Cea mai recentă carte a Olgăi Ștefan (care este și profesoară de limba și literatura română) se numește “Civilizații” și tocmai ce a fost publicată la Editura Paralela 45.

Andrei Crăciun

Olga Ștefan, poetă mai ales. Cum e să fii poetă în România mileniului III, ce are specific o viață de poetă în zilele noastre?
În primul rând, bună ziua și vă mulțumesc pentru acest interviu de sfârșit și început de lume, cum îmi place să gândesc despre zilele acestea din urmă (cu puțin noroc, nu și de pe urmă). O să încep cu partea bună, cu motivul superficial pentru care sunt foarte fericită atunci când spun că sunt poetă. De-a lungul timpului, această „calificare” m-a scutit de unele responsabilități. Îmi vine în minte o tabără sinistră, care era destinată olimpicilor naționali și care a semănat cu un lagăr sau cu o mini-cazarmă unde probabil  ar fi trebuit ca, pe malul unui mare lac din Europa de Est, timp de o săptămână, să medităm la alegerea greșită de a face performanță în România. Eram prin 2005, coordonați de un oribil profesor de sport care insista să participăm la jocuri de tipul „fotbal cu mătura”, un coșmar al adunăturii de tocilari din care era compus grupul nostru. Aflând însă că sunt „poetă”, domnul a dat înapoi și m-a lăsat în pace, ba chiar m-a ferit de activitățile astea de echipă, ca pe o contaminată (că tot e de actualitate). I s-a părut că sunt imprevizibilă și stranie, le-aș fi creat probleme. Partea mai vastă, mai neagră a chestiunii e, de fapt, reversal medaliei: nu prezint încredere. Nici viitoarei soacre, nici celor mai mulți dintre angajatori, probabil că nici unora dintre colegii mei. În realitate, sunt doar un om foarte creativ, care, într-adevăr, ar lăsa baltă orice pentru a scrie. Scrisul întâi, responsabilitățile pe urmă. Într-o lume de narcisiști speriați de autorități, fac notă discordantă de când mă știu. Poezia mea a fost o armură.

În eventualitatea în care vine, iată, sfârșitul lumii, prezentați regrete cu privire la ce nu ați făcut, dar ați fi vrut să faceți? Ce anume?
Cu și fără sfârșitul lumii, regret că am călătorit destul de puțin până la 31 de ani. E ca și cum aș fi întârziat nepermis de mult în anii ‘90. Mult timp nu mi-am permis asta, realist vorbind, nu mi-o permit cu adevărat nici acum. Probabil că ar fi existat oportunități ieftine și aventuroase, dar eu sunt o persoană extrem de precaută. Acum, de pildă, stau în casă, baricadată. Mă așteptam să iau măsuri de izolare la domiciliu în eventualitatea oricărui dezastru. N-am plecat nicăieri fără asigurarea că nu se poate întâmpla nimic neprevăzut, aici e posibil să fi greșit. Privesc, deci, cu jind fotografiile altora și le citesc jurnalele de călătorie.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă mergem la librărie și vrem să citim poezie de Olga, ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns să scrieți poezie?
Am început să scriu poezie când aveam opt ani și am trăit o vreme sub drobul de sare al dramei copiilor-minune, care nu se realizează niciodată. Sunt născută pe 23 octombrie, iar un popular zodiac care circula prin casele românilor spunea despre nativul născut în ziua de 23 octombrie că  „nu va fi niciodată împlinit pe deplin”. Perspectiva asta mi-a dat fiori inițial, când eram un copil ambițios și nerăbdător. Am descoperit între timp că, dacă e să ne luăm doar după această sibilinică propoziție, noi toți suntem născuți pe 23 octombrie. James Ussher calculase că lumea s-a născut pe 23 octombrie 4004 î. Hr., pe la nouă seara, într-o duminică (nu pe 21, cum citim în „Good Omens”). În fine, micuță fiind, am publicat câteva plachete în tiraj restrâns, pe care le-am „renegat” impulsiv, la 18 ani, când am publicat, la editura Vinea, volumul „Toate ceasurile”. Am început apoi să studiez Literatura universală și comparată (în paralel cu Limba și literatura română) la Facultatea de Litere din Cluj și am abandonat o vreme poezia. Complexată de tot ce citeam, mi-am zis că scrisul e o anomalie. Aveam și alte motive pentru alegerea de a păstra distanța, îngropate sau aproape uitate acum. Cert e că abia în 2016 am publicat a doua mea carte „matură” de poezie, „Saturn, zeul”, la editura Charmides, iar în anul următor, destul de grăbită, am scos, la editura frACTalia, și continuarea ei, „Charles Dickens”. În săptămânile care urmează va ieși de sub teasc cel mai recent volum al meu, „Civilizații”, la editura Paralela 45. Am finalizat lucrul și la manuscrisul unui volum „pierdut”, care ar fi trebuit publicat între „Toate ceasurile” și „Saturn, zeul”, sper să fie și el publicat cândva. Pe scurt, viața mea e destul de strâns legată de „opera” mea (arogant zicând așa), am început să scriu de îndată ce am învățat să scriu și, așa cum am mai spus-o, tot ce am învățat de atunci a devenit, într-un fel, poezie.

O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește un poet al timpului nostru?
Aș spune că eu trăiesc din poezie, dar nu din a mea, din a altora. Sunt profesoară de limba și literatura română, așadar, datorez traiul meu de zi cu zi efortului pe care îl fac ca să explic poezii când nimeni nu știe ce a vrut să spună poetul, iar BAC-ul bate la ușă. Asta simplificând, vulgarizând. Un prieten din adolescență, despre care nici nu știu dacă mai scrie, avea un vers care a rămas cu mine în toți acești ani: „Nu se trăiește din poezie, se moare”. Sigur, mi se pare acum naiv și exaltat, dar m-a trezit de multe ori din reveria că m-aș putea lăsa în seama familiei ori a muzelor, a destinului care, până la urmă, le așază pe toate. De la bun început am știut că va trebui să muncesc, dar m-am străduit să rămân în curtea interioară a literaturii (în cimitirul ei?), n-am părăsit incinta. Am un sentiment de vinovăție uneori, gândindu-mă că doar ambiția sau lașitatea nu mi-au permis să mă desprind din mrejele acestei arte „sans merci” și să mă apuc de ceva care aduce bani. Îmi trece repede, cred că fac destul de bine ceea ce fac, chiar dacă uneori mi-ar plăcea să am și mai mult control asupra timpului meu liber, iar alteori mi-ar plăcea să vorbesc cu mai multă lejeritate despre investiții, vacanțe și planuri de viitor.  

Țara. Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Te interesează? Dacă, desigur, nu vine Apocalipsa.
Eu sunt, prin definiție, o dezamăgită. Lucrez în cel mai blamat și mai straniu sistem: cel de învățământ. Văd și simt că nu e bine, că formez generații care vin în școli cu o educație știrbă, aproximativă, și care pleacă de aici convinse că se scapă ușor, că se poate trișa, că „nimeni nu are ce să îți facă” și că oamenii din fața lor au fost niște cerșetori de liniște, aplauze și pace. Încerc să fiu un exemplu de coerență, de constanță pentru elevii mei, dar mi-e tare greu să fac asta în condițiile în care încă sunt, uneori, urmașa unor profe dinainte care „nu au predat nimic”, nu sunt titular, desi mă prezint anual la un examen care nu titularizează, în județul meu, pe nimeni, și iau note pe care le despart zece-douăzeci de sutimi de zece. Pe măsură ce trec anii, sunt din ce în ce mai puțin pasivă, adică nu mai las lucrurile „să mi se întâmple”, nu mai îmi țin gura „ca să fie bine”. Sunt, de aceea, și plină de speranță. Dar cred în acțiune și în exemplul pe care-l ofer mai mult decât în vizibilitate, like-uri și atestatul de influencer.

Emigrare. De ce nu ați emigrat, dacă nu ați emigrat? Ce vă ține acasă?
Nu am plecat pentru că nu pot scrie decât în română și mi-am dat seama de foarte tânără, când toți mă vedeau studiind la nu știu ce universități de prestigiu, că acesta va fi principalul meu impedipent. Nu am plecat pentru că experiența emigrării a fost tragică pentru un membru al familiei mele. Dar și pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat care, la fel ca mine, nu s-ar putea adapta unei lumi noi, chiar dacă asta ne face să părem „niște încuiați”. Pentru că sunt fricoasă și pentru că nu vreau să nu am relevanță în lumea în care trăiesc, oricât de distopică ar fi ea. Pentru că m-aș fi întors oricum, așadar, de ce să plec? N-am genă de Ulise. Am rămas în Ithaca, așa semi-scufundată cum este.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?
Literatura română de astăzi este excepțională, pledez pentru acest superlativ. S-a scris și se scrie mult și bine, nici măcar nu-mi pasă de veleitarii „de județ” ori „de filială a Uniunii”, atât de disprețuiți, până și printre ei sunt pietre rare. Admir mulți autori, admir lecturile, finețea, eleganța și meșteșugul lor. Sunt și destui care mi se par supralicitați, dar nu despre ei e vorba acum. Admir mai ales multe autoare. Aș începe cu o poetă prolifică, pe care aș citi-o oricând, care împărtășește, cu generozitate, mult din ceea ce scrie, este vorba despre Gabriela Feceoru, al cărei volum „vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv”, scos anul trecut la Charmides, merită mai multă atenție, toată atenția. Ador volumul de debut al Monicăi Stoica, „Fetele visează electric”, debutul Anastasiei Gavrilovici, „Industria liniștirii adulților”, al Ioanei Vintilă, „Păsări în furtuna de nisip” ori „Scrum”, al Veronicăi Ștefăneț, dar și (ca să strecor clandestin un autor) excelenta ciudățenie numită „softboi mimosa” a lui Tudor Pop. Dintre poetele deja mature, încă in their 30s, preferatele mele sunt Teodora Coman, Diana Geacăr, Oana-Cătălina Ninu, Miruna Vlada și Livia Ștefan. „Frumusețea bărbatului căsătorit” a Dianei Geacăr e o carte de copiat de mână, o scriptură în versuri, oricât de blasfemic sună. Dintre nedebutați, fete și băieți, vă invit să îi citiți pe Maria Miruna Solomon, Ioan Coroamă, Vlad Berariu, Diana Cornea, Adina Bulgaru, Alexandra Lipară, Sorina Rîndașu, Ioana Tătărușanu, dar mai ales pe favorita mea, Denisa Arcip.

CITAT
Aș spune că eu trăiesc din poezie, dar nu din a mea, din a altora. Sunt profesoară de limba și literatura română, așadar, datorez traiul meu de zi cu zi efortului pe care îl fac ca să explic poezii când nimeni nu știe ce a vrut să spună poetul
Olga Ștefan, poetă