Matei Sumbasacu este fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic (ReRise).

Am vorbit cu Matei despre începuturile asociației, ce obiective au, care sunt proiectele aflate în desfășurare și miturile răspândite de oameni despre cutremure.

Cum a început totul?

 Este destul de greu să răspund pentru că nu a fost punct clar de cotitură cum te-ai aștepta în astfel de situații. A fost mai degrabă o nemulțumire care a crescut în intensitate de-a lungul timpului. Probabil că primul mini-punct de cotitură a fost când am terminat facultatea și am făcut primul master pe seismologie.

ReRise există de doi ani și este o organizație bazată pe voluntariat pur, fiecare dintre noi avem joburi separate. Este o cauză. Mi se pare uimitor că am mai găsit oameni care să facă asta. De mine nu sunt chiar surprins pentru că mi-a plăcut mereu treaba asta și domeniul construcțiilor și am fost un pic mai „panicat” pe tema cutremurului. Am avut timp să mă înfurii. Am avut o idee, am ajuns ușor de la doi la patru oameni care se întâlneau la Lente și vorbeau despre proiecte. Iar toate proiectele noastre de acum, 70% dintre ele au fost gândite atunci. Dacă nu am fi trecut prin partea asta de organizare și vânzare de idei, ele tehnologic și ca planificare erau gata de acum doi ani. Dar este mai greu să vinzi o idee decât să o concepi.

Care e obiectivul vostru?

 Suntem ONG-ul cu cel mai evident obiectiv dar și cel mai vag, în același timp, paradoxal. Obiectivul nostru clar este reducerea riscului seismic, numai că apare întrebarea: cum facem acest lucru?

Ca să înțelegem acest aspect, trebuie să privim riscul ca fiind o rezultantă a două componente: hazardul și vulnerabilitatea.

Hazardul în cazul cutremurelor este ceea ce îți dă natura. Nu prea ai cum să influențezi tu. În cazul nostru hazardul este Vrancea. Nu avem cum să schimbăm că suntem în apropiere de Vrancea sau ce cutremure primim. Astfel, putem interveni pe partea cu vulnerabilitatea.

Suntem ong-ul cu cel mai evident obiectiv dar si cel mai vag. Cum reducem riscul seismic? Ca sa întelegem treaba asta, trebuie sa privim riscul ca fiind o rezultanta a doua componente: primul este hazardul și vulnerabilitatea.

Vulnerabilitatea are mai multe componente. Primul lucru la care se gândește lumea este vulnerabilitatea clădirilor, cea structurală, însă lucrurile sunt mai complexe de atât.

Prima componentă a vulnerabilității este cea a fondului construit. Mă refer la clădiri, infrastructură, poduri, practic tot ceea ce este deja construit. Mai există însă și alte componente care nu sunt neapărat ignorate, dar lăsate în umbră. A doua cea mai evidentă este cea a intervenției. Prima intervenție de după cutremur este crucială. În momentul în care clădirile pică la cutremur, un procentaj important dintre cei care ajung să fie victime nu mor când pică clădirea, ei trăiesc ore sau zile însă mor între timp pentru că nu ajunge nimeni la ei. Este un procent destul de mare: între 40 și 60%. Acolo se poate lucra.

Într-o lume ideală, ai avea de la o treime până la două treimi mai puține victime. Și atunci cum facem să limităm numărul de vieți pierdute? Chiar și Banca Mondială are un policy paper în care spune că în situațiile țărilor cu infrastructura slabă, este bine să te axezi pe eficientizarea intervenției, asumându-ți că dacă infrastructura este în această condiție, o să dureze ceva până la o schimbare majoră și atunci trebuie să ne gândim ce facem. Noi ne concentrăm pe partea cu intervenția în momentul de față. Avem și un parteneriat cu cei de la DSU, lucrăm cu ei pentru niște mici proiecte pentru digitalizarea intervenției.

Mai există însă și alte componente ale vulnerabilității. Printre ele se numără și corupția, chiar dacă e un buzzword zilele astea, există studii care arată că 83% dintre victimele de la cutremurele din ultimii 30 de ani au fost înregistrate în țări care sunt percepute ca fiind foarte corupte. Este o legătură foarte clară. Iar construcțiile sunt cel mai corupt domeniu din lume pentru că sunt proiecte complexe ale căror rezultate sunt ușor de controlat.

Putem vorbi și despre coeziunea socială. Cum își revine societatea după un dezastru? Cât de mult ne pasă unii de ceilalți? Cât de multă încredere avem unii în alții? Vulnerabilitatea depinde și de modul în care alegem să ne amintim de orașul acesta. Pentru că în cazul unui dezastru care ar șterge o bună parte din oraș, este foarte important să vedem unde au fost plasate clădirile ca să putem să reconstruim. Dacă nu avem informații sau nu avem bine documentat ceea ce avem acum în termen de oraș, când va veni cutremurul, nu vom ști ce a fost înainte. Și chiar dacă ne apucăm, nu o să reconstruim același oraș. Asta este o mare problemă a organizațiilor internaționale – precum ONU sau Banca Mondială – care se duc să reconstruiască în zonele sărace, dar au rezultate reale destul de modeste pentru că nu poți să aplici același framework pentru toate comunitățile.

Ce proiecte aveți în desfășurare?

 Proiectele noastre se concentrează pe intervenție. Lucrăm cu mediul privat și cu ONG-uri. Încercăm astfel să punem la dispoziția DSU resursele din mediul privat.

Primul nostru proiect, care este în execuție acum, este registrul digital al utilajelor. Înseamnă, pe scurt, să mergem la constructori și la cei care au utilaje și să încercăm să îi punem pe cât mai mulți dintre ei pe o listă pentru fiecare calup de utilaje. Această bază de date este pusă la dispoziția DSU pentru situațiile în care au nevoie de ajutor în cazul unei intervenții.

Ca proiect, mai avem în vedere un fel de Waze post-dezastru. Însă ajutat de „remote sensing” – de imagistica din aer, din drone. Știm cu toții că traficul este dezastru, însă salvatorii vor avea nevoie de drumuri atunci când vor interveni. Practic o dronă sau mai multe s-ar ridica în aer în timpul sau înainte de cutremur, ar aștepta să se termine seismul, ar face o poză centrului Bucureștiului pe care s-ar suprapune o poză etalon. Și am vedea ce rute sunt blocate urmând ca un algoritm din server să eficientizeze treaba și să le transmită direcții echipajelor.

Un al treilea proiect ar fi o soluție de estimare a celor prinși sub dărâmături. Nu avem o soluție perfectă aici, însă avem câteva idei. Cea mai ușoară este să dotăm toate mașinile de la salvare ale DSU cu routere wi-fi care să emită o rețea wireless peste tot pe unde merge iar cei prinși sub dărâmături s-ar conecta la rețea când vine salvatorul în zonă. Apoi ajunge la o pagină captivă (în genul celor de la aeroport) iar acolo va oferi informații de genul ce vede, ce aude sau ce miroase.

 Auzim tot mai des sintagma că Bucureștiul este capitala cu „cel mai mare risc seismic”. Ce înseamnă mai exact acest lucru?

 Oamenii interpretează greșit această sintagmă. Au impresia că înseamnă că am avut ghinion practic. Însă de fapt cel mai mare risc seismic se referă în mare parte la faptul că suntem nepregătiți.

Partea cu ghinionul este dat de faptul că Vrancea are cutremure de medii adâncime. Adâncimea crește aria cutremurului dar îi și atenuează mișcările, adică aceeași energie o transmite pe o arie mai mare. Însă adâncimea cutremurelor mai are o problemă: cu cât cutremurele sunt mai adânci, oscilațiile de perioadă scurtă sunt filtrate de pământ însă cele de perioadă lungă, adică mai rare, ies la suprafață. Problema este că aceste oscilații lente afectează clădiri care intră în rezonanță cu ele, de obicei clădirile mai înalte. Vrancea oferă cutremure care afectează clădiri medii spre înalte, undeva între 7 și 12 etaje. Și atunci posibilitățile de a avea pagube și pierderi de vieți sunt mai mari.

Acesta este și motivul pentru care am ignorat această problemă în toată istoria noastră, poate mai puțin în ultimii 100 de ani. Neavând clădiri înalte, nu eram conștienți de aceste cutremure și de cât ne-ar putea afecta. În 1940 însă a fost primul cutremur care ne-a prins cu clădiri înalte. Și atunci a picat blocul Carlton, o tragedie imensă care însă cred că a avut și un element de noroc în ea. A provocat reacții puternice și oamenii au început să ia mai în serios cutremurele, însă nu destul. Anii au trecut, s-a schimbat regimul, a avut ce să ne ia gândul de la astfel de evenimente iar 1977 ne-a prins din nou nepregătiți. De această dată, nu mai aveam scuze. Știam ce efecte produc cutremurele. În 1977 a fost practic prima scoatere a gunoiului de sub covor. Au picat majoritar clădiri afectate și în 1940 și lăsate nereparate.

Cum ar trebui interpretate clădirile care nu apar deloc pe liste?

Nu este un semnal bun. Este obligatorie expertizarea tuturor clădirilor, să zicem a celor de dinainte de 1977. Dacă blocul tău nu apare pe listă și a fost construit înainte de 1977, nu este de bine. Din două motive: nu știi nimic despre el și la cât de mult s-a înăsprit codul de expertizare, cam nicio clădire de dinainte de 1977 și care are peste șase, șapte etaje, nu scapă de bulină. Ceea ce nu este în regulă pentru că ar putea duce la blocarea pieței.

Care sunt alertele de cutremur pe care ne putem baza?

Contul alerta_cutremur pe Twitter este bun, aparține de INFP. Și mai există un cont pe Telegram, însă cel de pe Twitter este mai bun pentru că are mai multe servere și vine mai repede semnalul.

Vorbim de conceptul de early-warning, nu de o predicție, totuși. Nu există predicție la cutremure. Cutremurul practic începe în Vrancea iar noi avem niște senzori seismici care percep primele mișcări și oferă o estimare privind care este energia (magnitudinea). Apropo, contează foarte mult și sunt diferențe mari. Un cutremur de 6 grade eliberează de 33 de ori mai multă energie decât unul de 5.

Apoi acești senzori trimit avertizarea la București pe Twitter prin unde radio, ajung cvasi-instant. Practic ai la dispoziție apoi în jur de 30 de secunde. Deci cutremurul deja s-a întâmplat, nu vorbim de o predicție, ideea este cât durează până când îl simțim.

 Sunt suficiente aceste câteva secunde?

 DSU zice că nu. Nu sunt suficiente pentru a reduce numărul de victime. Aici există o dilemă etică. Să dăm sau nu această alertă? Ea există deja pe Twitter însă dilema este dacă ar trebui să primim aceste alerte direct pe telefon, toată lumea. Problema este că unii nu doresc acest lucru. Pentru că ei zic că oamenii se panichează, nu știu să se comporte, aleargă pe scări și cum scările se rup primele, mor mai mulți oameni decât dacă ar muri dacă nu am da alerta. Chestia asta se bazează pe un studiu din 1986 făcut de un inginer constructor care a aproximat că 30 de secunde sunt de ajuns să ieși din bloc doar dacă ieși din bloc. Pe de altă parte, dacă unii oameni nu se pun la adăpost tocmai pentru că nu i-ai anunțat?

Ai informație care ar putea ajuta mulți oameni. Este etic să nu oferi această informație doar pentru că tu consideri că ei nu ar gestiona situația corespunzător? Nu este etic complet în nicio situație, asta este etica până la urmă. Argumentul meu, pe care nu și l-ar putea asuma autoritățile, este că oamenii nu vor învăța niciodată. Din păcate, cel mai probabil va fi nevoie de un cutremur și de o tragedie în care anumite persoane ar muri pe scări pentru ca lumea să înțeleagă cu adevărat.

Să vorbim despre câteva mituri despre cutremure. Sunt ciclice?

Pe scurt, nu. Sunt oameni care profită de dorința oamenilor de a afla când vine următorul cutremur. Și atunci le dau oamenilor ce vor să audă. Unii acceptă să se compromită mai mult, alții mai puțin. Unii ne spun: „Uite, dacă ne uităm în ultimii 300 de ani vedem că între cutremurul ăsta și ăsta au fost 34 de ani și apoi între x și y au fost 40 de ani etc”. Și sugerează practic anumite aspecte. Însă este vorba de cherry-picking. Alegi doar informațiile care îți convin. Mulți ignoră și alte cutremure pentru că nu se potrivesc în povestea lor. Ca să dea presei ce vrea fără să zică ceva concret, fără să fie trași la răspundere.

Mai există oameni care se bucură că au fost cutremure mici pentru că „s-a eliberat din energie”?

Da, nici aici nu este adevărat. Însă există o bază logică. Cutremurele se petrec la intersecția plăcilor tectonice. Sunt două plăci care se împing una în alta, se acumulează presiune și la un moment dat scapă și se mișcă, una sub alta,, fuge o placă un pic în jos. Și mai scapă un pic și ăla a fost cutremurul. Și atunci te gândești că dacă scapă câte un pic, nu deodată, este mai bine. Dar nu are nicio bază științifică ideea. Să nu uităm că între două grade diferite este un ordin de mărime de 33. Adică ar fi nevoie de 33 de cutremure de 6 grade ca să elibereze energia unui cutremur de 7. Este foarte greu.

Ne-am creat multe mituri pentru a ne simți mai în siguranță. Dar este important să fim critici și să identificăm informațiile false.