a

Raluca Nagy, scriitoare și cercetător asociat la Universitatea din Sussex: „Mi-a fost dintotdeauna clar că nu pot procesa lumea decât (re)scriind-o”

- - 70- 575 vizualizari

Raluca Nagy este din Cluj-Napoca și a studiat la București și Bruxelles. Este doctor în științe sociale și autoarea cărții „Un cal într-o mare de lebede” (editura Nemira, 2018; a obținut premiile pentru debut „Sofia Nădejde” și „Observator Cultural” și a fost nominalizată pentru premiul Festival du premier roman de la Chambéry, Franța). Face parte din categoria intelectualilor români tineri (s-a născut în 1979) care activează cu succes în afara țării, fiind cercetător asociat la University of Sussex, una dintre cele mai prestigioase universități din domeniul științelor sociale. În prag de Bookfest, vă invităm să ne cunoaștem scriitorii!

V-ați născut la Cluj, ce amintiri aveți de aici, din copilărie, cum ați descoperit cărțile, literatura?

Copilăria mea în jurul Şcolii Generale nr. 21 din Mănăştur a fost perfectă; după aceea, imediat ce am primit buletin, am ajuns în Clujul propriu-zis, cu al cărui conservatorism provincial cu apucături de Silicon Valley, de care mă izbesc şi acum uneori când mă întorc, nu m-am potrivit. The silver lining a celor patru ani de liceu a fost profesoara de limba română, doamna Monica Onojescu, care mi-a pus în mână cărțile şi literaturile care trebuie. Un cal într-o mare de lebede e probabil cea mai importantă teză la limba română din viaţa mea de până acum, şi sper să nu-mi dea pe ea notele pe care mi le dădea în liceu…

Sunteți doctor în știinte sociale al Universității Libere din Bruxelles și al SNSPA București. Cum ați ales științele sociale și de ce Bruxelles?

În anul trei de facultate, am însoţit întâmplător o echipă de urbanişti/arhitecţi şi antropologi pe teren – făceau cercetare într-un sat. Dacă până atunci eram fascinată de primii, observându-i mai atent pe antropologi mi s-a părut că poate ei au cheia prin care lumea poate fi înţeleasă. În vara de după ce mi-am luat licențele de la ASE şi-am plecat, mi-a căzut în mână o broșură de la SNSPA, albastră, care s-a deschis la pagina cu „Master de antropologie și dezvoltare comunitară”. Am intrat ultima, dar, acceptându-mă, domnul profesor Vintilă Mihăilescu mi-a schimbat practic viaţa.

Cu Belgia aveam legături puternice din copilărie, aşa că m-am bucurat că una din cele două destinaţii Erasmus posibile în anul al doilea de master era Bruxelles. Am rămas acolo la doctorat (lucru pentru care îi mulţumesc doamnei profesoare Marianne Mesnil) şi o vreme am crezut că voi rămâne acolo de tot.

Sunteți astăzi Research Associate la University of Sussex, universitatea britanică recunoscută în domeniul științelor sociale. Cum ați ajuns aici și ce presupune activitatea dumneavoastră?

Am ajuns la Sussex după un ocol prin Nordul Angliei – unde am plecat de la Bruxelles, de fapt. La Leeds era centrul de cercetare din Europa cel mai important/recunoscut pe temele care mă interesau pe mine, şi acolo am ajuns cu o bursă postdoctorală (pentru care trebuie să le mulţumesc profesorilor Simone Abram şi Mike Robinson). Centrul respectiv, însă, s-a închis, şi aşa am ajuns la Tokio (din nou, mulţumiri profesoarei Glenda Roberts) şi, într-un final, la Sussex; m-a primit generos, de fapt m-a adunat, instituţional cel puţin, de pe drumuri, cu tot cu ce începusem să fac la Leeds şi fac în continuare – cercetare despre mobilităţi în zona Asia-Pacific, cu precădere în Japonia. Şi pentru asta nu pot decât să-i mulţumesc profesorului Magnus Marsden.

Venind din România, cum percepeți mediul universitar britanic? Și, bineînțeles, cum se vede România privită de acolo?

La întrebarea asta nu ştiu dacă pot să răspund corect, pentru că am încasat mediul universitar britanic venind de la Bruxelles, nu din România. La momentul respectiv (în 2011), era ceva mai lovit de neoliberalizarea lumii academice decât ce văzusem eu până atunci – între timp, fenomenul s-a generalizat foarte rapid, ne mâhneşte pe mulţi şi sper ca lucrurile să se schimbe cât de curând.

Mi se pare că România se vedea OK până în 2014, când Marea Britanie şi-a deschis, în sfârşit, piaţa muncii pentru România şi Bulgaria. Atunci a început circul în presă cu „invazia românilor” şi, destul de rapid după, toată nebunia cu Brexit, ceea ce ne-a mai anonimizat în grămada „Continent”/„Europa”, aşa cum se vede de aici, din Anglia.

Cum priviți importanța educației în mileniul III, în domeniul științelor sociale – un domeniu de studiu extrem de la modă în zilele noastre? Ce le-ați spune tinerilor care vor să-l aleagă?

Am încercat să fiu evazivă la întrebarea anterioară şi m-aţi „prins” aici… Universităţile, cam peste tot în lume, au o mare problemă, pentru că s-au cam transformat în prestatori de servicii, trăgându-şi astfel un glonţ în rolul educaţional. Cu tot regretul, sfatul meu pentru un tânăr este să NU se ducă la universitate, nu în forma în care este ea acum. Eu sunt doar cercetator, nu (mai) predau şi, sincer, sunt uşurată; n-aş şti ce să le spun tinerilor din faţa mea, cum şi pentru ce să-i pregătesc. Îi respect enorm pe colegii mei care încă o fac. Nu ştiu deocamdată cum ar trebui să se facă educaţia mileniului III; sunt sigură că mulţi oameni mult mai deştepţi decât mine se gândesc şi ei la asta, şi sper că soluţiile vor veni rapid.

Ați scris pentru revista 22 și continuați să scrieți pentru mai multe publicații culturale din România. Despre ce sunt textele semnate de Raluca Nagy, despre ce vă place să scrieți în presa culturală?

Presei culturale românești îi datorez libertatea de a mă juca şi experimenta cu stilul, de a încerca o popularizare a antropologiei, dar şi de a vorbi despre subiecte care mă interesează în afara profesiei. De altfel, cel mai citit articol la care am contribuit este despre emisiunea „Bravo, ai stil”, scris împreună cu ai mei colegi antropologi Mădălina Muscă şi Andrei Mihail și apărut pe Scena9. Textul a fost inclus şi în bibliografia cursului de introducere în antropologie de la Universitatea București – asta apropo de cum (mai) putem ajunge la tineri/studenţi. De fapt, revistele culturale mi-au facilitat cumva „ieşirea din dulap” către literatură.

Cum și de ce ați început să scrieți ficțiune? Ce v-a atras către literatură?

Doar prin literatură/ficțiune am reuşit să adaug popularizării antropologiei emoţia pe care disciplina însăşi o minimalizează, dacă nu chiar exclude. Mi-a fost dintotdeauna clar că nu pot procesa lumea decât (re)scriind-o, dar a fost nevoie de mult timp ca să înţeleg cum. Abia la Un cal… am simţit ceva foarte important pentru mine: că aşa trebuie să scriu şi nu altfel.

După ce m-am întors de la Tokio, mi se punea foarte des întrebarea: „Şi, cum e Japonia?”. Singurul răspuns la care m-am priceput, care să fie atât profesional, cât și personal (mă simţeam cumva datoare cu ambele), a fost sub formă de literatură. Mai era vorba şi de faptul că, tot răspunzând la această întrebare, mă repetam foarte mult faţă de mine, așa că să pun lucrurile pe hârtie odată pentru totdeauna a fost şi eliberator.

Cum a apărut Un cal într-o mare de lebede (editura Nemira, 2018)? Cum s-a construit cartea?

Procesul propriu-zis a pornit de la proza „Trei dame”, inclusă în volumul „Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români”, publicat în 2016 la Editura Trei. Mi-a plăcut exerciţiul şi l-am prelungit, într-un an sabatic în care nu am avut obligaţii. Am trimis manuscrisul la diverse concursuri de debut şi, pe rând, la câteva edituri. De fapt, munca enormă a fost cea de rescriere și răbdare, pe măsură ce îmi era respins. Eliberarea din anul sabatic a mers repede, dar, oricât de bine mi-a făcut, îmi pare o parte mică din efortul propriu-zis; abia după aceea a început greul: şlefuirea, tăierea, răsucirea (cuţitului în rană) etc. Cred că am aplicat filosofia machiajului: blending is everything. Şi, probabil, când a ajuns suficient de prezentabil, manuscrisul a fost remarcat de coordonatoarea colecţiei n’autor, Eli Bădică, apoi transformat, cu ajutorul ei, în varianta finală.

Protagonista, Rosalyn, este o studentă la Londra, care pleacă la Tokio, cu o bursă, pentru a studia japoneza. Cum v-ați oprit la aceste locuri – Londra și, mai ales, Tokio, care este povestea din spatele poveștii?

În timpul cercetării mele la Tokio, majoritatea oamenilor la a căror viaţă am asistat erau vorbitori na(t)ivi de limbă engleză, cu preponderenţă americani, australieni şi britanici. Am vrut să redau viaţa unui străin la Tokio, iar eu, trăind în Anglia (şi nu în SUA sau Australia), am considerat că varianta cea mai credibilă era să re-construiesc viaţa unei tinere de acolo. Evident că am inclus şi din experienţele şi observaţiile mele.

Am primit foarte multe critici în legătură cu naţionalitatea eroinei, oamenii m-au întrebat de ce nu am ales ca protagonista să fie româncă. Dacă, prin absurd, aş fi vrut ca ea să fie româncă, ar fi fost neautentic. Când se satură de toate şi vor să plece în lume, cât văd cu ochii, românii nu fug în Japonia… Până şi în imaginarul nostru colectiv, capătul lumii este Patagonia, să zicem, nicidecum Wakkanai. Să ne mai scuturăm un pic de nombrilismul mioritic, e 2019, totuși. Apropo, liceenii de la Colegiul „Sfântul Sava”, cu care m-am întâlnit recent grație invitației profesoarei şi poetei Irina Georgescu (mulțumesc!), nu s-au mirat că nu e româncă, dimpotrivă, şi le mulţumesc mult pentru asta. There is hope!

Cum arată cotidianul pentru Raluca Nagy – cât timp vă ocupă cercetarea, cât timp literatura (cum vă faceți timp pentru a scrie ficțiune)?

Cercetarea îmi ocupă tot timpul alocat muncii, literatura… restul. Cum spuneam, am scris Un cal… într-un an sabatic în care am avut luxul extraordinar de a face ce vreau, fără termene limită şi fără contract. Marea provocare va fi să-mi termin următoarea carte de literatură în condiţii normale de muncă, adică scriind la ea serile, în weekenduri şi în vacanţe; aşa cum scrie, de fapt, majoritatea contemporanilor mei din România (contemporanelor mele rămânându-le, cred, şi mai puţin…).

Cum vedeți generația dvs. de scriitori din România? Și, bineînțeles, cum vedeți mediul cultural din România de azi? Stăm bine măcar din acest punct de vedere sau încă mai avem de recuperat și pe plan cultural?

O văd ca în tenis: Simona Halep şi restul. Doar că, în cazul literaturii contemporane, atletul complet este Cătălin Pavel. Poate orice: poezie, proză – şi scurtă, şi lungă de linie –, eseistică / popularizare ştiinţifică. Şi toate astea cu o modestie mindblowing, deşi el este unul dintre puţinii care nu (mai) au nimic de recuperat. Dacă ajungem cât mai mulţi ca el, viitorul României, nu doar literare, va fi bine.

Cercetarea îmi ocupă tot timpul alocat muncii, literatura… restul. Am scris Un cal într-o mare de lebede într-un an sabatic în care am avut luxul extraordinar de a face ce vreau, fără termene limită şi fără contract. Marea provocare va fi să-mi termin următoarea carte de literatură în condiţii normale de muncă, adică scriind la ea serile, în weekenduri şi în vacanţe; aşa cum scrie, de fapt, majoritatea contemporanilor mei din România (contemporanelor mele rămânându-le, cred, şi mai puţin…).”
Raluca Nagy, scriitoare

Fotografie de Neil Maclean

70 recommended
575 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan