„DOAMNE, dă-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și ÎNȚELEPCIUNEA de a face diferența dintre cele două! Poveste clasică: am jucat toată cariera/viața mea pe cartea iubirii și am pierdut. Life happens, you know? Și tocmai atunci când se întâmplă viața așa, în contexte de astea în care trebuie să o iei de la 0, abia atunci te testezi și vezi dacă ești bun de ceva sau nu. Nu regret decizia pe care am luat-o. Dacă nu era fostul meu soț, cu siguranță plecam undeva prin Europa…. ajunsesem cumva….la capătul puterilor să lucrez în vreo câteva sisteme din România.”

Am ales să redau acest pasaj din interviu pe care Mădălina Ținteia mi l-a acordat pentru că practice despre asta se vorbește în evoluția individuală. Despre sacrificiu, familie, carieră și iubire. Unii îndrăznesc, alții se complac, cei mai mulți cred că firescul e în suferință, doar cei puternici caută să vadă și partea plină a paharului.

Momentan locuiește în Canada și este înconjurată de copii, în țară, însă, înainte de a pleca era înconjurată de camera de filmat și de microfoane.

S-a îndrăgostit de radio, apoi de journalism și în cele din urmă de televiziune. Exact în ordinea aceasta. A muncit până la epuizare și niciodată nu a capitulat.

Când iei interviuri unor astfel de oameni care și din divorț văd o lecție, preambului curge narativ. Efectiv te pui în fața unui laptop și îl descrii pe omul care a acordat timp din timpul lui pentru a-ți “satisfice” curiozitățile.

Eu…mi-am făcut o cafea, m-am sigurat că Elena doarme profund și am deschis pâlnia logos-ului, iar cuvintele au curs…așa cum au curs și lacrimile.

Desigur, sunt atâtea povești triste în lumea asta, povești pe care le-am auzit, pe care poate le-am trait, sau care mi-au fost relatate față în față, însă povestea lui Mădălina îmi va rămâne într-un colțișor de suflet. Poate pentru că am găsit anumite analogii între mine și ea, poate pentru că m-am bucurat să văd un om atât de rațional, deși viața nu a ținut-o în puf, poate datorită perioadei în care ne aflăm, sau poate doar zâmbetului larg pe care îl oferă aparatului de fotografiat și pe care noi îl descoperim în poze.

Mi-aș dori să citiți și dincolo de cuvinte, să vedeți că evoluția copilului Mădălina a ținut și de familia disfuncțională în care s-a născut, a ținut și de fragedele joburi la care a aderat, și de curaj, de iubire, de plecare, de dezamăgire, de realitate, de corupție, de Dumnezeu și de oameni.

În clasa a IX-a se făcea auzită la radio, a mers apoi către presa scrisă și în cele din urmă spunea “Bună ziua!”La TVR. A cunoscut milioane de oameni și i-a iubit pe toți în egală măsură. A ținut de fiecare ce-și asuma să scrie la valabilitate pe biletul de intrare în viața Mădălinei.

Evoluția profesională a subiectului nostru de astăzi a fost pe două continente. Aș îndrăzni să afirm că ea poate juca rolul lui Ion din piesa cu același nume scrisă de Liviu Rebreanu. În prima parte este glasul pământului. Ba la Deva, ba la Iași, ba la facultate, ba la studii. Partea a doua este glasul iubirii. Numai că glasului iubirii ei a fost un loz câștigător, spune ea. Așa a ajuns în Canada și a reușit să se descopere tot mai mult. Chiar dacă iubirea a ajuns la divorț, de ceea ce nu a divorțat niciodată Mădălina este – scrisul.

Cine este Mădălina Ținteia?

Un om care a muncit mult și în continuare muncește și care nu are decât o singură calitate, dacă o putem numi astfel: AMBIȚIA. Scris cu litere de-o șchioapă, căci numai asta a rămas din mine, după ani de zile în care mi-am eliberat EU-ul de balast…. O idealistă convinsă, care crede că lumea se poate, încă, schimba.

Ce se visa ea în copilărie și cât a păstrat din acel vis acum?

Frumoasă întrebare. Mădălina mică avea o mulțime de vise. Studiase baletul de la 5-7 ani, în perioada aceea dorea să devină balerină. După care a studiat vioara timp de 4 ani, în perioada aceea dorea să devină violonistă. După care s-a îndreptat spre limbile străine. Deși ura franceza, a intrat într-o clasă de franceză intensiv… atât de mult a urât franceză încât în clasa a V-a s-a îndrăgostit iremediabil de această limbă și de cultura Franței, datorită profesoarei Grun Ecaterina și a mers mai departe pe drumul filologic. Într-a VI-a și-a spus că vrea să facă LITERE, nu știa cu ce se mănâncă facultatea asta, dar îi plăcea mult cum sună…. avea ca pasiune literele, asta da. Îi plăcea să vorbească, să caute în DEX cuvinte noi și să vadă cum funcționează. Scria poezii și nuvele, fusese publicată în ziarele locale. Nu știa ce vrea să devină, dar știa că vrea să termine LITERE, iar dintr-a IX-a a descoperit radio-ul și de atunci toate visele ei s-au destrămat: știa că vrea să fie JURNALIST. Pe vremea aceea, nu existau multe modele în domeniul acesta. A terminat însă, Literele, prima ei iubire, și a urmat calea mass-mediei. Între timp a descoperit o altă pasiune: Psihologia, care s-a finalizat cu o altă facultate și tot așa…. Toate visele Mădălinei “mica” au devenit realitate pentru Mădălina “mare”, mai devreme sau mai târziu pentru că am fost un copil muncitor și atunci când începeam să merg pe un drum nu mă opream până nu ajungeam la capăt. În plus, studiul muzicii a făcut din mine un om conștiincios, care nu abandona niciun proiect.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Relativ tristă. Am trăit într-o familie disfuncțională mulți ani până m-am făcut om mare și mi-am luat viața în mâini. Cu o mama extrem de afectuoasă, un tată relativ absent. Doi oameni care ar fi evoluat frumos, separat. Dar în anii comunismului încă îmi amintesc că familia mea era relativ stabilă. După a venit Revoluția și lipsurile s-au acutizat, tatăl meu lucrase mulți ani la Combinatul Siderurgic Hunedoara, mama era contabil șef. Venise din Moldova în Ardeal….au fost ani grei, când nu găseai ușor de lucru, tatăl fusese disponibilizat cu mulți ani înainte de vârsta pensionării și au fost vremuri tulburi pentru ai mei. A fost o permanentă lupta și un continuu proiect de economisire a banilor. Provin dintr-o familie relativ restrânsă, mai am o sora cu  4 ani mai mica. Eu am muncit de când eram mică. Primul meu job fusese când treceam în clasa a VIII-a. Vindeam ziare la un chioșc de ziare. Ai mei ne-au crescut modeste, să știm ce-i munca și valoarea banilor. Eu m-am născut la Iași, dar la 3 ani m-am mutat în Deva, după care m-am mutat la 19 ani pentru facultate, iar, la Iași. Am trăit toată copilăria în umbra dorinței mamei de a nu fi părăsit Iașul și dorința tatălui meu de a deveni ardeleancă. O nebunie ….:)

Sunteți un om credincios?

Foarte! Am și terminat Facultatea de Teologie Romano-Catolică. Dar fac o diferența mare între religie și credință. Sunt botezată la catolici, dar mă identific cu toate religiile lumii: am norocul că de câțiva ani, de când sunt în Canada, să experimentez foarte multe manifestări religioase și să mă bucur de libertatea stării de spirit în funcție de stările mele de moment: când merg la catolici, când la ortodocși (provin dintr-o familie mixtă: mama- catolică/ tatăl – ortodox), când la anglicani, când la protestanți, Bahai, musulmani etc. Sunt foate, foarte aproape de comunitatea Baha’i de aici și ader mult la crezurile lor: cred în unitate și în iubirea de semeni.

Ați făcut radio încă din clasa a IX-a. În vreme ce colegii dumneavoastră se obișnuiau cu ciclul universitar, Mădălina vorbea la radio. Cum a fost posibil și de ce radio?

Totul a fost întâmplător. În liceul în care intrasem, Liceul Teoretic „Traian” DEVA, în clasa a XI-a era o fată: Teodora, care lucra deja la radio-ul local de câțiva ani buni și caută colaboratori pentru o emisiune pentru tineri: „HIGH, school, high”. M-a întrebat dacă vreau să am o rubrică și i-am spus că da, astfel că m-am pricopsit cu o rubrică de 10 minute în fiecare duminică, timp de un an. Aveam o colaborare cu un psiholog și realizam o rubrica pentru tineri, cu problemele adolescenților, în fiecare dimineață de duminică. După un an, radio-ul a pierdut frecvența, dar imediat, în clasa a X-a, am intrat la Radio 21, tot întâmplător. Mă inscrisesem într-un fun club cu muzică house și făcusem o promovare înregistrată; și la câteva zile am fost sunată de cei de acolo să-mi propună o emisiune: Irina, realizatoarea de week-end de atunci, mergea la facultate și uite așa începusem să lucrez un an cu ea, înainte că ea să plece la facultate, după care am rămas să îi continui proiectul: „Lumea în schimbare”. Suntem prietene foarte bune și azi, iar în clasa a XII-a, un invitat din emisiunea de la radio mi-a propus o colaborare la TV, la Tele 7, astfel am început să lucrez în televiziune. Eram îngrozitor de ocupată, munceam lunea și marțea la TV, vinerea, sâmbătă și duminică la radio. Plus școală. Mama mă certa cumplit, făceam și naveta pentru radio și aveam doar matinaluri în week-end…. era o nebunie și un haos. Dar m-am îndrăgostit iremediabil de radio și pe mine pasiunea asta mă roade și mă chinuie, nu mi-am ales eu drumul, el m-a ales pe mine…..De ce radio? pentru că la radio lumea nu te vede….. deși absurd, sunt totuși, la origine, extrem de timidă….mi s-a părut mult mai sugestiv – și în definitiv mai greu- să poți transmite prin voce ceea ce alții transmit prin imagine…:)

Aveți un CV impresionant încărcat de activități, proiecte și povești. Care “job” v-a încarcat pozitiv și care vi s-a părut o corvoadă?

Bună întrebare. Vreau să cred că toate activitățile pe care le-am avut au fost extrem de bogate și din toate am învățat enorm și m-am format ca om. Lucrând de la o vârstă fragedă, m-au călit absolut toate job-urile pe care le-am avut. Am și un alt CV, cel în care am fost ospătar, am lucrat la fast-food și la curățenie în Italia când eram studentă, etc. Toate aceste experiențe mi-au oferit șansa de a întâlni oameni noi, să îmi creez conexiuni, să iubesc ceea ce fac: am vrut mereu să iubesc ceea ce fac, pentru a nu fi mizerabilă cu cei din jurul meu. Am fost și sunt o fericită: am avut luxul de a lucra doar în domenii în care mi-am dorit (ai mei mi-au lăsat posibilitatea să aleg ce vreau și m-au încurajat), fără să simt vreodată corvoada faptului că lucrez. Un singur an, totuși, rămâne oarecum dificil, în memoria mea afectivă/nu din cauza muncii, ci din cauza culturii organizaționale pe care compania/iile o aveau: au fost două companii multinaționale, în 2013, în care nu am făcut mulți purici, după un an am plecat și mi-am promis că nu voi mai lucra niciodată în corporații. Au fost situații limită, nerespectări de contracte, de clauze etc….ca în România – o expresie pe care o urăsc, ca și cum suntem deja consolați că în România lucrurile se fac așa, într-o doară. Deși am avut experiențe onorabile lucrând în Paris și în Polonia în anul respectiv, a fost mult consum nervos și prea multă energie consumată pentru remunerarea financiară de la momentul respectiv. În plus, o bălăcarie contractuală și nenumărate abuzuri din partea angajatorilor, cărora nu le-a mers în final. Deși nu sunt deloc interesată de bani, ci mai curând de atmosfera și mediul de lucru, când companiile încearcă să profite de mine, devin acidă 🙂 Dar mi-a plăcut tot ce am făcut până în prezent 🙂

De unde pasiunea pentru scris?

De la pasiunea pentru citit. Iremediabil, merg mână în mână. Iar pasiunea pentru citit, cred că este o moștenire de la tatăl meu, care mi-a insuflat asta când eram mică. Citeam române care nu erau pentru vârst mea și eram pur și simplu uimită cum pot obține ce vreau eu – pentru că făceam mereu teste cu ai mei, dacă folosesc cuvintele potrivite. Iar apoi am devenit jurnalist, am lucrat puțin în presa scrisă, nu am timp nici acum să scriu prea mult, dar simt că mereu am ceva de spus. Și pentru că am multe de spus, și am fost/sunt foarte vocală, mai ales când văd nedreptăți, scriu pentru a putea „da afară” ce gândesc. Uneori sunt foarte acidă, alteori incomodă. De cele mai multe ori, agresivă. Spun lucrurilor pe nume. Niciodată nu am fost „la locul meu”. Sunt extrem de paradoxală și răzvrătită. Țin mult la diversitatea de opinii dar țin mult și la exprimarea opiniei proprii. Îmi plac mult dezbaterile, schimbul de argumente. Consider că doar astfel putem progresa. Iubesc ideile opuse și lupta pentru adevăr. Sunt o justițiară și nu suport nedreptățile. Ce spuneam? Idealistă convinsă! Asta mi-a adus foarte multe belele de-a lungul timpului, pentru că niciodată nu pot să tac, indiferent care sunt urmările. Este, pe de altă parte și un lucru bun: neavând niciodată nimic de ascuns, am reușit mereu să mă fac auzită și să îmi mențin poziția: nu a trebuit să joc niciun joc; am avut/am un singur scop: acela de a-mi menține libertatea personală la care țin foarte mult. Când oamenii nu au nimic de pierdut, pot fi sinceri, mai ales cu ei înșiși. Când știi că trebuie să plătești niște datorii că să-ți menții poziția, taci.

Ce ați schimba la trecutul dumneavoastră?

Nimic. Trecutul meu face parte din mine. Dacă nu aveam trecutul pe care l-am avut, provocările și greutățile pe care le-am avut, nu aș fi fost omul de azi. Absolut totul se întâmplă cu un motiv.  Divinitatea are grijă de noi într-un fel sau altul. Nu cred în destin, ci în puterea omului de a alege. Uneori, desigur, nu avem cum să ne alegem părinții spre exemplu, sau unele circumstanțe, dar putem alege cum răspundem stimulilor din exterior….eu nu aș schimba nimic din trecutul meu. Cele mai mari eșecuri mi-au deschis oportunități nebănuite. De aceea am recunoștință pentru tot și toate. Am făcut enorm de multe lucruri și sunt foarte mulțumită de tot ceea ce am trăit. Nu există nimic din ceea ce mi-aș fi dorit până acum, care să nu se fi realizat…. am riscat mult, uneori totul, dar sunt perfect mulțumită de rezultat. Mereu am găsit satisfacție în ceea ce am făcut.

Aveți un model de om?

Model? Nu! Am mai mulți oameni pe care îi admir, persoane necunoscute, din care mi-am construit să spunem un Model Alfa: dedicarea mamei mele și iubirea pentru aproapele, pasiunea pentru citit și cunoștințe de la tatăl meu, o sumedenie de profesori pentru calități diferite, mentori pe care i-am avut de-a lungul timpului, șefi pe care i-am admirat, alții pe care i-am urât dar care m-au format ca om, ca profesionist, parteneri sau colaboratori, invitați de-ai mei din emisiuni, sunt mulți….foști colegi pe care i-am admirat pentru munca asiduă și cunoștințele lor, pe domenii diferite de ale mele. De la fiecare am luat câte ceva și am pus încă un petec pe formatul de MODEL.

De ce ați ales să plecați din țară? Și mai ales, de ce alt continent?

Eh, aici poate că o fi fost destinul. L-am cunoscut pe fostul meu soț în România, ne-am căsătorit, el este canadian. Nu a dorit să se mute în Europa, iar eu îl iubeam nespus. Poveste clasică: am jucat toată cariera/viața mea pe cartea iubirii și am pierdut. Life happens, you know? Și tocmai atunci când se întâmplă viața așa, în contexte de astea în care trebuie să o iei de la 0, abia atunci te testezi și vezi dacă ești bun de ceva sau nu. Nu regret decizia pe care am luat-o, dacă nu era fostul meu soț, cu siguranță plecăm undeva prin Europa…. ajunsesem cumva….la capătul puterilor să lucrez în vreo câteva sisteme din România.

Ce faceți în momentul de față acolo?

În primul rând, lucrez la doctoratul meu, început în țară în anul 2013, cu o co-tutela la Université Paris Est-Créteil, în Paris; este ultimul an și este necesar să îl termin. Apoi am avut un parcurs haotic, în Canada este dificilă echivalarea studiilor, dar mergem mai departe: în prezent, lucrez ca Educator specializat pentru copiii cu nevoi speciale, în cadrul unui ONG, Community Options, lucrez în domeniul copilăriei timpurii ca educator, sunt coordonatorul unui proiect, „La radio en résidences scolaires” la Radio Cîté, un radio fracofon lansat în 2018 în Edmonton, unde am realizat și emisiunea „Espaces dialogues” în perioada 2018- 2019 (pasiunea te urmărește, ți-am spus), sunt formator pe două proiecte „Du stress aux mieux-être” și „La prévention de la violence domestique envers les femmes” (unde am fost și comunicator și coordonator de proiect entru o perioada), într-un ONG pentru drepturile femeilor-„La Coalition des femmes de l’Aberta”. Printre altele am și două cursuri pe care le predau la Université de l’Alberta, pentru studenții în Educație și un alt curs pe dezvoltarea copilului la Centre Collégial de l’Alberta. Îmi place să fac voluntariat, sunt extrem de activă în comunitatea francofonă și deservesc politicieni în care cred, implicându-mă la diferite niveluri în campaniile lor politice.

Este “America” țara tuturor posibilităților?

Canada este diferită de America. Canadienilor nu le place să fie incluși în aceeași oală 🙂

Nu, nu este țara tututor posibilităților. În definitiv, nu există absolut nicio posiblitate dacă vrei să pari mai deștept decât canadienii. (și chiar în cazurile în care chiar eșii mai bine pregătit decât ei, mai educat, mai cu skills etc) tot nu ai decât o singură posibilitate: să te aliniezi sistemului lor: asta înseamnă ani mulți de așteptare, echivalare de studii anevoioasă, întoarcere la studii de cele mai multe ori, demonstrare că știi, că poți, că ești flexibil, că…etc. Posibilități sunt tot atâtea câte sunt și în alte țări dacă vrei să faci ceva, dacă muncești, dacă nu perzi timpul, dacă ești serios, ambițios, perseverent și constant. Dacă nu ai așteptări prea mari, nu riști să fii dezamăgit. Pentru mine a fost (și încă este) un calvar….nu e deloc ușor….mai ales când vii în Canada de pe poziția omului care a avut tot ce și-a dorit la el în țară…. 🙂

V-ați întoarce în țară? În ce ați investi?

Ca ultima soluție, dacă nu ar mai fi niciuna pe pământ, da, m-aș întoarce în țară. Iau în calcul toate posibilitățile. Există lucruri cu care nu m-am obișnuit și cu care nu mă voi putea obișnui niciodată în România: superficialitatea, nepotismul, corupția. Faptul că fiecare judecă așa cum vrea, stangaci, trist și de cele mai multe neadevărat, lipsa toleranței, incapacitatea de a sta drept, lipsa coloanei vertebrale. Sunt minusuri pe care nu le-am putut suporta cât am fost în țară și pe care nu le suport, indiferent de țara în care sunt. În Canada mă simt liberă. Există și aici cele mai sus menționate, dar proporția este diferită. În România, în ultimii ani în care am lucrat în diverse sisteme, simțeam că mă sufoc….asta mă limitează, pe mine, ca om, să îmi ating obiectivele iar limitarea, indiferent de țară, doare. Scopul meu final este să cresc, să mă dezvolt, până ating maximul de potențial pe care îl pot atinge într-un domeniu. Îmi place să muncesc și o fac cu mare drag.

În ce aș investi ?

Indubitabil, în EDUCAȚIE, dar sunt atât de multe de făcut, că mi-ar trebui o armata de oameni cu care să pun pe picioare un sistem în care cred eu…. nu cred că ar fi posibil. Cum nu cred că vreodată în România, cel puțin în următorii 30 de ani, cât mai sunt eu bună de muncă, sistemele astea care nu funcționează: educația și sănătatea în primul rând vor putea fi schimbate și este nevoie de schimbare, dar există prea puțină integritate. Iar când integritatea nu există, schimbarea nu poate veni din neant. Pentru schimbare trebuie să transpiri, iar disponibilitatea asta pentru a asuda pentru un ideal: eu n-o văd în țară. Un alt domeniu în care aș investi ar fi domeniul social, violența domestică mai exact. Sunt implicată în multe proiecte aici în Canada și chiar mă gândesc la un proiect amplu, personal, pentru femeile care sunt supuse violenței domestice. Sunt o feministă și lupt pentru drepturile omului. Ar fi foarte multe de spus, dar nu ne ajunge timpul.

Aveți foarte multe drumuri nemărturisite despre care ați scris. Ne puteți face și nouă o mărturisire încă neverbalizată? Ne puteți împărtăși un secret?

Un secret….?

Un secret…..

Asumarea riscurilor. Asumarea riscurilor este necesară să ieșim din noi înșine, să acceptăm căderea, să acceptăm că putem cădea în noroi și ne putem murdări până la piele, dar că niciodată asumarea acestor riscuri nu va duce inevitabil la eșec. Asumarea riscului de a o lua de la 0 nu este simplă. Uneori te compari cu cine erai înainte (iar în cazul meu este foarte valid, aveam o carieră extraordinară, câștigăm bine etc), și îți dai seama „că nu mai însemni nimic azi”; dar realitatea este că de abia când ești în stare să te ridici și să te refaci din temelii, de abia atunci, deși pare un eșec, ești învingător. Și încă un secret este că dacă îți dorești enorm de mult un anume lucru, Dumnezeu va crea legături puternice și liante sigure pentru înfăptuirea viselor tale, iar dacă nu te îndoiești de asta, sigur se va întâmpla. În mine s-au întâmplat ambele realități și acesta este unul dintre secretele mele.

Care este Viitorul României din punctul de vedere al Mădălinei Ținteia?

Aș vrea să cred că este unul strălucitor. Dar eu am fost mereu pragmatică. Nu prea văd un viitor, că să fiu foarte sinceră. Este nevoie nu doar de redresare economică, este nevoie de educație, iar educația maselor de oameni nu se face într-un an sau doi, se face în generații. Avem enorm de multe lacune în educație și de aici pornește sărăcia spirituală, iar de la sărăcia spirituală până la sărăcia materială nu mai este decât un pas. România săracă este de fapt România privată de atât de multe posibilități. România este tare însetată. României ii este sete de speranță, de omenie, de toleranță, de gânduri bune și de oameni asumați. Mă doare ȚARA MEA, ca o rana deschisă. Dar nu am cum să o pansez. Duc rana asta a mea peste tot în lume și mă doare, căci sunt atât de mulți oameni minunați care au plecat ….profesioniști desăvîrșiți care, mai devreme sau mai târziu, au plecat din România… au rămas mulți oameni corecți, dar nu sunt numeric vorbind, atât de semnificativi pentru a produce o schimbare. Și tocmai de o schimbare are nevoie țara mea. Nu mi-e ușor să o privesc de departe și să-i văd mizeria zilnică, lipsa de strădanie a multora, trădarea altora. Mă dezgustă peisajul politic într-o așa măsură că nu suport nici să mă mai uit la știri. Mă dezgustă presa din România, care s-a manelizat și bagatelizat într-o așa măsură că nu aș mai fi capabilă să fac presă prea ușor. Am atâția colegi de breaslă care fac lucruri mărețe, dar care nu mai au loc de mizeriile zilnice și trucajele ieftine….văd multă manipulare, lipsă de respect, oameni care nu respectă legea – lege care nu este respectată pentru că nu este aplicată așa cum trebuie. Unitar mi se pare că valorile se pierd ușor, iar asta mă doare. Ar avea România un VIITOR, dacă s-ar produce un cutremur din rădăcini, dar eu nu cred în minuni, nu la nivelul ăsta.

Ce planuri de viitor aveți?

Multe, profesional vorbind nu știu exact ce vreau 🙂 ce surpriză! (îmi plac multe lucruri și vreau să fac și mai multe, asta e problema mea): ador sistemul de EDUCAȚIE din Canada, aș vrea o carieră universitară aici. Apoi aș vrea foarte mult să am afacerea mea pentru copii mici, m-am îndrăgostit de educația în copilăria timpurie și aș vrea să pun pe picioare niște proiecte (vă voi ține la curent), după care am în gând un alt proiect pentru femeile care sunt victime ale violenței domestice. În cadrul ONG-ului pentru femei am călătorit destul de mult în Canada și am oferit formări ample în școlile francofone din Alberta.  În primul rând, există o necesitate foarte mare de a pune pe picioare o organizație stabilă, internațională, pentru ajutorarea femeilor. Există multe ajutoare în Canada, dar necesitatea este și foarte mare: există tot felul de naționalități, oameni care vin din diverse locuri ale lumii, cărora le trebuie suport. Și mi-ar plăcea mult să colaborez cu România pe filiera asta. Am văzut că la Iași se mișcă bine lucrurile, sau mă rog, au început să se miște. Salut aici colegii mei implicați în domeniul social

Cum vedeți dumneavoastră această pandemie? Ce a adus bun?

În afara situației triste în care oamenii mor, cred că această pandemie a adus în primul rând:

TIMP. Din punct de vedere spiritual, timp să ne gândim la ce este important pentru noi, să reluăm legături uitate, să ne gîndim la ceilalți mai mult decât la noi, dacă nu se poate din conștiința proprie, atunci forțați. TIMP să petrecem mai mult timp cu familia, să ne prioritizăm activitățile. Trăim vremuri extrem de nebune, fugim care încotro și lucrăm constant, tehnologia a schimbat pentru totdeauna tihna la care tânjim cu toții, deci aveam nevoie de un slow motion pentru a revizui cine suntem.

O revizuire (tragerea unui semnal de alarmă totodată) a necesarului din punct de vedere logistic, medical, economic, etc. Partea economică va fi cea mai suferindă, pe tot globul pământesc, urmările se vor vedea de abia într-un an, poate chiar mai mult, însă asta va fi și un lucru bun: vor rezista doar magnații, iar micile companii vor trebuie să se reinventeze. Eu văd în asta o oportunitate de a deveni creativi, de a ne gândi să investim în domenii în care nu ne-am gândit până acum: agricultura ar putea fi un punct de plecare foarte bun, revigorarea unei economii ar trebui să înceapă de aici. Dacă nu vor mai fi atâtea posibilități de import, poate ne vom gândi să producem și în cazul fericit, să exportăm, în loc să importăm.

Prețuirea unor arii bagatelizate complet, cum ar fi serviciile educative și cele de sănătate (aici poate că s-a făcut și o triere a celor care sunt în stare să se descurce în situații de criză și a celor care nu sunt și au dat bir cu fugiții). În educație, cel puțin s-a demonstrat că trebuie musai! o schimbare, că educația trebuie să aibă un anumit convergent în tehnologie și că strategiile și metodele dascălilor trebuie să se schimbe.

Unitate între țări – ne dăm seama acum, în pragul unei contaminări majore, că nu suntem singuri și că nu putem fi singuri în rezolvarea unor astfel de probleme: nicio țară nu este realmente pregătită pentru a face față unei astfel de pandemii, astfel că avem nevoie de ajutoare externe și de unitate între țările afectate.

Selectare natural – Nu mă refer aici la selecția naturală prin decesul oamenilor, ci la cei care într-adevăr sunt capabili să se pună pe picioare pentru că știu să facă ceva. Ne lipsește asumarea oamenilor. Avem prea multe ajutoare sociale, prea mulți asistați sociali. E normal ca pe timp de pandemie să existe nite ajutoare, dar statul, valabil pentru oricare țară, va trebui să se gândească la cum am putea preveni astfel de situații. Poate prin niște programe prin care să încurajeze mai mult micii intreprinzători, poate prin diversificarea economiei, etc. La nivel individual, fiecare om va trebui să își reeșanționeze sistemul de valori și capacități și să învețe să facă și lucruri pentru care nu a fost școliți, spre exemplu: mă apuc de grădinărit, să știu să cultiv un cartof, să nu mor de foame în viitor.

Pe când o carte scrisă de dumneavoastră?

Pe când voi fi având suficient de mult timp, cum am acum, să stau acasă, în fața calculatorului, să scriu 8 ore pe zi, cum fac acum pentru doctorat. Câtă vreme alerg și am 5 job-uri să fac față cheltuielilor, cred că proiectul cărții mai are de așteptat. Unori trebuie să ne alegem bătăliile pe care trebuie să le ducem, iar eu am dus multe bătălii pe frontul canadian și românesc, în pragmatismul vieții de zi cu zi…nu am avut timp de fantasme. Nu știu dacă mă consideră oamenii talentată sau nu, dar poate că măcar cu o carte, cea a vieții mele, aș fi datoare celor care mă iubesc.

Ce motto aveți?

Nu am niciun motto. Dar pe când făceam teza de licență la Teologie, pe tema liberului arbitru în filosofia Sf. Augustin, am dat de un citat pe care mi-l amintesc mereu ca fiind foarte de preț:

„DOAMNE, dă-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și ÎNȚELEPCIUNEA de a face diferența dintre cele două!”

De multe ori avem o râvnă teribilă împotriva lui Dumnezeu, neînțelegând că de fapt, EL știe cel mai bine de ce anume avem nevoie și mai ales când.

Ce sfat aveți pentru tineri?

Semănați în voi semințele cunoașterii! Acestea vor germina perfect și chiar dacă nu le vedeți rostul azi, mâine vor da rod! Orice lucru bine făcut te ține o viață și tot ceea ce faci bine, cu suflet curat, pentru tine faci, pentru nimeni altcineva! De veți putea oferi celor care nu sunt atât de norocoși ca voi, ceva în schimb, faceți acest troc! Lumea este un imens spațiu de joacă, dar doar dacă știm să ne împărțim jucăriile putem fi fericiți!