Vlad Bălan e angajat la teatrul Nottara din București. Aceasta e povestea lui.

Andrei Crăciun

Drum. Vlad Bălan, actor. De unde vine Vlad și unde vrea el să se îndrepte (atenție, nu ne referim la concediul legal de odihnă din Grecia!)? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actorul de astăzi? Cine ești dumneata, Vlad Bălan?
M-am născut în București. O bună bucată din copilărie mi-am petrecut-o pe strada Fundeni din Pantelimon. Mă mândream că stau lângă “Blocurile gri” din videoclipul celor de la BUG Mafia. Nu as vrea să las senzația că perioada aia a fost încărcată cu violență și sărăcie. Dimpotrivă! Am primit foarte mult sprijin și foarte multă iubire de la familia mea. Iubire din aia pe bune, dezinteresată, fără termen de garanție și condiții. Toată copilăria mea am pendulat între Pantelimon și Alexandria, unde stăteau bunicii mei. E un pic ciudat că asociez magia copilăriei cu Parcul Morarilor și cu Mc-ul de la Electroaparataj.  Cu teatrul, lucrurile au început ceva mai târziu. Îmi amintesc că, atunci când eram mic, mama mă târa după ea la diverse spectacole la care mă plictiseam de moarte. Teatrul ăla mișto, în care oamenii pot să fie liberi, l-am descoperit în liceu. Am fost la un festival cu o trupă de liceu în vara dintre clasa a VIII-a și a IX-a. Aveau nevoie de cineva care să dea o replică într-un spectacol în engleză. Am acceptat pentru că voiam să stau o săptămână nesupravegheat, departe de părinți. La festival, m-am îndrăgostit de oamenii care visau la teatru. Mi se părea că tot ce făceau ei era altfel decât în grupurile de adolescenți în care mă învârtisem până atunci. Se îndrăgosteau pe bune, ascultau muzică mișto, dansau la petreceri, improvizau pe stradă. Am avut sentimentul că mi-am găsit o casă. După liceu am dat la UNATC, unde am intrat. După, au urmat anxietățile și depresiile specifice facultății. La master am început să lucrez cu copii, ca part-time job. Și asta mi-a dat o senzație de normalitate și un pământ sigur sub picioare. Am început să prind proiecte și să joc. Mult timp am avut senzația că nu sunt actor pe bune ci mai degrabă un impostor care face asta pentru o perioadă scurtă de timp, până când oamenii care știu cu ce se mănâncă treaba asta cu teatrul se vor prinde și îl vor da afară urlând “Shame” ca în Game of Thrones. Mai apoi, s-au deschis niște posturi în București și m-am angajat la Nottara. Cam ăsta e parcursul faptic. Toate etapele pe care le-am parcurs în interiorul meu au fost atât de diverse încât ar trebui să scriu prea mult și nu aș mai avea loc pentru alte întrebări. Au fost perioade de încredere tâmpă în propriile puteri, perioade în care am crezut că nu o să fac teatru niciodată, momente lungi de nesiguranță, frici, panici și multe momente tulburător de frumoase.

Cum ți-a fost în starea de urgență & alertă? Ce ai făcut? Cum e pentru un actor să nu joace atâta timp? Ce ai învățat despre dumneata în aceste luni?
Starea de urgență a fost plină de activități. Facultatea de actorie, unde lucrez ca doctorand, a decis să își continue activitatea online, deci am lucrat cu studenții pe Zoom. Am făcut scene, am adaptat jocuri, am lucrat monoloage. Și cei de la școala Ioanid, unde lucrez cu copii și-au trecut cursurile în online, deci și acolo am avut constant ore în care am transformat diverse jocuri pentru a se preta pentru online. În paralel, am terminat de scris doctoratul. În timpul rămas, am cântat în trupa Les Macaques, trupă de carantină creată de colega Cristina Juncu, în care ceilalți membri sunt Camelia Pintilie și Andrei Radu. Am filmat o serie de videoclipuri wanna be educative pe teme legate de carantina prin care am trecut cu toții (știrile pe care le-am auzit, lucrurile de care ne era dor etc.). Aaaaa, și am făcut un mini-spectacol online pentru stagiunea de micro-teatru, susținută de Teatrul Avangardia. Perioada de carantină a fost parcă desprinsă din viață, în afara ei. Am descoperit părți ale casei mele, am jucat multe jocuri, am citit mult, am văzut filme, am gătit. Am văzut că nu am nevoie de multe lucruri ca să fiu cel puțin OK, dacă nu chiar, îmi permit să spun, fericit. Umplându-mi timpul cu multe lucruri creative, împreună cu iubita mea, totul a trecut mai ușor. Cred că cel mai greu a fost și este faptul că nu vedem o perspectivă posibilă. În perioada de vară vom juca în aer liber, dar după nimeni nu pare să aibă habar ce se va întâmpla. Evident că mi-e dor să fie sala plină și să ies pe scenă sau să repet la un proiect în care cred, dar cel mai dor mi-e să am la ce să sper.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vă vadă, după ce trece apocalipsa pangolinului, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Unde ești de găsit?
În 24 iulie scoatem un spectacol în aer liber, produs de Nottara. E un spectacol concert după diverse schițe Caragiale, bazat pe cântecele compuse de Cristina Juncu și pe o poveste concepută de mine împreună cu ea, la care am făcut dramatizarea. În rest, într-o stagiune normală, aș zice la Nottara în “Fazanul” (pe care îl reluăm din toamnă), „Hamlet în sos picant”, „Moliere ereiloM”, „Cum vă place”. „Fiul cel mare”, „Nunta” și la Unteatru în “Yonkers”.

Ecranul. Micul ecran? Marele ecran? Scurtmetraje, lungmetraje, seriale TV, consacrare în lumea video? Cum stai la aceste aspecte, Vlad? Te vedem prin filme?
Pe HBO Go în “Valea mută”. Sper ca în curând să avem premiera unui lungmetraj pe care l-am filmat demult dar al cărui nume nu pot să îl dau. În diverse scurtmetraje ( “FRA”, “Psihoterapeut”, “Întâlnire nefericită”).

Țara. Ce relație are Vlad cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede el viitorul României? 
Nu m-am mai gândit de mult la opțiunea asta. Fratele meu trăiește în Anglia și am asistat la toate momentele pe care le-a parcurs după ce a plecat. Știu că se produce o ruptură nasoală, că oricât am înjura noi țara, totuși în interiorul multora dintre noi ea, așa cum e, e acasă, că acasă nu e ceva ce poate fi descris în cuvinte, că e dincolo de un sistem în care mulți oameni sunt corupți sau indiferenți. Cred că cele mai importante lucruri, alea pe care noi le iubim la țara asta, nu au legătură cu ideologiile sau cu ideile raționale, ci mai degrabă cu niște senzații de care nu ne putem desprinde, oriunde ne-am duce. Deci, ca să îți răspund la întrebare, îmi place și nu îmi place aici, acel disconfort pe care îl simți când iubești ceva. Cred în viitor. Cred în forța pe care o pot avea educația și puterea exemplului. Nu sper ca acel viitor să vină prea repede. Fiecare generație vine cu minusul ei, cu problemele ei. Fiecare generație descoperă o lume construită prost, o schimbă un pic, sau un pic mai mult, prin revoltă. Totuși, cred că în timp, mai lent decât ar spera oamenii, lucrurile se vor schimba. E important să nu devenim violenți în încercarea de a transforma lumea într-o versiune mai bună a ei, cu orice preț.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.
O să propun oameni mai tineri un pic decât mine pentru că ei au nevoia cea mai mare de vizibilitate și susținere, în special în perioada asta oribilă: Alex Popa, Sandra Ducuță, Cătălina Mihai, Mădălina Mihai, Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, Andrei Miercure, Andreea Stan.  

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb. Fii drăguț și spune-ne. Vlad Bălan să se întrebe, el să răspundă

Întrebare: Din zona artistică, actoria ți se pare cea mai incitantă?
Răspuns: Mă fascinează și acum actorii, deși pot spune că am ceva ani de când am contact cu ei. Nu știu de ce dar mi se par în anumite momente un fel de extratereștri între oameni. E ceva seducător la majoritatea actorilor buni, ceva greu de explicat. Cu atât mai mult cu cât nu am instrumentele cu care să cuantific calitatea muncii lor. Am senzația că e un fel de forță brută de care mi se face teamă. Nu mi se pare că e actoria e cea mai incitantă artă pentru mine. Îmi place să urmăresc regia unui spectacol, felul în care își formulează un scriitor frazele. Sunt aspecte la care poți ajunge pe căi raționale. Cu actoria e un pic mai complicat pentru mine. Îmi dau seama că sunt anumite zone ale ei pe care nu o să le înțeleg niciodată. Uneori am impresia că îmi lipsește un organ pentru anumite înțelegeri.

CITAT
Oricât am înjura noi țara, totuși în interiorul multora dintre noi ea, așa cum e, e acasă, că acasă nu e ceva ce poate fi descris în cuvinte, că e dincolo de un sistem în care mulți oameni sunt corupți sau indiferenți.
VLAD BĂLAN, ACTOR