Cristina Vremeș s-a născut în 1986, a studiat filozofie și istoria artei la University College London și apoi a absolvit un masterat în filozofie la University of Cambridge.
Astăzi locuiește la Paris. A lucrat ca mediator cultural pentru faimoasa Fondation Louis Vuitton, iar în acest an și-a publicat prima carte, pe care a ales să o scrie în limba română: romanul „Trilogia sexului rătăcitor” (editura Humanitas), o fascinantă incursiune în istoria României, reconstruită prin intermediul istoriilor personale a trei femei din generații diferite. În prag de Bookfest, vă invităm să ne cunoaștem scriitorii!
TRILOGIA SEXULUI RĂTĂCITOR. Ai scris primele fraze din roman într-un metrou din Paris. Ce a urmat? Cum a luat forma unui roman? Cum ți-ai scris prima ta carte?
Am început să scriu acest roman pe neașteptate, și nu m-am oprit timp de câteva luni, până când am terminat prima versiune, una în care lăsam imaginile să curgă de la sine. Apoi a urmat o a doua etapă, mai lungă, mai organizată, în care am structurat un text visceral și spontan, urmărind câteva modele din literatura universală, cum ar fi Nathalie Sarraute, Enfance. Am scris în camera mea din Paris, în cafenele, în biblioteci (în bună parte la Bibliothèque Forney). Nu am arătat niciun fragment nimănui, înainte să termin cartea în întregime. Aveam de multe ori impresia, sau frica, inexistenței acestui text și că totul este doar în mintea mea.
„Am revăzut imagini de la cutremurul din ’77, imagini de la revoluție, interviuri, și am petrecut mult timp urmărind emisiuni despre viața din zona rurală…”
FEMEILE ȘI ISTORIA. În roman, istoria României (război, comunism, tranziție) se spune prin poveștile a trei femei. Care este povestea din spatele poveștii, cine sunt femeile care au inspirat personajele romanului, cum ai construit istoriile personale ale acestor personaje, cum te-ai documentat și câtă autobiografie există în roman?
„Ceea ce este trăit rămâne ceea ce a fost trăit; rămâne în interior”. Răspund la această întrebare indirect, citând o artistă întâlnită cu ocazia unui vernisaj – Sophie Calle, a cărei operă se bazează, în bună parte, pe elemente din viața personală. Este răspunsul ei la o întrebare similară, rostit în timp ce fumam amândouă în fața galeriei.
Opera este o transformare. În general, nu cred că există un raport transparent, de echivalență, între viață și artă, biografie și creație. Pot să vă spun, însă, că figurile materne din viața mea, mama, bunicile, au fost și sunt în continuare modele și surse de inspirație. Sunt femei puternice, care au trecut prin multe, care și-au trăit și își trăiesc viața cu pasiune. În ceea ce mă privește, și raportul cu Ada, personajul principal, pot spune că am avut o copilărie și o adolescență similare multora din generația mea, în special din anii ’90. Dezamăgiri amoroase, căutarea unei identități, dorința de a explora alte orizonturi, disensiunile cu generația anterioară.
A existat și o parte de documentare – am revăzut imagini de la cutremurul din ’77, imagini de la revoluție, interviuri, și am petrecut mult timp urmărind emisiuni despre viața din zona rurală, pentru a înțelege muzicalitatea, ritmul, bogăția limbajului, pe care am dorit să le redau, mai ales în primele capitole.
PROVOCĂRI. Ce a fost cel mai plăcut și ce a fost cel mai dificil scriind acest roman?
Sentimentul cel mai plăcut, și cel mai puternic, este acela de a materializa o imagine neclară, vaporoasă, dându-i un trup prin cuvinte. Senzația că există resurse nelimitate pentru a inventaria ceea ce se poate trăi. În cazul meu, actul scriiturii este însoțit și de frică, cum acolo, pe pagina goală, nu te îndrumă nimeni; trebuie să renunți la protecția celor care te-au crescut, te-au educat, ți-au spus ce este de făcut. Și trebuie să fii gata de singurătate. Scrisul este întotdeauna un pariu, nu poți anticipa pe deplin niciodată încotro te îndrepți, ce vei obține, și pe ce poți conta.
„Am plecat în Marea Britanie pentru a avea acces la lumea mai mare, la un alt sistem de valori, la cărți, texte, idei și metodologii, de care mă simțeam izolată în România.”
FILOZOFIE. Ai studiat filozofie și istoria artei la University College London și ești absolventa unui masterat în filozofie la Cambridge. Cum ai ales filozofia și arta (și instituțiile unde ai studiat) și cum ai descrie astăzi perioada ta de studii în Marea Britanie, mai ales anii la Cambridge?
Masterul de cercetare (MPhil) la Cambridge a durat un an. Dorința de a studia filozofie revine la dorința de a cunoaște și stăpâni un limbaj care cere răbdare, dar și o gândire precisă. Mă atrăgeau cuvintele greu de înțeles și disciplina utilizării lor. În mod straniu, simțeam o plăcere estetică, și nu întotdeauna una intelectuală – ceea ce însemna că nu eram un filozof bun, și nu aveam cum să fiu. Când am realizat pe deplin acest lucru, am renunțat la sistemul academic, mi-am făcut bagajele și m-am mutat la Paris. Doliul post-filozofie a fost unul lung.
Printre primii care mi-au declanșat iubirea pentru această disciplină se află profesorul Gabriel Săndoiu, de la Sf. Sava. Acest om ne-a învățat iubirea de înțelepciune, și cum să devenim din „purcei” (vorba lui favorită), oameni. Ne-a clădit.
Am plecat în Marea Britanie pentru a avea acces la lumea mai mare, la un alt sistem de valori, la cărți, texte, idei și metodologii, de care mă simțeam izolată în România. Nu știu dacă ar mai fi cazul astăzi. A fost o perioadă esențiala în felul în care m-am construit, și prin care am descoperit curajul de a lansa în lume propriile idei.
La UCL și la Cambridge am cunoscut profesori fantastici, și câțiva dintre ei, cum ar fi Briony Fer sau Raymond Geuss, au bănuit și au apreciat pasiunea mea pentru scris. Mi-au dat foarte multă încredere în mine.
„Mă găsiți de cele mai multe ori vorbind despre pictura renascentistă, despre ce mâncau regii Franței, de ce unii artiști au scandalizat salonul oficial sau de ce erau lefteri. Apoi începe cealaltă muncă, cea care mă acaparează ca un nou-născut, scrisul.”
PARIS. Trăiești în Paris. Cum arată cotidianul tău?
În acest moment, lucrez foarte mult. Mă găsiți de cele mai multe ori vorbind despre pictura renascentistă, despre ce mâncau regii Franței, de ce unii artiști au scandalizat salonul oficial sau de ce erau lefteri. Apoi începe cealaltă muncă, cea care mă acaparează ca un nou-născut, scrisul. În timpul liber, mă plimb câteva ore la pădure sau redescopăr orașul prin frânturi de conversație în plină stradă, forfota piețelor, picnicuri, cafeneaua și cartea, vernisaje, spectacole, petreceri, experiențe culinare, oameni noi, oameni de demult.
JOBURI ȘI ARTĂ. Ai fost mediator cultural la Fondation Louis Vuitton/ Context Travel, Paris, asigurând vizite comentate ale colecțiilor permanente și ale expozițiilor temporare la Musée du Louvre, Musée d’Orsay, Château de Versailles, și custode la galeria Jeu de Paume din Paris – un CV fascinant pentru orice iubitor de artă. Care au fost principalele provocări pentru tine, lucrând pentru Fondation Louis Vuitton? Cu ce te ocupi în prezent?
Experiența de la Fondation Louis Vuitton a fost în primul rând una de viață, unde am legat multe prietenii. Acolo am început să înțeleg mai bine mentalitatea franceză. Pe de-o parte, lucrul în echipă cu ceilalți mediatori era ca o copilărie prelungită. Pe de altă parte, condițiile de muncă și cerințele nu erau ușoare. Una dintre provocări a fost să înțeleg rolul nostru în cadrul evenimentelor private, pentru corporații, pentru nume strălucite cum ar fi Dior sau alte mărci de lux din grupul LVMH, pentru celebrități sau săptămâna modei, în care trebuia să adaptăm informația academică gustului, publicului, momentului, și de multe ori apăreau situații delicate sau observații deplasate. În același timp, am avut șansa unică și privilegiul de a descoperi câte o expoziție în avanpremieră, comentată de curator, în timp ce se dezvăluia un Matisse, de exemplu. La Fundație, am înțeles mai bine cum funcționează lumea. Acum, lucrez pe cont propriu, colaborând cu diverse agenții.
„România este, în bună parte, încă necunoscută. Multe dintre repere au rămas cele din prima jumătate de secol XX: Cioran, Eliade, Ionescu, Brâncuși.”
ROMÂNIA. Cum se vede România din Paris? Cât de conectată ești la realitățile românești, ce îți place și ce îți displace?
Nu știu dacă există o imagine omogenă, unanim adoptată, a României. În cazul meu, am fost ferită de prejudecăți și concepții greșite despre cultura românească, sau le-am întâlnit foarte rar. România este, în bună parte, încă necunoscută. Multe dintre repere au rămas cele din prima jumătate de secol XX: Cioran, Eliade, Ionescu, Brâncuși. Alții își formează o vagă imagine despre o țară undeva la est, care se confruntă cu sărăcia și corupția. De multe ori, resimt o indiferență politicoasă. Clișeele culturale cu vampiri nu au dispărut. Spune-mi cum îți formezi judecăți despre o cultură străină, ca să îți spun cine ești.
Nu sunt îndeajuns de conectată la realitatea românească de acum, și ar trebui să fiu mai mult. Pentru mine, România este un loc al memoriei personale, al copilăriei, și este învăluită de melancolie.
Vocea societății civile mă impresionează prin forța și amploarea ei. Dorința de schimbare, energia, capacitatea de mobilizare, creativitatea și spiritul întreprinzător sunt admirabile în România de azi, precum și puterea de a face haz de necaz, de a trece mai departe și de a privi înspre viitor.
În schimb, mă scandalizează climatul politic instabil, corupția, brutalitea limbajului în spațiul public. Mi se întâmplă să aud prea des remarci nedemne referitoare la mixitatea etnică/rasială, sau observații ce denotă fobii de tot tipul.
ROMÂNĂ. Ai ales să îți scrii prima carte în limba română, deși trăiești în afara țării și ai fi putut scrie în limbi mult mai ofertante pentru o receptare mai largă a cărții. De ce ai ales limba română?
Am ales limba română în măsura în care limba română m-a ales pe mine și și-a cerut drepturile. Cred că este o limbă foarte bogată, cu foarte mult potențial și resurse, cu loc pentru experimentare și reinventare. Unele cuvinte, expresii, texturi experiențiale sunt intraductibile în alte limbi. Este limba mea maternă și prima înțelegere a lumii. Însă nu ascund faptul că scriu și în engleză.
CREATIVE WRITING. Ai participat la mai multe ateliere de creative writing, cum te-au ajutat și cât de importante le consideri pentru scriitorii tinerii?
În Paris, comunitatea anglofonă este foarte prezentă și activă. Sunt multe grupuri și ateliere, writing workshops, mai mult sau mai puțin oficiale, mai mult sau mai puțin cunoscute. Primul meu contact a fost cu The Other Writers’ Group, ce avea loc înainte la Shakespeare & Co, devenit AWOL, ce are loc acum la Berkeley Books of Paris. Am cunoscut scriitori publicați, scriitori în devenire, pasionați de literatură, care m-au învățat, prin diferitele observații și reacții, cum să ancorez cititorul în detalii concrete. Mulți dintre ei m-au încurajat enorm, și le sunt recunoscătoare. Studiind filozofie, la început utilizam mult cuvinte abstracte precum „sine”, „ego”, „transparența experienței”. La „transcendental” mi s-a spus stop direct, fiindcă suna pretențios și neclar. Însă atunci când am scris cartea, nu am mai frecventat niciun cerc literar, atelier sau eveniment, fiindcă nu voiam să fiu influențată din exterior. Fiecare scriitor trebuie să își cunoască doza potrivită.
SATISFACȚII. Care este principala satisfacție pe care ți-a adus-o scrierea și publicarea primei cărți?
Dacă nu scriu, mă simt incompletă. Cu publicarea primei cărți, satisfacțiile sunt spectaculoase: înseamnă că cineva crede în munca mea, și lucrul acesta îmi dă forța necesară pentru a continua. Pe un alt plan, sunt emoționată când un cititor împărtășește reacțiile și stările suscitate, spunând că se regăsește într-un pasaj, într-o secvență, într-o înșiruire de cuvinte. Atunci când ce am scris iese la suprafață, dintr-un solipsism covârșitor.
GENERAȚII. Cum vezi generația ta de scriitori din România, din Europa? Ce aduce nou?
Cred că, atunci când facem parte dintr-o generație, nu o putem vedea sau înțelege clar. Avem nevoie de distanță, de timp. Poate generația următoare ne va arunca o privire retrospectivă și ne va înțelege mai bine.
BOOKFEST 2019. Vei participa la salonul de carte de la București? Unde te-ar putea întâlni cititorii tăi? Și, dincolo de asta, cât de des ajungi în România și ce îți place să faci aici?
Da, voi fi prezentă la BOOKFEST, standul Humanitas, pe 2 iunie, la ora 13.00. Lansarea la librăria Humanitas de la Cișmigiu are loc pe 29 mai, ora 19.00, și la librăria Humanitas Galați pe 30 mai, ora 18.00. Aștept cititorii cu drag.
Vin în România de două-trei ori pe an. Timpul este scurt de fiecare dată și încerc să îmi revăd prietenii, să petrec îndeajuns timp cu familia, să mă plimb în Bucureștiul vechi, să merg la un concert de jazz în Green Hours. Mi-ar plăcea să fac din nou drumeții la munte, alpinism și escaladă – pasiuni din adolescență.
„Vocea societății civile mă impresionează prin forța și amploarea ei. Dorința de schimbare, energia, capacitatea de mobilizare, creativitatea și spiritul întreprinzător sunt admirabile în România de azi, precum și puterea de a face haz de necaz, de a trece mai departe și de a privi înspre viitor.”
Cristina Vremeș, scriitoare
Foto: Ștefan Mihalachi