De vorbă cu Alexandra Niculescu, autoarea volumului de proză scurtă Kyparissia, publicat recent în noua colecție a Editurii Litera, Biblioteca de proză contemporană, coordonată de scriitoarea Doina Ruști. Alcătuit din povestiri a căror acțiune se desfășoară în decoruri fermecătoare ca Santorini, Mallorca, Malta, Barcelona sau Grecia, Kyparissia este o lectură cu adevărat binevenită pentru sfârșitul acestui an.

ID. Cine este Alexandra Niculescu, cum ai ales să scrii și care consideri că sunt cele mai importante repere ale activității tale de până acum?

Sunt o cititoare mofturoasă. Abia prin liceu a început să mă atragă literatura: se studia la engleză un fragment din Tess D’Urberville, mi-am zis aici e ceva mişto şi, tocmai pentru că nu mi se ceruse, am citit imediat toată cartea. După facultate, am lucrat un timp într-o firmă de avocatură şi, când ajungeam în sălile de judecată, stăteam în bancă, pentru că era mult de aşteptat, îmi scoteam caietul şi începeam să scriu povestiri legate de ce vedeam. Primul personaj s-a numit Pinocchio, nu pentru că dibuisem eu vreo minciună, ci pentru că judecătorul (care mi se părea cel mai deschis la minte) avea un nas lung şi ascuţit. Mai serios am început să scriu după ce i-am descoperit pe Pamuk şi pe Cortázar: de la primul îmi plăceau detaliile şi atmosfera, iar de la al doilea absurdul şi fantezia. Un timp am scris pentru un ziar catalan, La Vanguardia, despre ce se întâmpla în România, era felul meu de a ţine legătura cu un oraş în care locuisem, dar nu era loc de imaginaţie în articolele alea, aşa că m-am plictisit. Mi-au apărut multe texte online, asta m-a bucurat de fiecare dată, dar e alta emoţia când îţi apare o carte tipărită – cum s-a întâmplat acum cu Kyparissia –, poţi s-o răsfoieşti, să-i schimbi locul în bibliotecă şi chiar s-o miroşi. Eram odată într-o librărie şi am văzut o fetiţă: stătea pe jos şi lua câte o carte, îşi afunda capul în ea şi inspira cât putea. Voiam şi eu să fac la fel, dar mi-a fost ruşine.

„Am ales oraşe, staţiuni, insule pe care le cunosc bine și fiecare conţine ceva care a declanşat o povestire: ruinele unui palat, o clădire, un apus de o anumită nuanţă etc.”

KYPARISSIA. Cum s-a construit Kyparissia (Editura Litera, 2020), noul tău volum de povestiri, cum a apărut Ava, protagonista volumului, cum ai ales destinațiile asupra cărora te-ai oprit în prozele de aici? Care este povestea din spatele poveștilor?

Sunt 20 de povestiri pentru că-mi place numărul ăsta, în primul rând ca vârstă: atunci suntem în culmea idealismului, credem că putem schimba lumea şi că avem toate drepturile. Ava, personajul principal, are ceva din inocenţa de atunci şi de asta nu-i e uşor când dă peste oameni bine înfipţi în realitate. Ea e un fel de Don Quijote feminin şi are lupta ei cu ceea ce nu înţelege din comportamentul uman. Eu sunt puţin frustrată, chiar mă enervez când citesc o proză scurtă excelentă şi deodată gata, se termină, şi sar la alta, fără nicio legătură. Trebuie să mă scutur de o lume în care intrasem şi să mă adâncesc în alta, nu e floare la ureche, şi tocmai de asta Ava are îndatorirea să-l ia de mână pe cititor şi să-l treacă dintr-o poveste într-alta, ca să nu se piardă. Uneori ea e în lumina reflectoarelor, povesteşte de ce se angajează la un circ, de ce îşi ia la revedere de la flori şi pateuri, sau de ce alege un loc a cărui limbă n-o cunoaşte, dar alteori e un simplu martor. Am ales oraşe, staţiuni, insule pe care le cunosc bine și fiecare conţine ceva care a declanşat o povestire: ruinele unui palat, o clădire, un apus de o anumită nuanţă etc. Cu excepţia Kyparissiei, care mai mult decât un loc este un simbol al posibilităţii comunicării.

COLECȚIA. Volumul de povestiri Kyparissia a apărut de curând în noua colecție a editurii Litera, Biblioteca de proză contemporană, coordonată de scriitoarea Doina Ruști, alături de cărți semnate de Tudor Runcanu, Cristi Nedelcu, Allex Trușcă sau Doina Ruști. Cum ai descrie această nouă colecție?

Colecţia aduce nume noi, stiluri variate, viziuni originale. Tocmai pentru că cititorul român caută întâi cărţile străine, colecţia vrea să atragă atenţia asupra literaturii autohtone şi să convingă de faptul că nu e aşa ruşinos să citim şi autori români, că pot fi la fel de buni ca cei al căror nume uneori nici nu-l putem pronunţa. Din fericire, s-au întâlnit iniţiativa Doinei Ruşti cu viziunea deschisă a celor de la editura Litera şi a apărut Biblioteca de proză contemporană. Mi se pare un act de curaj în 2020, când toată lumea s-a închis în propria carapace şi s-a mizat doar pe coloşi, pe scriitori cu premii internaţionale, care (după mine) nu garantează întotdeauna calitatea scriiturii.

PROZĂ SCURTĂ. Este al treilea volum de proză scurtă pe care îl publici, după Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014). Ce te determină să rămâi la proză scurtă, când tot mai mulți dintre scriitorii tineri sunt tentați de roman, și cum crezi că poate fi atras un public mai numeros în România spre acest tip de ficțiune?

Am început să scriu proză scurtă pentru că majoritatea scriitorilor aleg romanul, pentru că proza scurtă e văzută aşa, ca oaia neagră sau ca răţuşca cea urâtă. A fost mica mea rebeliune. Şi da, am ştiut de la început că e mai greu să atragi cititori, dar un scriitor e bun sau nu, indiferent ce gen alege. Dacă mă uit bine, mulţi dintre autorii mei preferaţi (cuvânt frumos care se folosea în oracolele de la şcoală) au scris (şi) proză scurtă: Pavese, Cortázar, F. Scott Fitzgerald, Salinger, Gabo (n.r. – Gabriel García Márquez), Nabokov, James Joyce, Ian McEwan, Ivo Andrić. Asta nu înseamnă că nu o să-mi schimb alegerea.

Festivaluri noi ar fi binevenite, sunt mai multe de poezie – deşi toată lumea se plânge că nu se citește, că nu se vinde poezia, mi se pare că există mai multă efervescenţă şi implicare în jurul ei. Și, normal, editurile ar trebui să rişte mai mult.

„Spune Pavese în Satele tale că aşteptăm mereu extraordinarul, dar cred că uneori putem să fim fericiţi şi cu ce e obişnuit.”

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru tine, cum ți-ai petrecut acest an atât de neobișnuit și ce faci, pe lângă literatură?

Spune Pavese în Satele tale că aşteptăm mereu extraordinarul, dar cred că uneori putem să fim fericiţi şi cu ce e obişnuit. Nu ştiu de ce în timp ce vreau să povestesc cum mă plimb prin faţa măsuţei de scris şi cum scriu, îmi vine în minte personajul lui Roberto Benigni din To Rome with Love – când crede deodată că tot ce face el e important pentru ceilalţi şi se pune pe povestit cum ia micul dejun, cum se spală, absolut toate amănuntele cele mai banale, e excelent jocul lui şi atât de actual pentru efectul reţelelor sociale, unde atâţia scriitori dau tot din casă, când în mare facem cam aceleaşi lucruri, mai bolovănos sau mai graţios. 2020 e aşa un an care ne-a pus în faţă o mare oglindă şi ne-am putut vedea mai bine: au fost luni întregi când ni s-au tot limitat drepturile şi ne-am învârtit în jurul blocului, şi ne-am suit pe pereţi. Eu am scris o povestire ca o reacţie la realitatea care ni s-a impus: Jocul lui Horacio Oliveira. E despre o ureche de elefant care e ataşată omului, în fine, se găseşte tot pe internet, dar astă-vară m-am supus de bunăvoie torturii testului ca să pot fi din nou pe o plajă, să pot să mă bălăcesc în mare, să pot să-mi imaginez că sunt liberă. În afară de cărţile mele, scriu despre cărţile altor scriitori – e bine că pot să aleg doar ce-mi place – şi inventez reţete de prăjituri pe care le testez doar pe cei dragi. Din tot acest vârtej de scrieri şi izolări, de apropieri şi depărtări, de muncă şi procrastinare (ca să folosesc un cuvânt „atât de românesc” azi) important e să se desprindă, să se coacă ceva bun, care să conteze.

GENERAȚII. Cum vezi generația ta, a celor născuți în anii 1980, în literatura autohtonă, ce are aparte vocea acestei generații, prin ce se diferențiază?

E nevoie de zece ani ca să ajungi la o ideea proprie – Camus a zis-o prima dată –, deci generaţia mea a strâns deja ceva ani şi trăiri încât să poată oferi poveşti adevărate, toţi au un altfel de limbaj, mult mai actual, acum însă e alegerea fiecăruia dacă se îndreaptă spre S.F. sau roman de dragoste sau poezie sau orice altceva.

„La început am vrut să creez alte realităţi şi evitam să scriu despre mine sau despre ce cunoşteam, despre ce se întâmpla în jurul meu, aşa că aveam personaje precum curţi invidioase, peşti care zboară în copaci, sate cu tradiţii născocite…”

REALITATE. Cum te raportezi la realitate în literatura ta?

La început am vrut să creez alte realităţi şi evitam să scriu despre mine sau despre ce cunoşteam, despre ce se întâmpla în jurul meu, aşa că aveam personaje precum curţi invidioase, peşti care zboară în copaci, sate cu tradiţii născocite, caiete care simt prin ce trece cel care scrie, poze care fac legături între locuri îndepărtate, dansuri care salvează, personaje care-şi rescriu replicile. Citisem eu undeva că scriitorii americani sunt limitaţi pentru că vorbesc doar despre ei şi de asta nu voiam să iau detalii din universul meu. Dar încet-încet m-am apropiat de realitate. În volumul Kyparissia sunt destule texte care pornesc de la un gest real sau de la persoane pe care le-am cunoscut. Sunt şi lucruri despre care nu vreau sau încă nu pot să scriu – cum spune şi naratoarea din Piele întoarsă, dar realitatea îşi face loc în fiecare proză, subtil – o privire, un cap, două braţe – şi ajunge chiar să se strecoare cu totul în câteva povestiri.

SPAȚII. În Kyparissia, cititorul călătorește din Santorini în lumea virtuală a rețelelor de dating, din Mallorca la București, din Barcelona în Malta, apoi, bineînțeles în Grecia, cu povestirea care dă titlul cărții, având mereu pe fundal muzici și filme sau cărți. Într-o perioadă în care să călătorim a devenit problematic, cartea ta pare cu atât mai binevenită pentru cititor, dar cum a fost pentru tine să scrii despre toate acestea și cum ți-ai imaginat această călătorie pentru cititorul pe care îl aveai în minte scriind? Cum îți amintești acum de zilele în care ai scris Kyparissia?

Mulţi autori afirmă: nu scriu pentru cineva anume, nu am un cititor în minte. Într-un fel e natural – dacă ai ceva de spus, o spui. Dacă te gândeşti la cineva anume, începi să te cenzurezi, te întrebi ce şi cât e acceptabil să dezvălui. Pamuk, de exemplu, s-a certat cu mai toată familia după ce i-a apărut romanul Istanbul, cine ar vrea aşa ceva? Eu recunosc că uneori îmi imaginez un cititor, nu e neapărat cititorul ideal al lui Alberto Manguel, nu contează dacă e mai tânăr sau mai bătrân, dar trebuie să vadă mai mult decât am scris, să dea un sens nou, numai al lui.

Stările mele oscilează în funcţie de povestirea la care lucrez, pentru că odată ce-ţi iei avânt, poţi să-ţi aminteşti, să retrăieşti emoţii de care, poate, n-ai chef într-o zi de miercuri cu soare. Ce-am putut să fac pentru cititor a fost să-i ofer ceva autentic, nişte povestiri în care să nu se simtă forţat să ia partea cuiva şi să nu fie foarte derutat, dar da, l-am pus să privească unele lucruri cărora le întoarce spatele de obicei, pentru că nu vrea să le considere importante.

„Aveam o idee a mea legată de lumea literară: îmi imaginam că toţi oamenii care au vreo legătură cu cărţile sunt buni (ştiu cum sună) şi puţin inocenţi, aerieni şi deschişi, dar nu e chiar aşa.”

SATISFACȚII ȘI PROVOCĂRI. Care ar fi principalele provocări și principalele satisfacții pe care ți le-a adus până acum literatura?

Aveam o idee a mea legată de lumea literară: îmi imaginam că toţi oamenii care au vreo legătură cu cărţile sunt buni (ştiu cum sună) şi puţin inocenţi, aerieni şi deschişi, dar nu e chiar aşa. A fost o provocare să găsesc o editură la început şi evident că fiecare carte apărută a fost o satisfacţie, dar Kyparissia mi-e mult mai dragă, tocmai pentru că a apărut anul ăsta. O provocare este şi să mă desprind de stilurile scriitorilor pe care-i iubesc, e o tentaţie foarte mare atunci când citeşti foarte mult din acelaşi autor să începi (să încerci) să scrii ca el, cum e cazul Lídiei Jorge, de exemplu, care scrie atât de asemănător cu Faulkner.

La fel de mult mă bucur că există cărţi care să mă fascineze atât de mult încât să le tot recitesc, azi, când lumea nu mai are răbdare. Cititul e o mare satisfacţie. Tot prin liceu eram când am descoperit un serial în care un personaj care-mi plăcea se plimba des printr-o grădină imensă şi se aşeza pe câte o bancă să citească, mi se părea un moment tare fericit.

STAREA LITERATURII LA NOI. Cum vezi starea literaturii române de azi? E bine, e rău, de ce crezi că ar fi nevoie pentru a fi mai bine?

Cum am spus, e nevoie de mai mult curaj din partea editurilor şi de mai mulţi critici care să scrie pe bune. Sunt foarte subiectivă, nu pot să apreciez scriitura care vrea să atragă sau să şocheze cu orice preţ, care foloseşte cuvinte sau scene doar pentru că se vând. Cred că e loc pentru toată lumea, important e ca fiecare să-şi găsească vocea proprie, chiar dacă nu pare în trend la un moment dat. Simt că literatura autohtonă e puţin încorsetată, dar nu mă refer la limbaj, aici au căzut de mult toate corsetele, ci la temele abordate (care în mare parte se limitează la ce se scrie în alte ţări) şi la modul de a dezvălui o poveste. Ar trebui să fie atât de variată literatura noastră, încât să nu ne mai ferim de ea în librării, să nu ne ducem mereu ca teleghidaţi doar la autorii străini.

Există o carte super: O istorie e bestsellerului (Frédéric Rouvillois): e aşa, ca un balsam pentru oricine scrie şi crede că ştie s-o facă, dar n-a fost încă luat în seamă. Sunt atâţia autori în cartea asta, autori pe care noi acum îi considerăm geniali şi care au fost ocoliţi de succes la început.

Ar ajuta să existe mai multe concursuri organizate de edituri sau de reviste, în care potenţialii scriitori să aibă încredere. Pentru un autor e totuşi necesar (chiar dacă unii o neagă) să existe cititori, aşa că tot la educaţie ajungem, şi la formarea gusturilor.

„Simt că literatura autohtonă e puţin încorsetată, dar nu mă refer la limbaj, aici au căzut de mult toate corsetele, ci la temele abordate (care în mare parte se limitează la ce se scrie în alte ţări) şi la modul de a dezvălui o poveste. Ar trebui să fie atât de variată literatura noastră, încât să nu ne mai ferim de ea în librării, să nu ne ducem mereu ca teleghidaţi doar la autorii străini.”
Alexandra Niculescu, scriitoare