de Ionuț Axinescu

Coralina Chiriac este psihoterapeut integrativ de opt ani de zile. Timp de doi ani a făcut o specializare în Marea Britanie și acum are expertiză în zonele de traumă și de lucru cu corpul. Pasiunea Coralinei pentru acest domeniu a apărut destul de târziu, spre sfârșitul clasei a douăsprezecea. În adolescență, „ca orice copil rebel”, nu voia să se facă psihoterapeut, deși mama ei profesa în domeniu. Pe atunci, atrasă de filosofie, plănuia să urmeze o carieră în diplomație.

„Mă gândeam că nu o să fac psihoterapie niciodată, era ultimul lucru pe care îl luam în calcul. Doar că, la un moment dat, mama a avut nevoie de un translator, la unul dintre grupurile ei de formare. Cum eu vorbesc bine limba engleză, m-a rugat să merg. M-am dus și acela a fost momentul în care m-am îndrăgostit de psihoterapie”, povestește Coralina.

„Până atunci, nu mai găsisem un loc în care oamenii să fie atât de deschiși, de vulnerabili. Toți vorbeau despre emoții, își spuneau poveștile de viață. A fost o experiență foarte intimă”, își amintește ea. Așa că a renunțat la visele politice și a urmat Facultatea de Psihologie. Apoi a făcut o formare în psihoterapie integrativă, un master de psihologie clinică, iar acum se pregătește să termine doctoratul, la Universitatea București.

Citește și:  Românii care oficiază ceremonii umaniste pentru cuplurile care vor să iasă din tipare: „Sărbătorim dragostea a doi oameni care-și jură credință în fața celor dragi!”

Cât de deschiși sunt românii când vine vorba despre psihoterapie? În trecut erau reticenți să apeleze la un specialist, s-a schimbat mentalitatea asta?
Cred că a existat într-adevăr o reticență. Mulți oameni aveau impresia că dacă mergi la psihoterapie, ești nebun. Nu înțelegeau prea bine diferențele între psihologie, psihoterapie și psihiatrie. Chiar și când am început eu să profesez, n-am simțit o mare deschidere.

Dar, în ultimii ani, românii au devenit mai deschiși și mai informați. Ușor-ușor, psihoterapia începe să devină ceva normal. Oamenii vin și sunt pregătiți să producă schimbări în viața lor. Spre exemplu, eu am clienți care își trimit inclusiv partenerii și copiii la psihoterapie. În general, părinții apelează la psihoterapie pentru copii când acești încep să aibă probleme la școală. De regulă, se întâmplă undeva prin clasele unu-patru.

Psihoterapia înseamnă igienă mentală, igienă emoțională. La fel cum mergem la stomatolog, mergem și la psihoterapeut. Problema cu psihoterapia în România e că statul nu susține foarte mult decontarea acestor servicii. Nu suntem încă la nivelul european, deși nici măcar acolo nu sunt decontați toți banii.

Care sunt categoriile de vârstă care apelează cel mai des la psihoterapie, în România?
Din experiența mea, majoritatea românilor care aleg să meargă la psihoterapie sunt undeva între puțin peste 20 de ani și 50 de ani. Dar există inclusiv adolescenți care, din proprie inițiativă, vor să meargă la psihoterapie. Persoanele mai în vârstă nu sunt familiarizate cu acest domeniu, cu toate că există și cazuri de oameni trecuți de 60 de ani care vin la ședințe. Cunosc până și persoane care și-au schimbat profesia și s-au orientat spre psihoterapie la 55 de ani.

Când vin românii la psihoterapie? Când trec prin evenimente care îi traumatizează sau o fac în scop de dezvoltare personală?
Eu am și clienți care vin doar să se dezvolte personal. Vin pentru că știu că le face bine, pentru că vor să vorbească. Au o plăcere în a se căuta și a se înțelege pe ei înșiși. De fapt, asta face psihoterapia. Te ajută să fii împăcat cu tine și să funcționezi mai bine în relațiile inter-umane.

Dar cei mai mulți se prezintă când au într-adevăr o problemă și nu o mai pot controla singuri. Vor să depășească obstacolele. Stres foarte mare, stări depresive, stări de anxietate, diverse fobii, pattern-uri relaționale, evenimente traumatice (de la accidente de mașină până la boli grave sau dispariția unui membru al familiei). Practic, după cum îi zice și numele, psihoterapia se ocupă cu vindecarea a tot ce ține de partea emoțională.

Citește și:  Miguel Gane, poetul de origine română considerat o „senzație literară” în Spania și în America Latină

Momentul potrivit să mergi la psihoterapie e atunci când îți dai seama că vrei să te descoperi pe tine mai bine. Când realizezi că există un eveniment peste care ți-e greu să treci; când vrei să ai un loc în care să te eliberezi.

După cât timp de mers la psihoterapie începi să vezi schimbările?
După câteva luni de la începutul terapiei. Nu vii și se schimbă ceva doar de la o ședință la alta. E un proces susținut, care durează. După un an, poate un an și jumătate, o să vezi o schimbare profundă. Am clienți care vin doar pentru câteva ședințe, dar și unii care continuă ani de zile. Deși nu mai au nevoie de psihoterapie, ei continuă să vină pentru a se relaxa mental.

Ce înseamnă concret psihoterapia integrativă, cum ajută o persoană, ce probleme rezolvă?
La rece, definiția psihoterapia integrativă este îmbinarea, în mod coerent, a cel puțin două tipuri diferite de psihoterapie și crearea unui model nou. Însă psihoterapia integrativă pe care eu o practic este una cu specific relațional. Se centrează pe a vedea și a trata persoana atât pe parte emoțională, cât și cognitivă, psihologică și spirituală. În tot întregul ei. Nu e ca și cum cineva vine la terapie și eu am niște tehnici universale. Este ceva ce construim împreună. Toate tehnicile pe care le ofer în cabinet sunt ajustate pentru persoana respectivă.

Psihoterapia se bazează mult pe relația dintre terapeut și client. O relație bună ține în primul rând de siguranța pacientului. Dacă nu există siguranță, terapia n-o să funcționeze. Dacă omul vine în cabinet, dar nu se simte în siguranță, indiferent de motive, atunci nu putem lucra împreună. Trebuie să existe încredere.

Ca psihoterapeut, poți să-ți tratezi și cunoștințele sau familia?
Nu e indicat. Între mine, ca terapeut, și clienții mei există o relație profund umană, dar ei nu știu foarte multe detalii despre viața mea privată. Mă știu pe mine, ca om, dar nu cunosc poveștile și problemele din viața mea. În psihoterapie există un proces care se numește „transfer”. Clientul creează cu psihoterapeutul tiparul lui relațional.

Dacă un client mă cunoaște prea mult, procesul acesta nu mai poate avea loc. Familia și prietenii nu te pot învesti ca psihoterapeut, pentru că ei te văd în multe alte contexte. Te știu când ieși în club, când te cerți cu cineva. Și psihoterapeuții sunt oameni, nu sunt mereu calmi, super-zen. Inclusiv noi mergem la psihoterapie sau la supervizare, unde discutăm anumite situații din munca noastră.

Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâlnești în meseria asta?
O provocare poate fi depășirea unui anumit blocaj care apare între mine și client. Spre exemplu, momentul în care nu identificăm de unde apare problema clientului sau când acesta nu reușește să schimbe un pattern relațional. Tocmai pentru a rezolva acest gen de blocaje, mă duc la supervizare. Explic cazul respectiv și încerc să găsesc soluția. Noi, ca psihoterapeuți, suntem întotdeauna prinși în proces, iar uneori se vede mult mai bine de afară.

Un obstacol uriaș îl reprezintă persoanele care vin la psihoterapie pentru a-și întări convingerea că nimeni nu le poate rezolva problemele. Nu am bagheta magică. Susțin oamenii, dar efortul trebuie să fie din ambele părți, altfel e complicat să reușim.

Ai avut cazuri de oameni care au venit să scape de anumite dependențe?
Da. Relația cu drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc substituie relația cu ființele umane. Adicțiile sunt, până la urmă, tot o problemă relațională. Persoana respectivă nu se simte apreciată, iubită și atunci creează o legătură cu adicția. Sigur, gradul de dependență diferă. De multe ori, adicția fizică este mai puternică decât cea psihică, așa că psihoterapia trebuie combinată cu un tratament medical.

Cum e România comparativ cu restul țărilor europene, din punct de vedere al psihoterapiei?
Dacă ne comparăm cu SUA sau Marea Britanie, nu cădem foarte bine. Însă suntem pe drum, în curs de dezvoltare. Școlile din România fac un efort susținut să se alinieze la standardele europene. Mai nou, cărțile din afară, la care până nu demult nu aveai acces, au început să fie traduse. Acum, ca psihoterapeut, ți-e mult mai simplu să te informezi. Pe deasupra, poți merge să te specializezi în străinătate. În același timp, în România vin tot mai mulți experți de afară, să țină workshop-uri și conferințe.

Eu, spre exemplu, citesc mereu cărți de specialitate. De fapt, 90% din tot ceea ce citesc este despre psihoterapie. E pasiunea mea și întotdeauna mă informez despre ce apare nou. Când nu citesc, merg la seminarii și conferințe de specialitate.

Citește și: Kara Molnar, artista polivalentă din Oravița care impresionează Germania

Contează experiența în psihoterapie?
Normal că da. Dar totodată contează și experiența de viață. Clienții care vin la noi în cabinet nu îți cer CV-ul înainte. De-a lungul anilor, sub zece persoane m-au întrebat ce experiență am. În general, oamenii vin la psihoterapie pe recomandări și vor să se simtă în siguranță, nu le pasă de altceva. Mai degrabă există preferințe legate de sex (unii vor psihoterapeuți bărbați, alții femei), de situația familială (unii vor să facă psihoterapie cu cineva care are copii) sau de cea religioasă (există clienți care caută pe cineva de aceeași confesiune).

Poți să ai și doar cinci luni de experiență ca psihoterapeut, și lucrurile vor funcționa, dacă există deschidere. Într-adevăr, astăzi știu mai multe decât atunci când mi-am deschis cabinetul. Pe parcurs, procesul devine mai ușor, mă surprind mai puține lucruri, muncesc mai relaxată. La început mă întrebam mereu „Oare e bine ce fac, oare ajut persoana asta?”. Acum nu.

În ziua de azi, stresul e poate cea mai mare problemă a oamenilor. Ce sfaturi simple le-ai da celor care se luptă să scape de el?
Stresul apare când sistemul nostru nervos e surescitat, când se comportă ca și cum există un pericol iminent. Corpul secretă multă adrenalină, care în exces nu face bine. Cel mai bine e să te reglezi prin corp. Putem, de exemplu, să ne luăm momente în care să respirăm profund. Respirația profundă ajută sistemul nervos să se calmeze.

Altceva care ajută? Pauzele. Toți avem zile în care muncim mult, însă mulți o fac fără pauze. Pauza nu înseamnă să stai pe telefon, ci eventual să te plimbi timp de zece minute. Sau să stai, pur și simplu, și să nu faci nimic, să te uiți la un copac. De asemenea, exercițiile de mindfulness, adică momente în care ești atent la respirație sau îți observi gândurile fără să intri în ele. Le lași să treacă. Toată zona de stres ține de inteligența emoțională.