Ioana Niculae, actriță: ʺ Îmi doresc ca lumea să nu renunțe la România și îmi doresc să realizăm, noi toți, că avem puterea de a schimba lucruri ʺ

- - 284 vizualizari

Pe Ioana o puteți vedea, printre altele, într-o trupă de improvizație, IMPROFIX, înființată de teatrul “Arte dell’Anima” din București. Au spectacol pe 8 august.

Andrei Crăciun

Drum. Ioana Niculae, actriță. De unde vine și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă la devenirea sa. Cum s-a format actrița de azi? Cine ești dumneata, Ioana?
Am fost un copil extrem de timid și cuminte. Genul care refuză un suc oferit într-o vizită din cauza a prea multor emoții. Nu știu dacă ați pățit vreodată. Tot din seria de povești din vizită îmi amintesc cum odată am scăpat un pahar de apă pe jos, și pentru că mi-era rușine să cer mop și să-mi recunosc gafa, am șters repede cu șosetele… Așa eram până când îmi găseam confortul într-un grup sau lângă o persoană, după care începea circul. Îmi plăcea să-mi fac prietenii să râdă și mă maimuțăream în toate felurile, îmi plăcea să fiu în centrul atenției. M-am născut în București, dar îmi place să spun că am copilărit și că am gustat și din viața la țară. Bunicii stau chiar la marginea Bucureștiului și acolo ne ducea tata în fiecare weekend pe mine și pe fratele meu și ne jucam în curte toată ziua cu verișoarele noastre. Ne mânjeam buzele cu vișine și ziceam că ne-am dat cu ruj, fugăream găinile, ne pierdeam prin vie, organizam spectacole și le vindeam bilete părinților. Nu rămâneam niciodată fără idei. Curtea aia era raiul nostru, și când se deschidea poarta, eram niste pui de oameni care alergam precum niște pui de lei care au evadat din cușcă.
Începea nebunia. Furam bastonul și hainele străbunicii și o imitam că să-mi amuz verișoarele. Toate prostiile! Tare mult ne mai distram. Deci cred că am avut mereu ceva în mine care se lupta cu cumințenia, care voia să iasă să se joace și să se dezlănțuie.

Așa și cu primul contact cu scena. În liceu am avut niște ore de teatru care se finalizau cu un spectacol. În clasa a 10-a s-a ales “Visul unei nopți de vară” și am jucat Fundulea. M-am distrat! Atât. Asta mi se pare important, că m-am distrat. Habar nu aveam ce se întâmplă pe scenă sau ce ar trebui să se întâmple, dar am descoperit că reușesc să-mi sparg niște bariere. Mama nu m-a crezut până nu m-a văzut. Nu credea că eu cu timiditatea mea pot să exist pe o scenă, deși mai zisesem eu și când eram mică că aș vrea să mă fac actriță.

Am intrat într-o trupă de teatru și pentru că îmi lua mult până să-mi găsesc confortul într-un grup nou, am vrut să renunț. Pentru prima dată, nu m-a lăsat mama. Mi-a spus că e prea devreme ca să renunț și apucase deja să mă audă zicând cât de mult îmi place. Așa am ajuns să intru la facultate în 2016, fără să am neapărat idee în ce mă bag.

Cum ți-a fost în starea de urgență & în cea de alertă? Ce ai făcut? Ce ai învățat despre dumneata în aceste luni?

Starea de urgență m-a prins singură. Abia acum realizez cat de greu mi-a fost si Doamne, câtă nevoie are omul de alți oameni. Mi-era dor de toată lumea. Cand mi-am revăzut prietenii după starea de urgenta, mă simțeam ca într-un desen animat, mi se părea că nu sunt reali, mă simțeam cam sălbatică și ne-a luat ceva până să ne relaxăm unii cu alții, dar a fost foarte emoționantă revederea.
Am fost destul de dură cu mine toata perioadă aia. Aveam impresia ca trebuie să fiu productivă 24 din 24 si mă penalizam pentru orice pierdere de vreme. Voiam să pot să pun degetul pe ceva, să spun la finalul zilei “uite câte am făcut”. Am reușit să mă țin în priză cu filme, cărți, muzică, cursuri online… chiar și puțin gătit și o încercare de a mă apuca de pictură. Voiam să învăț și să cânt la ukulele, aș fi făcut de toate. Am momente în care realizez că am prins și eu o bucată de istorie și îmi imaginez cum le voi povesti copiilor mei despre ce trăim acum. Mă emoționam când ieșeam până la Mega și vedeam numai ochi speriați în spatele unor măști. Mi se făcea pielea de găină și îmi venea să plâng.
Am încercat să folosesc timpul ăla cât mai bine, în cinstea tuturor momentelor din viața mea în care mi-am spus că nu am timp, și cât de cât cred că am reușit. M-am mai împrietenit puțin cu mine. Ne pierdem mereu și ne risipim energia în toate direcțiile și ajungem să fugim de noi, așa că mi-a prins bine să mă pun puțin față în față cu mine. Îmi place să-mi spun că am mai crescut și m-am mai maturizat. Vreau să-mi promit prin această cale ca nu o să mai spun niciodată că nu am timp.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vă vadă, după ce trece apocalipsa pangolinului, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Unde ești de găsit?
Tocmai ce am intrat într-o trupă de improvizație înființată de teatrul “Arte dell’Anima” și coordonată de Mihaela Sîrbu. Sunt foarte foarte încântată! Avem spectacol pe 8 august la grădina cu filme. Sunt niște oameni minunați și talentați și simt pentru prima dată, după facultate, cum se formează o echipă. E un sentiment foarte frumos și sper să creștem împreună în continuare. Avem și nume! Ne numim IMPROFIX. Și că tot am vorbit de starea de urgență! Andrei Măjeri a organizat un casting online în care anunța că se va apuca de un proiect drag pe care îl avea în minte și care acum, cu ocazia pandemiei, își găsise prilejul să facă ochi. Fac și eu parte dintre norocoșii din “Sirene”. Ne-am văzut aproape în fiecare zi, prin video, toată starea de urgență și repetam online, așa cum puteam. Sunt foarte recunoscătoare că am lucrat la proiectul ăsta care îmi ținea mintea ocupată și m-a păstrat în formă. Măjeri ne tot dădea diverse teme care ne țineau în priză și mă bucur mult că am avut ocazia să lucrez cu el. Acum așteptăm și sperăm să ne putem reîntoarce în teatre cât mai repede și să continuăm lucrul la “Sirene”. Să sperăm că vom veni cu vești bune cât de curând.  Un spectacol drag de tot este “Lecția” de Eugen Ionesco în regia Dianei Tănase, pe care l-am jucat la teatrul Tudor Vianu din Giurgiu. L-am jucat ultima oară pe 4 martie, cu puțin înainte de închiderea teatrelor. Mi-e foarte dor să-l jucăm. Din păcate, nu pot decât să spun, din nou, că sper din tot sufletul ca lucrurile să se stabilizeze și să putem veni cu vești bune în ceea ce privește teatrele.



Ecranul. Micul ecran? Marele ecran? Scurtmetraje, lungmetraje, seriale TV, consacrare în lumea video? Cum stai la aceste aspecte? Te vedem prin filme?

Încă nu, dar mi-ar plăcea foarte tare să iau contact și cu partea asta. Când le mai spun oamenilor că sunt actriță, mă întreabă ce vreau să fac, film sau teatru, și mă amuză foarte tare întrebarea. Nu ne alegem noi, neapărat. Noi ne punem la dispoziție și ne arătăm dorința și disponibilitatea, după care nu mai depinde doar de noi. Îmi doresc să fac și film și teatru și să mă dezvolt cât mai tare. Între timp, o să stau cuminte și o să continui să mai cresc și o să mă uit la filmele românești care sunt deja apărute. România are filme foarte foarte bune!

Țara. Ce relație are Ioana cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României?
Of, România. Mă emoționez instant. Îmi iubesc țara și nu cred că aș putea vreodată să emigrez. Dar aceeași Românie, pe care nu vreau să o părăsesc, mă face să mă simt speriată, supărată, contrariată și neajutorată. Am prieteni apropiați care s-au dus să studieze în străinătate și îmi povesteau cum s-au hotărât să facă asta în urma unui protest din 2017. E trist că ajungem să nu ne mai simțim în siguranță, în propria noastră țară, din cauza corupției. Recomand documentarul “Colectiv” de pe hbo go, văzut acum, în pandemie. Ți se face pielea de găină și ți se strânge stomacul. Am ieșit în stradă și la vot de fiecare dată. Mi-ar plăcea, poate, ca pe viitor, să fac ceva mai mult pentru țara asta, chiar dacă sună pretențios. Nu știu ce, dar știu că vreau să mă implic și poate peste câțiva ani, o mică rotiță din tot mecanismul ăsta defect, o să funcționeze puțin mai bine. Îmi doresc ca lumea să nu renunțe la România și îmi doresc să realizăm, noi toți, așa, ca popor, că avem puterea de a schimba lucruri. Mi-a spus o prietenă că de fiecare dată când se întoarce în țară, nu își spune cât e de rău, ci doar realizează câte lucruri poate face pentru țara ei. E frumos, zic eu.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.
Am avut și am norocul să fiu înconjurată de oameni omenoși. Am vrut să încep cu asta, înainte de a spune ce actori talentați sunt.  O să încep cu George Lepădatu și cu Diana Mănăilă, pe care i-am cunoscut când eram în liceu, și care acum sunt coordonatorii trupei de teatru pentru liceeni “Acting Up”, cu care fac o treabă excelentă. Ăsta este genul de implicare despre care vorbeam, care poate duce la schimbare. Am văzut cum au format o echipă și un loc unde copiii vin cu poftă de a face și de a învăța lucruri unii de la alții. Cătălina Mihai, Mădălina Mihai, Ștefania Cîrcu, Ecaterina Lupu, Cristina Simion, Larisa Mihăeș sunt colegele și prietenele mele de la facultate, cu care pot să spun că am crescut în ultimii patru ani și care sunt niște actrițe și niște femei minunate. Toți colegii mei de grupă de la facultate, cu care am terminat la domnul profesor Florin Grigoraș și cea mai recentă întâlnire: cei din IMPROFIX.Sunt înconjurată de oameni foarte mișto și extrem de talentați, lista ar fi foarte lungă.

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb. Fii drăguță și spune-ne. Ioana să se întrebe, ea să răspundă.
Hmmm, ce faci când ți se face frică? Mai ales în perioada asta, în care nimic nu e sigur și în care pare că nimeni nu știe încotro ne îndreptăm. Nu am nici eu răspunsul, dar resimt foarte multă panică și disperare în jurul meu. Toată lumea se grăbește să facă de toate, să fie peste tot și vrem rezultate imediate. Iar când nu avem rezultate imediate, ni se face și mai frică, nu mai avem răbdare.
Vorbesc puțin în general, dar o s-o restrâng și o să mă refer la meseria noastră. În anul I de facultate ne-a spus o profesoară că “singura competiție este cu noi înșine” și mi-a rămas în cap. Mi-ar plăcea ca lumea să respire mai des, să nu ne mai simțim de parcă alergăm într-un maraton și dacă vrem neapărat să demonstrăm lucruri, să ne demonstrăm nouă înșine. Mi-ar plăcea să privim mai des imaginea de ansamblu, să privim în perspectivă și să nu ne mai împotmolim de fiecare dată când dăm de un obstacol. Să avem răbdare. Cred că lucrurile se întâmplă la timpul lor.


CITAT
Toată lumea se grăbește să facă de toate, să fie peste tot și vrem rezultate imediate. Iar când nu avem rezultate imediate, ni se face și mai frică, nu mai avem răbdare.
IOANA NICULAE, ACTRIȚĂ

comments icon 0 comments
284 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun