Radu Atanasiu, profesor de gândire critică: „În școlile românești, există o lipsă de încredere în elevi și se preferă dezvoltarea memoriei, nu a inteligenței”

- - 7- 279 vizualizari

Am stat de vorbă cu Radu Atanasiu, profesor de gândire critică la Maastricht School of Management și mi-a povestit despre principalele erori din sistemul de învățământ românesc, care sunt cele mai des întâlnite erori de logică la români și de ce este bine să își schimbi părerea.

Povestește-ne mai multe despre cursul de gândire critică pe care îl predai la Maastricht School of Management și cum ai ajuns aici.

Sigur. Predau gândire critică la mai multe feluri de programe. Dar primul la care am predat este și primul pe care l-a avut școala. Este vorba despre programul de MBA, care înseamnă Master in Business Administration, un program pentru cei cu cel puțin șapte ani de experiență într-o poziție de management. Eu am terminat MBA la strămoșus acestei școli, acum zece ani. În timp, am rămas implicat cu școala și am avut tot felul de colaborări.

La un moment dat, aici existând un sistem de feedback foarte bun, profesorii au simțit că nu era chiar ceea ce trebuie. Drept urmare, o colegă m-a întrebat dacă nu aș vrea să îmi pregătesc un curs. Am avut un an de zile să pregătesc cursul. În prima zi am transpirat trei tricouri iar primul gest pe care l-am făcut după ce m-am prezentat a fost să scriu cu un marker permanent pe tabla albă. Ca să vezi, curs de gândire critică. Asta a fost acum șase ani, de atunci predau în continuare la MBA și la un program mai scurt în limba română – fast track management program și încă un program undergraduate, un fel de facultate de antreprenoriat, să zicem.

În trecut, am avut șansa să predau și în Maastricht la două tipuri de masterate și chiar și la o universitate ceho-americană din Praga. În 2014, fiind un pasionat al cursurilor online, mi-a trecut prin cap să fac și eu unul iar împreună cu școala am lansat cursul pe iversity, o platformă unde am avut zeci de mii de studenți din toată lumea. Acum deja sunt la al doilea curs online, care este cu plată de data asta și evident, este mai puțină lume înscrisă.

Ce te-a determinat să intri în domeniul acesta?

Cred că îmi place să duc steagul cu gândirea critică, sunt niște noțiuni importante. Am impresia că oamenii pot lua decizii mai bune după ce cunosc aceste lucruri, trăiesc mai bine. E un lucru care se învață la liceu în țările anglo-saxone. La noi se învață logica formală și chiar și ea ar putea fi declinată cumva în viață. Problema este că m-am uitat pe subiectele de logică de la Bacalaureat și se cereau definiții. Dacă tot le ceri oamenilor logică, măcar pune-le întrebări logice, nu face exerciții de memorie la examen.

În țările anglo-saxone se implementează gândirea critică și în alte materii. De exemplu, la istorie. La noi se învață pur informativ: Primul Război Mondial a avut loc între 1914 și 1918. Se dau doar informațiile. Acolo lucrurile sunt diferite. Sigur că avem toată această înșiruire de informații. Diferența este că există în dreapta un chenar denumit „critical thinking” și acolo scrie: În ce măsură credeți că termenii Tratatului de la Versaille au afectat atitudinea Germaniei? Ar fi putut fi evitat un al doilea război dacă termenii ar fi fost mai corecți cu Germania? Lucruri de acest gen, care te fac să te gândești și să te implici.

Se încurajează gândirea critică în școlile românești?

Nu. Cred că ar trebui să ne uităm la cum s-a inventat acest sistem, de exemplu, de învățat al comentariilor literare pe de rost. Care a fost premisa? Ideea de bază era, practic, un eseu în care să îți dai cu părerea despre o operă literară. Nu cred că este neapărat important să explici, de exemplu, de ce este un roman în linie cu cursul vremurilor din perioada interbelică. Mai degrabă, îți trebuie o aplicare a unui proces de gândire.

Până la urmă, care este scopul? Eu vreau să îți evaluez capacitatea de integrare, de sinteză, de înțelegere, ca să poți da un examen. Problema este că acest sistem, în care elevii învață pe de rost, pornește de la premisa că elevii nu sunt în stare să producă ceva, este vorba despre o lipsă de încredere totală. Ei nu pot produce ceva care la un examen le-ar da șansa la o notă mare. Drept consecință, se preferă dezvoltarea memoriei și nu a inteligenței. Este calea sigură. În plus, așa se descurajează și cititul. Când, dintr-o carte care ar trebui să îți placă, trebuie să înveți tot comentariul acela pe de rost, pe a doua nu o să o mai citești.

Cred că aici este vorba și de efectul pygmalion. Ce înseamnă acest lucru? Adică tratezi oamenii într-un fel iar ei vor deveni exact cum îi tratezi. Dacă îi tratezi ca și cum or să înflorească în învățătură, atunci fix asta vor face. Dacă îi tratezi ca pe niște oameni care nu sunt în stare de nimic, atunci exact așa vor ajunge. Acest lucru funcționează la toate nivelurile. Dacă ești un manager și tratezi angajații ca pe niște hoți, atunci o să le înflorească în cap ideea „băi, cum fac să fur pixul?”.

Este o problemă mare a României, lipsa de gândire critică. Oamenii se înregimentează în spatele unor credințe generale și nu și le schimbă. Eu încerc mereu să pun accentul pe faptul că este foarte important să îți poți schimba părerea. Este complicat, dar esențial. Oamenii au mereu impresia că sunt raționali și flexibil, ceea ce nu este adevărat. Cred că ajută să pornești de la premisa că nu ești rațional și că părerile tale sunt proaste. Nu te mai identifica cu părerile tale.

Cu ce greșesc, totuși, profesorii?

Teoria cu schimbatul părerii se aplică și în învățământul românesc, acolo unde profesorul este deținătorul adevărului absolut și tu dacă îi pui o întrebare, să îl întrebi „de ce e așa”, el o să o ia personal. În loc să discutați despre tema în sine, el are impresia că îl discutați pe el. Simte că dacă își schimbă părerea sau acceptă o greșeală, devine cumva mai slab. Îi este subminată autoritatea. Devine prost. Mai grav, devine prostul tău. E o bătălie pe care o pierde.

Trebuie schimbat modul în care abordăm discuțiile contradictorii. Exista un Ted Talk relevant pe tema asta în care Daniel Cohen argumentează că cel care a câștigat este de fapt cel care pierde discuția. Să ne gândim. Ce avem de câștigat atunci când ieșim învingători dintr-o discuție în contradictoriu? Poate puțin ego, dar nimic mai mult. În schimb, dacă pierdem, avem o informație nouă, plecăm cu ceva în plus.

Spune-ne despre logical fallacies – erorile de logică. Care sunt cele mai des întâlnite?

Fallacies, sau erorile de logică, sunt felurile în care putem fi păcăliți rațional. Sunt argumente, ceva care pare rațional, dar nu este valid.

Cred că cel mai întâlnit la noi este argumentum ad hominem. Practic, să o iei personal. Atunci când vorbești cu cineva, în loc să îi ataci argumentul, îl ataci pe el/ea. Îi spui „aaa, nu ai dreptate, pentru că tu ești așa și pe dincolo”. Nici nu trebuie să fie lucruri jignitoare neapărat. Ai putea să spui ceva de genul „nu-mi spui tu mie cum e cu comunismul pentru că tu nici nu te născuseși atunci”. Lucruri de acest tip pot fi demontate foarte ușor. Ok atunci, mergând mai departe cu logica, nimeni nu poate avea nicio părere despre Primul Război Mondial, pentru că nimeni nu era născut atunci.

Poate fi și invers. Tu îmi spui mie ceva despre argumentul meu, dar eu o interpretez ca fiind un atac la persoană. Oamenii nu fac diferențierea asta esențială între subiectul discuției și noi ca persoane. Sunt două entități total separate. Noi le luăm ca un conglomerat: eu sunt părerea mea. Astfel, oamenii iau personal orice încercare rațională de a le schimba părerea. Iar apoi se blochează în comportamente sau convingeri greșite pentru că nu își dau voie să se răzgândească. Pentru că par slabi.

Foto: Revista Biz

A doua cea mai des întâlnită eroare de logică este generalizarea pripită. Mai ales în ceea ce privește oamenii. Alocăm oamenilor stereotipuri mentale ale unor grupuri. Este un reflex al omului să caute repede pentru a vedea în ce grup poate să integreze persoana respectivă și apoi găsim motive pentru care grupul nostru e bun și al lor e prost. Refuzăm dialogul din aceste motive.

Există o parte bună a stereotipurilor? Care ar fi aceea?

Da, absolut. În mare, stereotipurile funcționează, în general ajută oamenii. Cum ar fi să stăm de fiecare dacă când luăm o pizza să ne holbăm la ea, să o mirosim, să o gustăm, să ne întrebăm cum să o mâncăm? Nu, am mai mâncat până acum 1.000 de pizza, pot să bănuiesc că este cam la fel ca celelalte. Pot să fac o bănuială logică. În general, ne folosim de stereotipuri pentru a ne face viața mai ușoară și nu ar avea cum să fie altfel.

Problema intervine atunci când generalizezi de la mostre mici, cum ar fi o persoană sau chiar niciuna. Știu oameni din orașe mici din România care sunt antisemiți fără să fi cunoscut un evreu în viața lor sau fără să fi citit măcar ceva despre asta, ca să știe ce li s-ar putea întâmpla de la evrei. Dacă îi întrebi, nu pot să îți explice de ce. Sunt oameni care generalizează din nimic.

Cum vezi situația cu political correctness? Greșește undeva tabăra celor care luptă pentru drepturile minorităților?

Recomand pe această temă cartea „The Coddling of the American Mind”. Este o carte destul de polemică și contestată, fiind un pic împotriva progresismului. Cum majoritatea academicilor sunt progresiști, era normal să fie așa.

Cred că se greșește, da. Pentru că există o mentalitate clară de noi versus ei. Cum ar fi, eu dacă sunt femeie, toți bărbații sunt împotriva mea. Și așa mai departe.

În al doilea rând, oamenii de acest tip par că nu pot să vadă și cealaltă tabără, celelalte păreri. „Eu nu pot să aud ce zic ăștia”. Și nu este vorba că nu sunt de acord, că asta este în regulă. Numai că acum, de exemplu, la americani, este o modă de dezinvitare la facultăți. Să zicem că e un grup de studenți care invită pe cineva, Jordan Peterson, de exemplu, care este mai de dreapta. Rezultatul este că se strânge o gașcă mare de studenți care vor amenința că dacă nu se va anula evenimentul, vor forma un lanț uman în jurul sălii sau alte lucruri de acest tip pentru a împiedica desfășurarea lui. De ce? Pentru că ceea ce zice acel invitat i-ar putea traumatiza. Să menționăm că invitatul nu te jignește, ci doar expune niște principii cu care, poate, nu ești de acord. Dar dacă tu, în perioada de studii, îți împiedici mintea să vină în contact cu alte feluri de a gândi, atunci când să mai faci chestia asta?

Unii ar putea spune că nu este în regulă să oferi o platformă unor rasiști, de exemplu, să își expună ideile toxice.

Uite, poate cineva crede că negrii nu ar trebui să aibă voie să meargă la universitate. O idee profund rasistă. Numai că poate fi contrazisă în trei secunde. Este destul de ușor, argumente empirice, principiale, raționale, ce vrei tu. Dacă, în schimb, nu îl lași să vorbească, automat ideea va deveni mai sexy pentru că va fi ceva interzis. El se va transforma dintr-un rasist, într-un martir. Bineînțeles că nu este recomandat să aduci un nazist pe campus, dar este bine să îl combați.

Nu prea mai sunt la modă dezbaterile de idei, ci cenzura. Să tacă fiecare, în bula lui. Tu crezi că îți păzești universitatea sau spectatorii de la un discurs toxic, cum ar fi cel al lui Steve Bannon de exemplu, dar în schimb îi lași pe cei câteva milioane de oameni care citesc Breitbart de izbeliște. De ei nu îți pasă. Pentru că dacă ți-ar păsa, l-ai invita și i-ai combate ideile.

Există un concept patentat de Nassim Nicholas Taleb care se numește „antifragil”. El zice că oamenii sunt antifragili. Ce înseamnă asta?

Sistemele sunt în general categorisite ca fiind fragile sau rezistente. Ei bine, Taleb susține că mai există unele sisteme care sunt antifragile. Care au nevoie de palme ca să crească. Există o teorie în medicină care susține că puterea oaselor este direct proporțională cu stresul la care a fost supus osul respectiv. Osul are nevoie de adversitate ca să se dezvolte puternic. Exact așa au nevoie și oamenii de idei diferite ca să își dezvolte gândirea critică. De asta susțin debate-ul ca sport.

 

 

7 recommended
comments icon 0 comments
279 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Cristina Chipurici, fondator The CEO Library: „Cred foarte mult în ideea de curator; trebuie să putem să selectăm cele mai bune informații pentru noi”

-

Cristina Chipurici a creat anul trecut, alături de Bobby Voicu, The CEO Library, pentru că viața e prea scurtă să citești cărți nepotrivite. Site-ul ajută cititorii să selecteze cărțile care îi vor ajuta să își accelereze procesul de învățare, cu recomandări d... Mai mult »