Gabriela este stabilită de 11 ani în Franța, unde duce o viață retrasă. Volumul său de debut se va numi “Poeme de întors acasă”. Probabil o știți ca autoare de carte pentru copii. Ea a scris “Țara de dincolo de gânduri”.

Andrei Crăciun

Gabriela Șulea, poetă mai ales. Cum e să fii poet din România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?

Dragă Andrei, cred că va mai trece o vreme până să îndrăznesc să mă numesc poetă. Calitatea aceasta a avut mulți ani pentru mine ceva de pe altă lume. Credeam – cu o candoare care era probabil reziduul unei mitologii interioare muuult prea romantice – că poeții sunt cu adevărat făcuți dintr-o altă plămadă, născuți astfel, aleși dinainte de zei. Am aflat, însă, că poet devii pe măsură ce ți se ascute privirea și ce se subțiază vălul prin care percepi lumea și felul în care năvălește peste tine viața. Cred că a fi poet este un mod de a te raporta la ceea ce este și la ceea ce îți este dat să traversezi, înseamnă a vedea înlăuntrul întâmplărilor și a capta esența lor ascunsă, miza adâncă, singura reală. Orice poet bun este un văzător, cineva care primește ceea ce viața îi așterne pe dinainte, acceptă și transmută, după cum alchimistul face din plumb aur.  Așadar, nu știu cum e să fii poet în mileniul III – nici în România, nici în Franța, unde locuiesc de 11 ani. Nu știu nici dacă viețile poeților au ceva specific, în afară de privirea pe care o așază asupra lumii. Eu duc o viață simplă, destul de retrasă, mă ocup de băiețelul meu, citim și inventăm povești, râdem mult spre foarte mult, ne supărăm și ne cerem iertare ca iepurașii, când e greu fac scenete cu jucăriile lui de pluș care au fix aceeași problemă-revoltă-nemulțumire ca el, ceea ce îl încântă. Fiul meu e marele meu maestru într-ale prezenței, contopit cu ceea ce este, centrat în ființă, fiind și atât. Am și scris despre el multe carnete-jurnal și un fel de epopee bebelușească – se cheamă Te-am înfășat în scutece și alexandrini.

Altfel, mănânc prăjituri – mai ales amandine când vin în România, port rar tocuri, dansez numai dacă nu mă vede nimeni, fac curățenie, îmi doresc o fetiță, deschid întotdeauna fereastra când plouă, când se aud clopotele catedralei din apropiere ori când vecinul nostru de sus cântă la pian duminica după-amiaza.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie, dacă vrem să citim poezie de Gabriela Șulea – unde și ce să căutăm? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns, la urma urmei, să scrieți poezie? Pe când placheta de debut?

Deocamdată, puteți găsi câteva poeme pe pagina mea de Facebook, Gabriela Șulea. Și câteva jucării în proză pe blogul unde public din când în când, Împărăția din sufragerie. Deși poemele sunt scrise în 2016-2018, abia de curând mi-am făcut curaj să le scot în lume. Într-o zi, poate chiar anul acesta dacă totul merge bine, vor deveni, sper, volumul meu de debut. Se va numi Poeme de întors acasă. Căci și cuvintele sunt o întoarcere.

Când aveam 17 ani și, desigur, iubeam nespus un băiat, am scris și eu, ca toată lumea, poeme. Trei. Se chemau „asupra mâinilor tale”. Le mai am și acum într-un dosar. Dar nu erau bune, nici nu ar fi avut cum să fie bune așa, din prima. Am știut asta chiar în timp ce le scriam și îmi aduc aminte foarte limpede senzația că vreau să pun ceva în cuvinte, o sferă strălucitoare de dragoste care-mi umplea tot corpul pe dinăuntru și totuși cuvintele care curgeau pe hârtie mă trădau, nu reușeau deloc să exprime lumina intensă și fragilă care mă locuia. Nu le-am arătat nimănui niciodată, nici măcar prietenelor mele celor mai bune, și nici n-am mai încercat să scriu vreun alt poem de atunci. Îmi era foarte limpede – palatul acesta fabulos, al poeziei, al literaturii, nu era, nu avea cum să fie pentru mine.

Așadar, cum am ajuns totuși să scriu poezie? Mai degrabă a ajuns poezia la mine, eu n-aș fi îndrăznit să mă mai apropii de ea. A dat buzna, s-a revărsat în casele mele interioare luminându-le și inundând treptat și casa cealaltă, concretă. Dacă mă uit înapoi, îmi dau seama că momentul în care am început să scriu coincide cu începutul celui mai mare și mai adânc drum pe care l-am avut de străbătut în viața mea de până acum, ceva ce traversăm cu toții la un moment dat, sub forme diverse, o prăbușire și o risipire în haos din care însă poți ieși reconstituit, preschimbat, care îți transformă însăși substanța ființei. Poemele mele sunt o carte a vindecării, căci scriind mi se revela sensul încercărilor pe care le traversasem și le traversam încă. O fetiță care nu s-a mai născut, o problemă de sănătate a băiețelului nostru și un cuplu pe care întâmplările acestea l-au așezat, cum am scris, față către față / cu ochii bine legați. Căci lumina întunecată a acestor încercări era de nesuportat. Cred că am primit darul poemelor cum primești darul lacrimilor. Lacrimi care limpezesc ființa și care, îndepărtând de pe ochi tot felul de straturi, dezvăluie o altă vedere. O mulțime de lucruri s-au desferecat și vindecat de atunci. Desigur, nu datorită poemelor, însă ele au fost un fel de peliculă pe care se developa desenul ascuns al vieților noastre.

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează aspectul?

Urmăresc actualitatea puțin spre deloc, nu mă uit la știri și nu citesc ziare. România mea este mai mult interioară, de altfel în prezentarea de autor din prima mea carte pentru copii – „Țara de dincolo de gânduri” – am scris că „deși trăiește în Franța, Gabriela visează într-un București de cristal”. De la o vreme, am început să vin în țară de câteva ori pe an – pentru a fi lângă părinții mei, pentru că îmi doresc ca fiul meu să aibă și rădăcini românești. Fiecare sejur mă hrănește într-un mod esențial – e aerul plin de acasă – petrec mult timp în librării, vin cu valiza aproape goală și plec cu ea plină de cărți. Astă-toamnă, după ce citisem câteva ore în mansarda de la Cărturești, mi-am dat seama că, de fapt, în România, eu vin să iau cuvinte.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce?

Pentru că sunt o fostă mare timidă, literatura a fost multă vreme pentru mine principala formă de cunoaștere, de coborâre în miezul lumii. Când m-am mutat în Franța, am citit nenumărate volume de autoficțiune – știi că francezii sunt campioni la capitolul ăsta – pentru că aveam nevoie să cunosc și să-mi constitui o Franță interioară. Vreo doi ani nu am mai putut citi nimic în românește, cuvintele îmi deveniseră străine, nu le mai percepeam frumusețea, căzusem în baletul de frișcă al limbii franceze, în piruetele ei imponderabile, moi, ca într-o nouă identitate. Apoi lucrurile s-au răsturnat, m-am întors către rădăcini, către concretețea cuvintelor care m-au întemeiat.

Ce aș alege din raftul meu cu tineri poeți: Teodor Dună, Radu Vancu – orice, dar mai ales minunăția de Sebastian în vis, Dan Coman, Alina Purcaru, Cosmin Perța, Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici, Dan Sociu – Cântece eXcesive. Iar mai dinapoi, Mircea Ivănescu, Ioan Es. Pop, Traian T. Coșovei, Virgil Mazilescu, Nora Iuga, Angela Marinescu, Geo Dumitrescu. Ah, și am mai descoperit de curând un tânăr poet, îl cheamă Andrei Crăciun.

În loc de încheiere, spuneți-ne câteva versuri din lirica dumneavoastră. 

ai zis

unde să te invit, la cofetărie?

 

fetele care iau coroniță în fiecare an

până în clasa a zecea

nu au ce căuta lângă poeți blestemați

fără liniște fără soare

înfășurați în praf și asfalt ca într-o mantie roasă

mă pregăteam îndelung pentru dragoste

volane și panglici numai de mine văzute

ești excesiv de morală, mi-ai spus

ca și cum ai fi putut ști ceva despre mine

sau despre orice

24

era după-amiază întruna

mă înfășuram în dantelă,

podoabe sunătoare de sticlă

luam cartoane de prăjituri

cataifuri, limonadă rece

așa plecam în vizită

către mine însămi

sunam

și nu mă găseam niciodată acasă

 

32

pe atunci, cuvintele creșteau între noi

ca un câmp de pumnale

evaluam cu precizie, cântărind între palme,

răceala metalului

adâncimea rănilor

pe care aveau să le sculpteze

în coapse în omoplați

știam exact unde urma să lovim

zi după zi

precum și în taina de smoală a nopților

în care doar ne făceam că dormim.

îmi măsuram respirația egală

imitând somnul și somnul venea

numai către mine

atâta plumb așezat grămadă

în ușa athanorului ferecat

 

când ea s-a ridicat la cer, corpurile noastre

au devenit hărți mentale

semne luminoase indicând țintele

o mie de puncte – cea mai intensă durere

în fostele locuri iubite.

părul pe care mi-l descurcai cu degetele pieptănându-l

de o sută de ori

cum li se trecea altădată domnițelor în iatac

peria grea de aramă

 

numai când te opreai înaintea fiecărui cuvânt,

împiedicându-te

ca în copilăria de care te salvam

noapte după noapte

numai atunci vedeam clar cum

securile pe care le dezgropi

din podeaua ca mierea

sunt apă și mucava, butaforie,

bomboane de spumă neagră.

 

sub baldachinul din lemn suedez

(brocarturi factice, în rate)

levitau sufletele noastre transparente

așteptând cu răbdare să le vedem

în sfârșit

 

45

când m-am uitat înapoi, se vedea

parcă trăisem pe fundul mării

tu știai lucruri complicate,

să ai un salariu,

să înțelegi mersul lumii,

eu numai vorbeam cu văzduhul,

număram pâinile,

dormeam înecată în miere,

și umblam mereu fără trup

învelită într-o pelerină de apă.

 

din asfalt ieșea multă frică

și peste noi tot veneau calești mari cu tăcere

 

tu erai Ghilgameș-care-în-cheile-munților-a-omorât-lei

ai zis e de-ajuns,

m-ai ridicat în lumină

și cu un singur gest,

m-ai împrăștiat peste câmp.

acum o să mor, m-am gândit

apoi m-am preschimbat în semințe

 

mi s-au arătat vise prielnice

și a venit anul Domnului

vedeam câmpuri de maci,

givaeruri moi, grâne

 

și acum de ce ai lacrimi în ochi,

de ce stai așa, în afara lumii, acoperită în soare?

eu sunt Ghilgameș-care-în-cheile-munților-a-omorât-lei.

 

CITAT
Astă-toamnă, după ce citisem câteva ore în mansarda de la Cărturești, mi-am dat seama că, de fapt, în România, eu vin să iau cuvinte.

Gabriela Șulea, poetă