Născută acum 25 de ani, în Râmnicu Vâlcea, Ștefania Vătafu este astăzi una dintre cele mai valoroase fotbaliste ale țării. După mai bine de un deceniu în care a jucat pentru două echipe din Cluj, Ștefania s-a transferat mai întâi în Spania, la Tenerife, iar acum evoluează la Anderlecht Bruxelles, cel mai popular club din Belgia.

de Ionuț Axinescu

Un sport asociat, de regulă, cu bărbații, fotbalul a devenit tot mai interesant și pentru femei. La nivel mondial, cele mai bune fotbaliste ale planetei se bucură de tot mai multă faimă, atât în rândul suporterilor cât și în cel al media. Astăzi, să fii femeie și să joci fotbal de performanță nu mai e privit ca un lucru ciudat, cum se întâmpla acum 20-30 de ani

Ștefania Vătafu, o mijlocașă de bază în echipa națională a României, a fost pasionată de fotbal dintotdeauna. „Era jocul pe care îl practicam cel mai des în copilărie”, rememorează ea. În mod organizat a început să joace la vârsta de nouă ani, culmea!, la o echipă de băieți din Vâlcea. „Formația se numea Fotbal Club Ciobanu, iar primul meu antrenor a fost Marian Dincă”, povestește fotbalista.

Când ai încetat să joci la băieți și te-ai mutat la fete?
Ceva mai târziu, la vârsta de 14 ani. Atunci deja nu mai puteam să joc într-o echipă de băieți, pentru că diferențele fizice deveniseră vizibile. Așa că am plecat din Vâlcea la Cluj, unde a urmat o perioadă benefică pentru dezvoltarea mea ca jucătoare de fotbal.

Care sunt primele tale amintiri cu mingea la picior?
Cele din vremea în care  mergeam cu prietenii mei în spatele blocului, pe un teren trasat de noi. Ne jucam acolo cu mingea toată ziua, uneori uitam și să mâncăm. Sinceră să fiu, când eram mică, am stat mereu în preajma copiilor care acceptau faptul că fotbalul e un sport și atât. Adică unul pe care îl pot practica atât băieții, cât și fetele. Așa că nimeni nu se uita ciudat la mine.

Te-ai gândit vreodată că vei deveni fotbalistă profesionistă?
La început, când fotbalul era pentru mine doar o simplă joacă, nu m-am gândit atât de departe. Mai ales că mult timp nici nu am știut de existența fotbalului feminin în România, pentru că acest fenomen nu era foarte promovat. Apoi, când am jucat în cadru organizat, la un club, am văzut că antrenorul și oamenii mă apreciau și vedeau în mine mult potențial. Așa mi-am dat seama că fotbalul e destinul meu, că asta e ce trebuie să fac mai departe. A contat enorm și faptul că fotbalul mă făcea fericită.

Cum e fotbalul feminin din România, comparativ cu cel masculin, despre care vorbește toată lumea?
Anatomic vorbind, este clar că nu putem compara fotbalul feminin cu cel masculin, diferențele sunt imense. Dar, cu siguranță, fotbalul jucat de fete este cel puțin la fel de spectaculos precum cel practicat de băieți. Din păcate, din punct de vedere al implicării media, balanța a atârnat mereu spre fotbalul masculin. Totuși, sunt optimistă. În ultima vreme se vede o îmbunătățire și o deschidere mai mare spre fotbalul feminin. Oamenii din România încep să se fie interesați și să cunoască acest fenomen. Pe mine, ca jucătoare, acest lucru nu poate decât să mă bucure.

Ce fotbaliști cunoscuți te-au influențat de-a lungul timpului? De la cine ai încercat să preiei anumite scheme sau mișcări?
Când eram mică, mi-a plăcut foarte mult Florentin Petre, fostul mijlocaș de la Dinamo. Asta cu toate că nu avem același stil de joc cu el. Apoi mi-a plăcut Andres Iniesta, iar în prezent urmăresc mai mulți jucători de top. Rakitic, Dybala, Hazard, Ronaldo, Messi. De la toți încerc să preiau ce e mai bun.

Ai jucat un deceniu în campionatul României, apoi ai evoluat în Spania, la Tenerife, și acum ești în Belgia. Ce diferențe există între noi și ei?
Din punct de vedere al condițiilor de antrenament și de joc, nu sunt atât de mari deosebiri. În Spania a fost puțin diferit, pentru că acolo se pune accentul pe posesia mingii, în timp ce la Cluj – la Clujana și la Olimpia, se antrena mai mult faza de contraatac.

În schimb, există importante diferențe financiare. La cele mai multe echipe din România, fetele merg să joace fotbal doar din plăcere, fără să primească niciun ban. În același timp, nici în străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Nici acolo fotbalul feminin nu e plătit așa cum ar trebui, sumele încasate fiind modeste.

Care sunt cele mai importante realizări din cariera ta, de până acum?
În 2012, m-am calificat cu echipa României sub 19 ani la Campionatul European din Turcia. Am câștigat șapte titluri naționale cu Olimpia Cluj și unul cu CFF Clujana. Am luat șase cupe ale României. În același an 2012 am ajuns până în faza optimilor în Champions League, cea mai importantă competiție de cluburi, cu Olimpia. Nu în ultimul rând, în 2018 am câștigat titlul de campioană a Belgiei cu Anderlecht.

Cum arată o zi obișnuită pentru tine?
Dimineața merg la sală, dar nu în fiecare zi a săptămânii. Gătesc, mă duc la mall, mă uit la filme, citesc, iar seara merg la antrenament. Nu am un regim alimentar pe care îl urmez cu strictețe, însă încerc să mănânc cât pot de sănătos. Dar nu-mi lipsește, cu siguranță, o bucățică de ciocolată. Mă mențin în formă cu ajutorul psihicului. Cred că dacă ești tare din punct de vedere psihic, poți realiza absolut orice. Și nu numai în sport.

Cum e viața de fotbalistă la Anderlecht, un club celebru în Europa?
M-am integrat bine și foarte repede, cu ajutorul celorlalte fete din echipă și cu cel al staff-ului, foarte primitor și deschis în privința mea. În plus, mă simt apreciată aici, iar chestia asta mă face să continui zi de zi și să uit că sunt departe de țară, de casă. Din punct de vedere al organizării clubului, lucrurile sunt mult mai bune decât în România.

Mi-ai povestit despre echipa națională, pentru care ai evoluat la toate grupele de vârstă. Ce înseamnă să joci pentru România, să-ți cânte imnul țării?
De fiecare dată când îmbrac tricoul echipei naționale mă încearcă niște emoții puternice. Sunt mândră că am șansa să reprezint țara în Europa și-n lume. Mă bucur și că, în ultima perioadă, fotbalul feminin din România s-a dezvoltat destul de mult. Poate mai mult cantitativ decât calitativ, ce-i drept, dar am fost aproape să ne calificăm la Campionatul European, când am remizat de două ori cu Portugalia, la baraj. Asta arată că fetele din țară se pot bate cu echipele mari. Avem speranța că în viitor vom fi în aceeași „oală” cu marile forțe ale continentului.

Care sunt reacțiile de care ai parte când spui că ești fotbalistă? Se miră lumea?
În ultima vreme, cele mai comune reacții ale oamenilor sunt ceva de genul „Serios? Wow, ce tare!”. Mentalitatea oamenilor se schimbă ușor-ușor, iar asta e foarte bine. De altfel, așa ar trebui să fie, pentru că, după cum ziceam, fotbalul e doar un sport. Unul care poate fi practicat atât de băieți, cât și de fete. Cred c-ar trebui să uităm mitul acela că fotbalul e bărbătesc, iar femeile n-au ce căuta.

Ce planuri de viitor ai?
Vreau să mai joc fotbal cât o să mă ajute organismul. Cam ăsta e planul în viitorul apropiat. Altfel, am terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport, iar acum pot fi profesoară de sport. Am făcut și câteva cursuri de antrenorat, dar voi vedea ce va fi când voi încheia cariera de fotbalistă. Momentan, nu mă văd făcând altceva, vreau doar să joc fotbal.