Ines.

În ultimii ani tot mai mult mi-am dezvoltat ideea cum că cei cu prenume diferit, scriu altfel viața. Vă pune pe gânduri?

Fără nicio urmă de îndoială! Sunt convinsă că nu există lucruri întâmplătoare pe pământul acesta. Nu este lipsit de sens faptul că am un nume deosebit, cum nu este deloc la întâmplare că viața mea a luat o întorsătură diferită.

Cum a fost copilul Ines?

A fost un copil dorit, iubit, fericit. Lucrul pe care îl prețuiesc cel mai mult este familia, pentru că mi-a oferit doi părinți extraordinari, un frate mai mare care m-a învățat ce înseamnă să iubești necondiționat. Am avut parte de o copilărie lipsită de griji, în care am avut șansa să mă dezvolt frumos, să cresc și să îmi formez identitatea așa cum am vrut eu. A învățat de la părinți cele mai frumoase lecții de iubire și de bunătate.

Ce se visa fetița Ines în copilărie?

Mi-a plăcut mult lumea artelor și atenția. Mă visam pe o scenă, în fața camerelor, având un public care să mă privească. În grădiniță iubeam serbările pentru acele secunde în care veneam în fața clasei și recitam poezia. În școala primară mă visam gimnastă și îmi plăcea enorm să mă prefac că sunt balerină la cursurile de gimnastică ritmică. Apoi, în gimnaziu, mă visam prezentatoare, așa că am urmat cursurile unei școli de manechine și maniere în societate. Liceul a marcat dorința mea de a fi actriță, ceea ce m-a făcut să joc în trupa de teatru a școlii, cu care am participat la multe festivaluri. Acum că stau și privesc în urmă, realizez cât de mult visam la a fi pe scenă, la a transmite un mesaj cu o emoție unui public.

Ce fobii avea copilul Ines?

Am debutat cu frica de vorbit în public, pe care am vindecat-o tocmai punându-mă în repetate rânduri în fața unui public. În afară de asta, alte fobii sau frici nu îmi amintesc să fi avut.

Secolul nostru stă sub semnul bullying-ului. A existat așa ceva în copilăria dumneavoastră? Desigur, sub altă formă…

Sunt o norocoasă pentru că nu am trecut prin așa ceva, însă îmi amintesc că atunci când eram copil mă comportam uneori diferit doar ca să fiu acceptată de ceilalți copii, de frica să nu fiu respinsă sau dată la o parte. Nu știam ce însemna bullyingul la vremea aceea, dar simțeam teama de abandon sau de a fi respinsă pe motiv că sunt diferită de ceilalți.

Viața dumneavoastră nu a fost tocmai liniară. „EKG-ul” dumneavoastră a luat-o razna, după aflarea unui diagnostic. Cum ați primit vestea?

 

Pe un pat de spital la terapie intensivă… cred că a fost wake-up call-ul de care aveam nevoie pentru că unele lucruri nu ai cum să le conștientizezi dintr-o zonă de confort. Vestea a venit ca un șoc, pentru că nimic nu anticipa un diagnostic cronic care presupune multiple injecții de insulină pe zi doar ca să supraviețuiești. Dar ulterior am realizat că a fost cea mai mare șansă a mea.

Cum vi s-a schimbat viața de atunci?

Viața mea s-a schimbat complet din toate punctele de vedere. Adultul Ines își dorea să devină o profesoară care să modeleze mințile și sufletele celor din fața ei, însă nu se mai putea gândi la diateza pasivă când matematica diabetului o ținea ocupată. Practic diagnosticul a fost pentru mine momentul în care am schimbat macazul, alegând să îmbrățișez cu toată ființa mea diabetul. Mi-am dat timp să îl înțeleg, mi-am oferit răbdare să mă accept, mi-am dat voie să greșesc, mi-am oferit blândețe să îmi cunosc corpul, mi-am dat curaj să vorbesc lumii despre ce mi se întâmplă, iar în cele din urmă, mi-am dat aripi să devin o voce.

Câți oameni s-au triat de la sine?

„Liderii sunt lupi singuratici. Ei merg în haită, iar oile în turmă”, mi-a spus cineva într-un moment de cumpănă. Fără să vreau, am devenit un lider prin ceea ce fac, demersul meu aducându-mă în punctul în care vreau să schimb lumea. Vreau să aduc un plus valoare comunității mele și vreau să lupt pentru valorile în care cred. Și luptă doar cei puternici, nu-i așa? Iar lângă oamenii puternici nu rezistă decât cei care sunt la fel de puternici. Din păcate, în acest sens, „mă laud” cu multe despărțiri, rupturi sau pierderi de relații. Diabetul a fost un filtru extraordinar pentru că mi-a arătat cine poate să rămână alături de mine, cine rezonează cu principiile mele, cine mi se alătură drumului meu. Cu fiecare despărțire m-am deșirat de durere, însă sentimentul de împlinire nu s-a lăsat așteptat când am văzut ce alte persoane minunate au poposit ulterior în viața mea.

Cum înțeleg oamenii și cum este pregătită societatea pentru cei care suferă de diabet?

Tocmai din dorința de a schimba societatea, care nu e deloc pregătită, am început să postez videoclipuri despre educație medicală. Volumul de informații este enorm în momentul diagnosticării, iar mulți pacienți sunt copleșiți de acest aspect. Din păcate, vizitele la medicul specialist nu pot să umple aceste goluri de cunoștințe. Pe lângă asta, circulă infinite mituri despre diabet, știri false, informații eronate care plasează pacientul într-o zonă și mai confuză.

Diabetul este mai mult decât o afecțiune cronică; oamenilor le este greu să înțeleagă faptul că diabetul trebuie privit ca pe un stil de viață, nu ca pe o boală! De asemenea, oamenii nu înțeleg că nu doar zahărul crește glicemia, ci și emoțiile, stresul, răceala, ciclul menstrual, oboseala etc. Dar ceea ce le este cel mai greu oamenilor să înțeleagă este faptul că diabetul nu înseamnă condamnare, ci șansă la a trăi mai frumos! Iar aici intervine rolul meu de a le demonstra prin ceea ce postez zi de zi că se poate trăi frumos sub semnul acestei afecțiuni.

De câte ori vă întrebați în trecut De ce tocmai dumneavoastră treceți prin asta? Spun trecut, pentru că acum se vede că tratați cu stoicism <buba>.

Dacă îți spun că niciodată nu m-am întrebat „de ce eu”, mă crezi? Mi-au trecut prin cap multe gânduri, mai mult sau mai puțin logice, însă nici măcar o dată nu am îndrăznit să pun la îndoiala planul pe care Dumnezeu l-a avut pentru mine.

Cum a apărut tratamentul pentru Ines? Și mai ales, cum ți se părea idea de a te trata singură…oriunde oricând?

Asta cred că a fost cel mai șocant pentru mine: să realizez faptul că nu mă tratez niciodată, că acele 4 injecții pe zi nu mă vor vindeca, ci DOAR mă vor ține în viață. Iar în momentul în care am conștientizat că așa va fi, am schimbat perspectiva, în sensul că nu am mai privit insulina ca pe un inamic, ci ca pe un salvator. Mi-am administrat tratamentul cu bucurie în văzul lumii peste tot. Așa mi-a venit și ideea de a filma această nouă rutină și de a posta pe internet.

V-ați apucat de vlogging. Așa v-am cunoscut eu și am văzut un OM. (La un video am plans, când ne vedem spun care). De unde curajul? Nu v-ați temut de criticii nelipsiți?

Când eram copil și îmi era frică de vorbitul în public, m-am pus în repetate rânduri pe scenă și așa am scăpat de fobia asta. La fel și aici: să trăiești viața imperfectă în văzul lumii este destul de înfricoșător, mai ales la gândul că nu vor întârzia să apară criticii. Dar, deși mi-a fost frică de apă și nici nu știam să înot, am sărit în apă și am învățat pe parcurs. Acum, nu doar că nu îmi mai este frică de apă, însă ador să fac surf cu fiecare val.

Așa am descoperit frumusețea vulnerabilității, așa am învățat că din fiecare suferință se naște ceva frumos. Când postam despre provocările mele psihologice, oamenii care rezonau cu mine îmi mulțumeau pentru că am reușit să îi fac să se simtă mai bine. Când explicam despre dispozitivele medicale pe care le testam, alte persoane cu diabet se arătau încântate că pot să înțeleagă mai bine evoluția în medicină. Când le arătam cum îmi ajustez dozele de insulină la antrenament, copiii cu diabet îmi mărturiseau că le-am dat curaj să facă din nou sport după diagnostic. Toate lucrurile astea mă împlinesc și îmi dau curajul să cred că fac bine ceea ce fac.

Cine v-a fost alături în toată lupta? Ordinea aleatorie.

Eu sunt o norocoasă pentru că am avut șansa să dau de de oameni și situații extraordinare. Tot ce mi se întâmplă astăzi este un cumul de persoane și evenimente fericite care m-au ajutat să învăț, să cresc și să evoluez. Primul om care îmi vine în gând este fratele meu, fără să mai zăbovesc, urmează părinții mei, iar apoi e un roller coaster de zeci de persoane care au fost acolo: unii pentru câteva clipe, alții pentru câțiva ani.

Concepeți haine pentru a ușura viașa oamenilor care se află în situația dumneavoastră. De unde avântul?

De fiecare dată când m-am confruntat cu o problemă, am căutat soluțiile. După diagnostic nu cunoșteam pe nimeni cu diabet, așa că am organizat o tabără cu persoane cu diabet, așa făcându-mi primii prieteni care erau ca mine. Când nu am găsit pe nimeni pe Youteube-ul românesc care să vorbească despre diabet, am creat eu un canal despre așa ceva. Când nu eram mulțumită de sistemul de sănătate, mi-am înființat propria asociație de pacienți tocmai pentru a avea acces la conferințe, întâlniri și forumuri de dezbateri cu oamenii care au putere de decizie.

Așa s-a întâmplat și cu IN Fashion. În momentul în care moda nu a mai fost funcțională pentru mine și noile mele nevoi, am creat eu soluția! Am schimbat schema de tratament, trecând de la injecții la tratamentul cu o pompă de insulină. Noua schemă de tratament presupune un set de infuzie care este inserat în piele, iar printr-un furtun pompa livrează insulină. Iar de fiecare dată când voiam să port fustele mele feminine, mă confruntam cu „handicapul modei” că nu aveam unde să atașez pompa de insulină. Așa mi-a venit ideea de fuste cu buzunare cu acces prin interior la pompa de insulină. Iar apoi tricourile cu mesaje dulci și motivaționale a urmat firesc. Pentru că diabetul trebuie purtat cu demnitate și cu personalitate!

Cum vă vedeți peste 10 ani?

Îmi doresc din tot sufletul să rămân la fel de motivată să schimb lumea. Aș minți dacă nu aș mărturisi că îmi e frică de necunoscut, însă mă văd înconjurată de oameni, în clinica pe care mi-o doresc să o construiesc. Știu că sunt un om mic pentru visele mari pe care le am acum, dar mai știu că pot să construiesc o echipă care să mă ajute la împlinirea misiunii mele de a face viața cu diabet mai frumoasă.

Ce motto are Ines?

Când viața îți dă diabet, o faci dulce! Nu există suferință prea mare pe care speranță să nu o poată vindeca. Cu speranță în suflet toate vor fi bine.

Cum e Iașul pentru tânăra puternică “dulce”?

Iubesc orașul ăsta din toată inima. Chiar dacă inspir aerul poluat, eu mă bucur că am tras adânc aer în piept și în această dimineață. Chiar dacă Bahluiul nu este cel mai frumos mirositor fluviu, eu mă bucur că am picioare să pot să alerg pe malul lui. Chiar dacă este aglomerat centrul, eu mă bucur că orașul ăsta freamătă de viață.

Însă, dacă stau bine și mă gândesc, oare o fi Iașul atât de frumos, sau e frumosul atât de adânc înrădăcinat în mine (un vers frumos din Rupi Kaur)? Omul sfințește locul, până la urmă. Am fost la fel de fericită și când eram studentă la Paris și mă plimbam pe Sena. Joggingul de pe malul Bahluiului este la fel de satisfăcător pentru mine. Vezi, totul ține de perspectiva cu care percepi realitatea. Locul, situațiile, oamenii sunt acolo doar ca să te învețe ceva.