Andrei Lasc are 28 de ani. E freelancer deja de ceva vreme, iar stilul de viață desprins de birou i-a permis să plece în niște călătorii solitare prin Asia. Nu s-a întors de acolo cu mâna goală, ci puțin mai conștient de sine și cu „material” pentru o carte. Cum de-a plecat în lume, cum de și-a publicat singur cartea, prin crowdfunding, și cum de-a avut curaj să se apuce de poezie, mai jos.

Andrei e freelancer și lucrează în comunicare, ca designer și copywriter, pentru branduri ca Bookster, Frufru, JDE, Teach for Romania sau How To Web. „Pe românește, fac campanii de promovare sau de comunicare internă”, spune el. După un liceu de mate-info, intensiv info, a trecut în altă zonă la facultate, unde a studiat, la SNSPA, Publicitate. În paralel a fost la Universitatea Alternativă, unde a învățat mai multe: New Media, Jurnalism Narativ, Recrutare, Business strategy și Cultură Organizațională.

La 25 de de ani, după ce a ieșit dintr-o relație, și-a spus că e vremea pentru altceva și a plecat să se regăsească. A ales Asia ca loc de reculegere. Mai târziu, a scris o carte despre experiența lui, carte pe care a publicat-o din bani strânși prin crowdfunding. Dar, înainte de cartea-jurnal, s-a întors spre poezie, o dragoste mai veche.

L-am „cunoscut” pe Andrei pe net. De fapt, am dat peste Poevie și am vrut să văd cine e în spatele ei. Ne-am împrietenit pe Facebook și n-am vorbit niciodată vreun an, până într-o zi când mi s-a părut că îl recunosc într-o cafenea. Nu am vorbit atunci față în față, dar i-am scris. Peste ceva timp aveam să ne vedem și în persoană, tot întâmplător, la un eveniment. Discuția de mai jos se datorează, totuși, nu întâmplării, ci poeziei.

Andrei, la începutul lui 2017, adică la 25 de ani, ai plecat de capul tău în Asia, cu un singur bilet, pentru dus. Ce s-a întâmplat cu tine înainte de acest moment?

În 2016 am deraiat un pic prea mult de la mine dintr-o dorință și o nevoie tare drăguță de a face o relație să meargă. La final de 2016 eram mutat de șase luni în Cluj, la un Master care nu-mi plăcea, lângă o persoană pe care o iubeam, dar căreaia nu mai știam să-i răspund la „tu ce vrei?”. Așa că am plecat să-mi răspund la „eu ce vreau (de la viață)?”.

De ce ai ales Thailanda?

A fost oarecum un noroc. Am văzut un panou pe stradă care zicea ceva despre Asia și l-am rugat pe Brad Florescu, care are Tedoo.ro, să-mi recomande un loc mai puțin turistic unde să merg într-un Silent retreat.

Cum te-ai simțit când ai dat click pe “cumpără biletul”?

Un gol în stomac, ghimpi și fluturi în același timp. Mă durea să știu că probabil e finalul relației, dar era și o liniște că s-ar putea să mă ajute plecarea în Asia. Mai fusesem plecat în Bali și, la momentul ăla, mă ajutase să-mi clarific ce vreau pe plan profesional.

Nu te-ai panicat? Ce așteptări aveai în legătură cu această călătorie?

Am avut emoții cu viza pentru Thailanda. Ca freelancer e un pic mai complicat să o obții. Altfel, eram foarte curios cum va fi țara asta, cum mă voi adapta la căldura și umiditatea de acolo. La noi ningea când am plecat.
Așteptarea pe care am avut-o a fost să-mi clarific ce vreau de la viață – de la mine, de la o parteneră, de la job, fie el freelancing sau ca angajat. Dar dintre toate, prima și cea mai grea era pe plan personal. Îmi amintesc destul de clar și acum cum mă uitam în gol și nu știam să răspund ce vreau. Cred că pentru cealaltă persoană „nu știu” doare mai tare ca „adio”.

Cu câți bani ai plecat la tine?

Cred că aveam 700 de dolari la mine, dar urma să îmi intre banii pe un proiect foarte mare – încă de vreo opt ori pe atât – și eram destul de liniștit. Dar atunci când am luat biletul nu știam că voi câștiga pitch-ul pentru proiect, deci eram destul de low budget.

Cât ai stat în Thailanda și ce s-a întâmplat în timpul petrecut acolo?

Am stat cam trei săptămâni – primele două au fost de acomodare cu clima și de deconectare de la net. Am explorat mult insulele pe care am stat, Koh Tao și Koh Phangan. Mâncam des în bodegile în care mergeau doar localnici, căutam locuri mai puțin populare, unde să pot citi sau sta eu cu mine și cu gândurile mele. Tot atunci am făcut și cursul de Scuba Diving. Prima interacțiune cu meditația a fost, culmea, sub apă.

Apoi am ajuns la Silent retreat la Suan Mokkh – unde plănuiam să stau 10 zile, să dorm pe un pat de lemn fără saltea sau aer condiționat, unde se meditează de la 4:30 la 22:00. Accentul pică pe plănuiam.

De ce ai vrut să mergi în silent retreat? Povestește-mi ce înseamnă asta și cum a fost pentru tine experiența, ce făceai concret acolo.

Silent retreat sau Vipassana este un context – ca să nu zic loc – în care păstrezi tăcerea timp de 10 zile, timp în care meditezi. Din ce am mai citit, sunt multe variații și opțiuni de a-l face, chiar și în România.

Eu am mers într-un templu budist, iar varianta mea de Silent retreat a fost dură – dormeam într-o cameră mică în care singurul obiect era patul, care era, de fapt, o masă mai scundă cu plasă de țânțari. Nu aveam ventilator, aer condiționat sau baie proprie. Totul era la comun – de la bazinele de apă din care luam apă ca să facem „duș” cu cana, la cele două mese pe care le primeam pe zi.

Suan Mokkh, deși aparține de un templu budist, este gândit pentru vestici – am fost luați de la zero cu explicațiile și cu tehnica de meditație, ascultam și un soi de prelegeri despre filozofia budistă despre viață. De exemplu ei vorbeau despre „letting go” făcând comparație cu concepte comune nouă – plămânii de exemplu sunt obișnuiți să lase aerul să vină și să plece, dacă l-ar ține cu îndâjire, am sfecli-o.

Faptul că nu am avut acces la telefon sau cărți și nu puteam vorbi m-a pus față în față cu multe gânduri pe care acasă le ignoram. Și m-am trezit de multe ori simțind emoții puternice din senin: furie, tristețe, dor, frică și altele. Greul nu a fost să mănânc legume dimineața și la prânz sau să stau în poziție de meditație 18 ore pe zi – cu astea m-am obișnuit după două-trei zile. Greul era să stau eu cu mine și cu fiecare gând sau cu lipsa lui. La momentul ăla am rezistat până în ziua a cincea, dar știu că voi face din nou un Silent retreat când va veni momentul – de data asta poate voi trece prin toată experiența.

Când și de ce ai decis să mergi și în Indonezia? Hotărâsei din țară care va fi traseul tău sau te-ai adaptat din mers?
În Bali am o prietenă dragă și, cum ziceam, mai fusesem o dată în Bali. Bănuiam că voi ajunge acolo, dar nu era foarte clar. Planul meu se oprea la silent retreat.

Cât a durat călătoria și cum ai regăsit România când te-ai întors?

Am fost plecat cam cinci săptămâni și m-am întors într-un București care, la momentul ăla, mi se părea foarte trist și gri. A fost o perioadă în care am cernut multe prietenii și am făcut curat în agendă. Și am început să vorbesc și să scriu mai pe șleau despre ce simt. La început mi-era teamă că dacă mă voi arăta mai vulnerabil, o să fiu luat la pietre, crezând că oamenii vor să audă povești frumoase, nu povești sincere. I was wrong.

Peste o jumătate de an ai plecat din nou, de data asta în India și Nepal. De ce? Cum ai făcut alegerea? Ai plecat tot singur?

În anul ăla am fost destul de asumat că o să călătoresc și o să scormonesc până o să găsesc niște liniște în mine. India și Nepal au venit din mai mult curaj. Voiam să merg de mult timp în India, dar nu simțeam că-s pregătit să experimentez cultura lor. Sunt genul care mănâncă în bodegi unde nimeni nu vorbește engleză, pe un colț de stradă într-o piață locală unde nu te-ar duce niciun ghid. Iar în Thailanda și-n Bali a fost un pic șocant sau inconfortabil prima oară când am ajuns, dar m-am adaptat. Cu India știam că e mult mai mult haos, sărăcie, diferențe culturale, tot tacâmul.

Am plecat dupa șase luni, pentru că atunci am simțit că am suficient curaj și curiozitate. Cu banii eram foarte ok, încă mai aveam o parte din banii de pe proiectul mare pe care îl semnasem la începutul anului, plus că eu între timp lucram și pe alte proiecte. Spre deosebire de plecarea în Thailanda, în India am plecat relaxat, știind că pot să fac și să mănânc cam orice îmi vine. Reflexul era tot de low budget traveller.

De ce ai ales să călătorești singur? Cum a fost? Cum te-ai simțit, cum te-ai transformat?

La început, am ales să merg singur. Când călătorești singur poți intra mult mai ușor în contact cu localnicii și eu unul îmi fac planurile spontan, iar pentru unii oameni asta e derutant sau enervant. Călătorind singur, am învățat să mă bazez pe mine, fie că-i memoria, intuiția sau umorul. Mi-a dat niște grame în plus de încredere în mine că mă pot descurca oriunde și pot găsi soluții.

Dar în ultimii ani am început să simt nevoia de a împărți călătoriile cu cineva și am început să călătoresc mai des cu alți oameni. Au fost în continuare momente în timpul călătoriei când fiecare alegea să facă altceva și ne revedeam după niște ore ca să continuăm împreună. Ambele variante de călătorit au farmecul și timpul lor.

Ai avut locuri stabile în care ai dormit cât timp ai fost în India și Nepal? Ce mâncai pe-acolo? Te-a cucerit vreun preparat anume?

Ce fac în toate călătoriile lungi e să-mi rezerv cazarea pentru primele două-trei zile. Apoi totul se întâmplă destul de spontan. Mă asigur că-s ok cazările, cu rating 9+, zonă ok, lumină naturală. În India nu știam de multe ori ce mâncam. La început era loterie, pentru că nici nu știam dacă am comandat supă sau friptură, iar asta mi se părea foarte mișto, că mă ținea atent și curios. Am mâncat foarte foarte rar carne de exemplu – am mai mâncat pește uneori, dar în rest evitam sau nu găseam. Mâncam mult curry de legume sau de pește, orez și butter roti, adică lipie cu unt.

Dintre toate preparatele, de pâinea sau lipia indiană mi-e cel mai dor. Îmi amintesc vreo patru-cinci sortimente diferite doar pentru pâine. Imaginează-ți cum era la capitolul mâncare. Față de ei, noi părem destul de primitivi în materie de condimente puse în mâncare. Ah, iar ca băuturi, am băut aproape zilnic masala chai, un ceai cu lapte și ghimbir, și n-a avut de două ori același gust.

Ce ai învățat din întâlnirile cu oamenii din aceste țări și crezi că ar fi bine să punem în aplicare și noi, românii?

Să zâmbim. În Asia se zâmbește mult și aparent degeaba. În Bali, de exemplu, mă cazez în zone mai puțin turistice și, dacă merg pe stradă, îmi vine natural să-i salut pe localnici de parcă ne-am ști de 20 de ani. Iar ei chiar salută, uneori te și întreabă lucruri. La noi sunt mult mai încrețite frunțile. Și chit că ar fi un zâmbet fals la început, sigur pe undeva ne-ar schimba pe interior dacă ne-am zâmbi unii altora până ne-ar intra în reflex.

Iar al doilea lucru – să ne grăbim mai rar sau mai lent. Deși e haos în traficul din India, n-am văzut pe nimeni s-o calce prea tare. Fie că nu se grăbesc, fie că își calculează bine timpul, oamenii ăștia își trăiesc viața mai lent. Și, pe undeva, cred că graba și încrâncenarea sunt vecine.

Când te-ai hotărât să scrii o carte-jurnal și de ce?

Când am plecat din Cluj cu bilet doar dus, mi-am luat și o agendă la mine, cu gândul să țin jurnal. Nu știam dacă o fac doar pentru mine sau pentru că va ieși o carte, dar am ținut jurnal. De abia după ce am ajuns în India m-am convins că am ce povesti.

Cum de-ai avut curajul? Nu sunt destule astfel de cărți azi?  

Cred că în afară de articolele ștințifice cu descoperiri noi, totul a fost scris deja. N-am zis nimic nou și-s împăcat cu asta. Nu asta a fost miza cărții. Cred că ce diferă e lentila proprie prin care am văzut călătoria asta. Felul în care m-am schimbat, mi-am răspuns – sau nu – la întrebări. Astea sunt niște lucruri personale pe care fiecare le vede în felul lui. Cât despre curaj – m-a ajutat mult reacția oamenilor care citeau postările de pe Facebook; o parte din ele au devenit capitole din carte. A fost un reality check că oamenilor le place stilul sau povestea sau amândouă. Și a fost și un gram de încredere oarbă că o să fie bine cu publicatul.

Cât a durat ca 07:07 – Cu sufletul în est să ajungă în librării? Nu erai vreun scriitor cunoscut, povestește-mi despre parcursul editorial. Ai încercat să convingi vreo editură să te publice? Cum ai ajuns la varianta în care să publici pe cont propriu o carte?

Din momentul în care a fost gata primul draft, a mai durat cinci luni s-o editez, pregătesc pentru tipar, promovez și lansez. Inițial am vrut să lucrez cu o editură, ba chiar am și trimis la cele mari mailuri cu o mostră din carte. Dar ceva îmi zicea că nu-i realist să le trimit în septembrie mostră și să mă publice în același an. Voiam neapărat să o public în 2018.

Așa că mi-am făcut temele, am citit tot ce am găsit despre publicatul independent, am vorbit cu autori publicați independent sau prin editură, am făcut o listă de plusuri și minusuri și am ales să public independent. Avantajul meu e că lucrez în publicitate, știu design de print, am ceva oameni care mă urmăresc. Practic am făcut mare parte din lucruri singur, mai puțin editarea și corectura.

Cât a costat? Cât de complicat e să publici o carte și să ajungi s-o vezi pe rafturile librăriilor?

Tipărirea m-a costat cam 2.500 euro pentru 2.000 de exemplare de 352 de pagini. Lansarea din București a fost cam 400-500 euro, pentru că am vrut să fie un eveniment, nu o lansare. Am închiriat spațiul de la Mezanin și au venit vreo 180 de oameni, n-am citit nimic din carte, ci am povestit lucruri din culise sau am răspuns la întrebări, am făcut mâncare inspirată de prin călătorii, am avut momente de dans și muzică.

Dat fiind că mi-am făcut singur design-ul, promovarea, conceptul lansării, mâncarea, costurile au fost mult mai mici decât dacă aș fi avut de plătit o agenție sau mai mulți freelanceri. Probabil ar fi costat dublu dacă mă opream doar la scris. Pe de altă parte, două luni după lansare am fost cu creierii praf de la suprasolicitare. M-am înhămat un pic prea mult și m-am resimțit după, oricât de minunat a ieșit.

Cum te-ai simțit când ai ținut cartea în mâini?

Mi se părea că nu-i real. Am dormit cu pachetele de cărți lângă pat vreo săptămână și mă trezeam dimineața, luam o carte în mână și îmi repetam „e pe bune, se întâmplă”. Dar realist m-am putut bucura de ea la multe luni după.

Ce îi sfătuiești pe cei care ar face și ei ca tine, dar nu îndrăznesc? Fie să călătorească departe și singuri, fie să-și trimită transcriptul unei edituri sau să publice independent?

Am două gânduri pentru ei:
1. Pentru ce o faci? O faci pentru tine și sufletul tău? O faci ca să dai bine pe net? Ambele variante – și oricare altele – sunt ok, important e să știi tu pentru tine de ce și să-ți asumi.
2. Sigur au mai trăit și alții ce povestești tu. Nu ești original și nici n-ai avea cum, suntem șase miliarde și ceva, ca tine și ca mine mai sunt probabil niște zeci de mii. Și e ok. Ce e unic la fiecare om e cum se uită la ceea ce trăiește, ce simte, ce amintiri îi trezește, cu ce compară X mâncare sau Y trăire? Lucrurile astea sunt unice, adevărul ăsta al fiecăruia. Pe care, din nou, trebuie să ți-l asumi. Eu unul știu că sunt oameni care consideră cartea asta o gălăgie fără sens și fără valoare literară. Și la fel de bine știu că-s oameni care au citit-o pe nerăsuflate. Și e loc pentru polaritățile astea. Dacă n-ar exista, ar însemna că I played it safe și nu mi-am asumat cine sunt. Așa că asumă-ți cine ești și fă ceva cu asta. Încearcă până îi găsești o formă și un loc.

Ce înseamnă Poevie?

Poevie vine de la Poezie vie și e un proiect drag în care scriu ce simt, dar în rime. A apărut în pauza dintre Thailanda și India, mergând pe jos prin București. Și e posibil ca anul ăsta să se transforme în ceva mai mult, dar încă nu știu sub ce formă sau când.

Când și cum te-ai apucat de poezie?

Am început să scriu poezii pe la 10 ani, pentru cei din familie. Era amuzant, mai ales pentru ei, îmi imaginez. Apoi am avut o pauză lungă și m-am reapucat prin liceu, că na, dădea bine la gagici. În facultate am scris rar poezie pentru că scriam mai mult texte pe care n-aș ști să le încadrez undeva.

Poevie a apărut în 2017 și s-a transformat încet-încet. La început de tot nu avea forma asta simplă și nici partea ludică în care îl las pe cititor să completeze rima.

Cum scrii? Când te lovește inspirația, în 10 minute, între patru stații de metou? Sau elaborat, revii asupra poeziilor și le cizelezi, muncești la ele?

La început nu știam să explic, acum mi s-a mai cristalizat imaginea și procesul. Scriu despre emoții pe care le simt sau pe care le aud povestite de oameni apropiați. Dacă trăiesc ceva intens sau îmi amintesc un episod din trecut cu care poate n-am făcut pace încă, stau cu emoția aia. Stau și o întorc pe toate părțile mergând pe jos prin oraș, până se conturează ceva. Sau, uneori, dintr-o discuție cu cineva, îmi rămâne un gând care se tot întoarce. Atunci știu că e o emoție din care e posibil să iasă ceva în câteva zile.

In ambele cazuri, la un moment dat îmi vin în gând două versuri care, de regulă, sunt începutul poeviei. Scot telefonul și încep să scriu în Keep. De regulă, poevia e gata în 10-15 minute, uneori și mai repede. De multe ori pentru mine e un puzzle – vin două versuri, apoi ultimul cuvânt cu care rimează versurile alea, apoi mai vine un pasaj la care nu știu cum să ajung ca să nu fie un salt abrupt și tot așa. Nu știu unde  duce poevia decât când am scris și ultima strofă.

După ce termin prima variantă, o scanez rapid ca să mă asigur că ritmul și rima sunt ok, apoi că traseul are sens, că te iau de undeva și te duc altundeva fără să te amețesc. Uneori inversez strofe între ele sau renunț la strofe care doar repetă un gând. O dată ce termin, poevia e gata și revin foarte rar asupra ei și cu modificări minore, cum ar fi tăiat cuvinte de umplutură sau pus sinonime unde nu îmi sună natural. Una din regulile sfinte e să scriu fix cum vorbesc, fără inversiuni ca să dea rima, fără cuvinte pe care în mod normal nu le rostesc.

Cum stai cu critica? Ți-e frică de ea?

E foarte amuzant că toată lumea care mă știe mă întreabă cum de am atât de mult curaj să scriu despre lucruri personale, fie că e în 07:07 sau pe Poevie. Pe Poevie, de exemplu, nu îmi apare numele nicăieri. Sunt cititori – mă rog, cititoare 90% – care cred că-s o tipă sau că suntem o echipă. Și-s ok cu asta, pentru că oamenii oricum nu despre mine citesc, ci despre ei, despre momentul când ei au simțit fluturi în stomac sau tristețe sau frică sau liniște. Eu doar pun în cuvinte niște emoții și reușesc, poate, să le dau o formă ușor de digerat, dar din reacțiile oamenilor am ajuns să cred că fiecare se caută pe el în ce citește, nu pe autor.

Cât despre critică, mă atinge critica gratuită sau vagă. Mi se par bolovani aruncați gratuit să zici de exemplu „e o mizerie”. Înțeleg că pentru tine e o mizerie, dar, dacă tot ți-ai luat timp să o citești și să îți zici părerea, zi-i omului care a creat ceva-ul ăla ce ai simțit, de ce pentru tine e o mizerie. E prea puerilă? E prea cinică? E prea superficială sau prea metaforică? Dă-mi ceva în plus pe lângă bolovan, ca să pot să cresc. Pe de altă parte, am trăit foarte rar momente din astea și de regulă au fost niște lecții mișto în spate pentru că am întrebat lucrurile de mai sus.

Dar cu autocritica? Te frămânți după ce dai drumul în eter unei poezii? Ai îndoieli în legătură cu calitatea ei? Ai nevoie de validare prin like-uri sau nu te interesează?
La început conta mult câte like-uri sau love-uri ia. Sau câți oameni completează cuvântul lipsă. Între timp, mi-a cam trecut nevoia asta de validare pentru că mi-am dat seama când o poevie e sinceră versus când e doar deștept scrisă. Dacă m-au trecut fiori când am scris-o, e bună. Ce caut în poeviile mele e să surprind o emoție, nu perfecțiunea. Dacă citesc o poevie de acum doi ani și acum îmi vin cinci idei de cum putea fi scrisă mai bine, înseamnă că am crescut între timp, dar nu simt să schimb borcanul în care am surprins emoția doar pentru că știu să fac borcane mai mișto acum.

Care e relația ta cu agenda sau carnețelul pe care îl porți cu tine? Ce ascunzi acolo?
În ultima lună a fost o relație la distanță, că n-am mai simțit să scriu mare lucru acolo. Sau poate era prea haos în mine ca să știu de unde să încep. De regulă îmi notez ce simt sau ce gândesc, lucrurile trăite în ultimele zile. Așa îmi caut claritatea sau liniștea, scriind un fel de dialog eu cu mine în care caut niște răspunsuri.

Pe de altă parte, e un obicei pe care m-am forțat să-l am. Acum cinci ani, de exemplu, nu prea notam nimic, nici măcar job-related. Dar am căutat o formă și un moment al zilei în care să aibă sens pentru mine. Cum acum nu mai pot merge în cafenele ca să scriu și să lucrez, am de corelat momentul de scris în jurnal cu altceva.

Cum e să trăiești ca freelancer în România?

Mi-e destul de greu să-ți zic cum e altfel. Am fost angajat un an și ceva la Bookster când încă eram în facultate, iar de atunci m-am întors la freelancing. E cu multă responsabilitate și cu o doză de incertitudine. Proiectele pe care am lucrat până acum au fost clar delimitate în timp și atunci nu am avut până acum ideea călduță de recurență. Așa că știu ce proiecte am în următoarele două-trei luni, dar nu bate mai departe binoclul meu.

E foarte fain pentru mine să-mi fac programul cum simt. Să iau trei ore pauză la prânz dacă am nevoie să mă plimb sau să citesc sau să gătesc. Să nu fiu forțat să stau într-un birou dacă afară e frumos și bateria de la laptop îmi ajunge pentru trei ore.

E un dans între libertate și responsabilitate. Și dacă îmi fac treaba bine și am bun simț, o duc bine. Sunt însă momente când mi-e dor să lucrez pe un proiect cap-coadă cum a fost la Bookster, să iau brandul și să-i dau o direcție și o personalitate care încă să mai stea în picioare cinci-șase ani mai târziu.

Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

Da, îmi pun întrebarea asta la început de an în fiecare an. Pentru mine, plecarea e ceva foarte volatil și n-o văd ca pe ceva permanent. Cred că la un moment dat voi locui în altă țară, undeva unde e cald și pot vedea marea. Dar asta va fi o perioadă sau va fi cu vizite constante acasă. Nu pot să zic că mă regăsesc în ideea de patriotism, ci în cea de utilitate. Dacă mă atrag idei sau proiecte sau locuri de aici, stau aici, dacă mă atrag în altă parte, merg în altă parte. Nu e despre care loc e mai frumos, ci despre unde simt să bag energie și timp.

Ce crezi că poți să faci tu pentru țara asta?

Pare că pot să pun în cuvinte niște lucruri pe care le trăiesc și alții, iar asta creează pe moment un mic trib de oameni care au ceva în comun și poate se și văd între ei, printre comentarii sau like-uri. Fiecare poevie e așa, ca un foc de tabără la care uneori vin 100 de oameni, alteori 300, alteori 500. Și cred că pentru noi senzația asta de apartenență și de unitate e ceva tare nou, spre străin. Iar senzația că mai sunt alții ca mine, pe mine unul mă liniștește și pe undeva mă vindecă. Sper că asta să fac pentru oamenii de aici – focuri de tabără la care să ajungă și să vadă că nu-s singuri. Sau singurii.